Pretenţii. Decizia nr. 972/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 972/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-11-2014 în dosarul nr. 19306/3/2013
DOSAR NR._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.972
Ședința publică din data de 7 noiembrie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE D. M.
JUDECĂTOR A. L. Z.
JUDECĂTOR I. C.
GREFIER A. G. S.
Pe rol se află soluționarea în complet de divergență a apelului formulat de apelanții-reclamanți B. A., B. A. și B. L., împotriva sentinței civile nr.1007 din 06.03.2014, pronunțate de Tribunalul București–Secția a VI-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S. DE ASIGURARE-REASIGURARE ASTRA S.A. și intimatul-intervenient forțat R. I. D..
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au răspuns apelanții-reclamanți prin avocat D. O. cu împuternicire avocațială la fila 2 din dosarul nr._ al Tribunalului București – Secția a VI-a Civilă și intimata-pârâtă prin consilier juridic B. A. L., cu delegație la dosar, lipsă fiind intimatul-intervenient forțat.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentanții ambelor părți arată că alte cereri prealabile nu mai au de formulat și nici probe noi de administrat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de apel.
Apelanții-reclamanți, prin avocat, solicită în principal admiterea apelului așa cum a fost formulat, cu reținere spre rejudecare, întrucât instanța fondului a pipăit fondul cauzei, nu a soluționat cauza pe fond, sentința atacată fiind netemeinică și nelegală, iar în subsidiar admiterea apelului și casarea sentinței apelate. Cheltuielile de judecată urmează a fi solicitate pe calea unei acțiuni distincte.
Susține că s-a adresat instanței de fond cu o cerere de daune morale, rezultând din decesul rudei apropiate, instanța fondului respingând acțiunea ca neîntemeiată, întrucât instanța nu poate determina existența și întinderea prejudiciului.
Din punctul său de vedere, despăgubirile pentru daunele morale se stabilesc pe baza unei evaluări a instanței de judecată, iar instanța fondului a apreciat că nu a fost probată nici una dintre suferințele apelanților.
De asemenea din înscrisurile atașate la dosarul cauzei nu rezultă decât producerea accidentului, așa deci acestea erau probe pe care erau datori să le facă în fața instanței de fond.
Apreciază că dispozițiile art. 49 pct. 2 lit. d din Ordinul CSA nr. 21/2009 nu prevad niciun criteriu pentru stabilirea cuantumului daunelor morale în afară de legislație și jurisprudență. În decizia nr.2617/09.07.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție–Secția Penală se arată că spre deosebire de despăgubirile pentru daunele materiale, care sunt supuse unei riguroase probațiuni, despăgubirile pentru daune morale nu se probează, ci se stabilesc pe baza unei evaluări a organului judiciar.
Totodată, daunele morale se acordă conform legislației și jurisprudenței. Instanța fondului a fost sesizată cu cererea de acordare a daunelor morale, formulată de soțul supraviețuitor și copiii defunctului; acțiunea fiind îndreptată împotriva asiguratorului de răspundere civilă.
Solicită instanței să constate că acțiunea promovată este o acțiune în răspundere contractuală pentru acoperirea unui prejudiciu moral prin acordarea de despăgubiri cu titlu de daune morale soțului supraviețuitor și copiilor defunctului, nu o acțiune în răspundere civilă delictuală.
Apreciază că în materia asigurărilor nu există conceptul de răspundere civilă delictuală a societății de asigurare.
Se precizează că în cererea introductivă de instanță s-a menționat faptul că s-a promovat o acțiune în răspundere contractuală.
Intimata-pârâtă, prin consilier juridic solicită respingerea apelului. menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală.
În apărare, arată că instanța fondului a apreciat corect că prejudiciul nu a fost dovedit.
Din punctul său de vedere consideră că apelul este neîntemeiat, întrucât în cadrul dosarului penal nr._/280/2011 s-a menționat că soția victimei, numita B. A., a precizat atât în cursul urmăririi penale, cât și în fața instanței, faptul că nu înțelege să se constituie parte civilă,așa deci, neavând niciun fel de pretenție față de inculpat.
Totodată mai arată că nici fiii defunctului nu s-au constituit părți civile.
În prezenta cauză au devenit aplicabile dispozițiile art.132 alin. 1 Cod penal.
CURTEA
Asupra apelului de fata,
Prin sentința civilă nr. 1007 de la 6.03.2014 a Tribunalului București Secția a VI a Civilă, s-a respins ca neintemeiata cererea formulata de reclamantii B. A., B. A. si B. L. impotriva paratei S. de asigurare Reasigurare Astra SA si in contradictoriu cu intervenientul fortat R. Iliuta D..
Tribunalul retine ca prin sentinta penala nr.2095/20.10.2011 pronuntata de Judecatoria P. sectia penala in dosarul nr._/280/2011 a fost condamnat inculpatul R. Iliuta D. la pedeapsa de un an si 9 luni inchisoare, pentru savarsirea infractiunii de ucidere din culpa, dispunandu-se totodata si suspendarea conditionata a executarii pedepsei.
In motivare, instanta a retinut, in esenta, ca la data de 20.05.2010, in jurul orelor 7.45, inculpatul se deplasa la volanul autoturismului Dacia L. in mun.P. si, ajungand in dreptul unui marcaj pietonal, a observat un barbat care se angajase in traversarea strazii pe marcajul pietonal fara sa se asigure. Desi a franat, inculpatul nu a putut evita impactul cu pietonul, care a decedat. B. A., sotia victimei, a precizat in cursul urmaririi penale cat si in fata instantei ca nu intelege sa se constituie parte civila, neavand nici un fel de pretentie de la inculpat.
La data producerii accidentului, pentru autovehiculul inmatriculat sub nr._ condus de intervenient era in vigoare polita nr._/7.01.2010, valabila de la 8.01.2010 pana la 7.07.2010, emisa de S. de Asigurare Reasigurare ASTRA SA in favoarea asiguratului proprietar al autovehiculului R. Iliuta D..
Potrivit art. 49 din legea nr.136/1995, in forma in vigoare la data producerii accidentului (20.05.2010), asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule, precum și tramvaie și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil.
Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum și prin avarierea ori distrugerea de bunuri. În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât și pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepția conducătorului vehiculului respectiv. Se acordă despăgubiri și în cazul în care persoanele care formulează pretenții de despăgubiri sunt soțul (soția) sau persoane care se află în întreținerea proprietarului ori conducătorului vehiculului asigurat, răspunzător de producerea accidentului.
excluzand raspunderea transportatorului, in baza unui contract de asigurare incheiat cu proprietarul sau cu utilizatorul autovehiculului. Contractul de asigurare obligatorie de raspundere civila pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule acopera raspunderea civila delictuala a proprietarului sau a utilizatorului unui autovehicul pentru prejudiciile produse unei terte parti, prin intermediul autovehiculului.
Reclamantii au sustinut faptul ca prin decesul tatalui si sotului lor li s-a produs un prejudiciu care este de necontestat, iar raportul de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu este de asemenea demonstrat de sentinta penala si de condamnarea faptuitorului pentru infractiunea de ucidere din culpa.
F. de aceasta modalitate de prezentare a situatiei de fapt si de indicare a probelor de natura a o sustine, prin rezolutia de la primirea cererii, reclamantilor li s-a solicitat in mod expres sa indice, in concret, dovezile pe care se sprijina fiecare capat de cerere si sa concretizeze, in privinta fiecarui reclamant, prejudiciul moral suferit, cu indicarea circumstantelor care au condus la cuantificarea prejudiciului suferit de fiecare din acestia.
Ca raspuns la aceasta solicitare, reclamantii au depus o cerere precizatoare (in cuprinsul careia au contestat dispozitia de stabilire a taxei de timbru), prin care au aratat ca instantele in mod repetat afirma ca nu contesta si nici paratul sau o alta persoana sau organism nu contesta durerea pricinuita de incetarea din viata a unui membru al familiei. In ceea ce priveste intinderea prejudiciului in caz de deces, reclamantii au aratat ca, atunci cand tragedia care loveste intreaga familie este de neinchipuit, nu se poate cuantifica dauna, iar sumele de bani solicitate apar doar ca o mica reparatie a ceea ce nu poate fi pe deplin niciodata reparat. Se poate spune ca decesul este dauna maxima asupra unei fiinte umane. Daca pierderea unei functii fiziologice este privita ca un handicap major ce a fost reparat in cazul C. cu suma de 500.000 EURO, decesul inseamna pierderea tuturor functiilor, familia fiind privata de insasi existenta acelui membru al ei. In cazul unui deces survenit in cazul unei infractiuni de ucidere din culpa, intinderea prejudiciului este nelimitata, partea vatamata fiind singura in masura sa cuantifice suma de bani ce ar putea reprezenta o justa compensatie a suferintei resimtite. Instanta este investita cu emiterea „devizului de durere” in conformitate cu legislatia si jurisprudenta in vigoare.
Criteriile indicate de reclamanti pentru cuantificarea daunelor pretinse sunt: gravitatea prejudiciului nepatrimonial, care este maxima, deoarece decesul reprezinta „dauna totala” in cazul vietii unei persoane; importanta valorii lezate, care este maxima, deoarece este lezata cea mai importanta valoare umana, viata unei persoane, fundamentul intregului sistem de drept al unei societati; masura in care a fost afectata situatia familiala este mare, intrucat sistemul de drept romanesc recunoaste familia ca celula de baza a societatii si ii acorda o importanta deosebita. In cauza, familia a fost profund si definitiv afectata; durata in timp a consecintelor vatamatoare este nelimitata, deoarece suferinta provocata de moartea prematura a unei rude apropiate va fi resimtita de persoanele vatamate pana la sfarsitul propriilor vieti; natura suferintelor si intensitatea acestora – suferinte morale, de intensitate maxima in cazul decesului unei rude dragi, foarte apropiate; ecoul social si influenta asupra vietii personale si sociale – urmari definitive. Suferinta partilor vatamate este perceputa de societate si reflectata in relatiile sociale ale acestora; alterarea personalitatii persoanei prejudiciate este considerabila, intrucat dupa accident persoanele vatamate nu au mai fost aceleasi, purtand in ele permanent suferinta provocata de decesul prematur al celui drag.
Se poate observa cu usurinta ca reclamantii nu au indicat, nici in cuprinsul cererii de chemare in judecata, nici in cuprinsul cererii precizatoare, nici in cuprinsul raspunsului la intampinare, vreun element de fapt concret de natura a particulariza criteriile a caror aplicare au solicitat sa fie facuta de catre instanta de judecata. Este adevarat ca pierderea unui sot sau tata este o imprejurare de natura a provoca suferinte celor direct afectati. Instanta de judecata nu este sesizata insa cu o solicitare de acordare a unor daune morale formulata de un sot supravietuitor, respectiv copii afectati de decesul prematur al unui sot, respectiv tata. Instanta a fost sesizata cu o cerere de atragere a raspunderii civile delictuale a societatii de asigurari parata pentru fapta ilicita savarsita cu vinovatie de asiguratul acesteia, intervenientul R. Iliuta D., ce a produs drept urmari un prejudiciu moral reclamantilor, intre fapta ilicita si prejudiciu existand o legatura de cauzalitate. Potrivit regulilor generale, reclamantul este tinut sa dovedeasca atat existenta prejudiciului, cat si intinderea acestuia.
In cauza insa, reclamantii nu au facut altceva decat sa afirme ca producerea prejudiciului este „de necontestat”, ca „dauna nu se poate cuantifica”, ca „decesul este dauna maxima asupra unei fiinte umane”, ca „intinderea prejudiciului este nelimitata, partea vatamata fiind singura in masura sa cuantifice suma de bani ce ar putea reprezenta o justa compensatie a suferintei resimtite”. Reclamantii au afirmat ca gravitatea prejudiciului patrimonial este maxima, ca importanta valorii lezate este maxima, ca situatia familiala a fost afectata . mare intrucat „sistemul de drept romanesc recunoaste familia ca celula de baza a societatii si ii acorda o importanta deosebita”, ca au suferit moral la intensitate maxima, ca suferinta partilor vatamate este perceputa de societate si reflectata in relatiile sociale ale reclamantilor, ca dupa accident reclamantii nu au mai fost aceiasi.
Nici una din aceste afirmatii nu a fost probata in mod obiectiv, astfel incat sa poata, eventual, constitui fundamentul unei solutii de obligare a paratei la plata daunelor morale solicitate. Reclamantii puteau si erau obligati sa dovedeasca faptul ca decesul sotului/tatalui lor a produs schimbari semnificative ale vietii lor personale, atat in sfera privata, cat si in cea publica. Aceste schimbari nu sunt, in totalitate, elemente neobiectivabile, care sa nu poata fi percepute in planul realitatii fizice de reclamanti sau de cei cu care acestia intra in contact. Rolul instantei de judecata nu este acela de a evalua durerea celor afectati de pierderea unei persoane apropiate, ci de a pronunta o solutie (act de autoritate publica) prin care sa oblige (daca este cazul) o alta persoana la o anumita conduita sau prestatie. Pentru ca solutia instantei sa nu apara ca fiind o interventie arbitrara in sfera privata a unei persoane (fie ea si persoana juridica), este necesar ca aceasta solutie sa fie sprijinita de mijloacele de proba administrate in cauza, singurele de natura a forma convingerea instantei. Reclamantii sunt datori sa precizeze imprejurarile pe care intentioneaza sa le dovedeasca si sa indice mijloacele de proba prin care inteleg sa dovedeasca imprejurarile anterior indicate.
In cauza insa, dupa ce instanta a solicitat indicarea in concret a circumstantelor care au condus la cuantificarea prejudiciului pentru fiecare din reclamanti si indicarea in concret a dovezilor pe care se sprijina fiecare capat de cerere, reclamantii au aratat in mod expres ca dovezile pe care isi sprijina cererea sunt inscrisurile depuse la dosar (cererea precizatoare).
Or, din inscrisurile depuse la dosar nu reies decat producerea accidentului care a avut drept victima pe tatal/sotul reclamantilor, legaturile de rudenie/casatorie ale reclamantilor cu victima, condamnarea penala a faptuitorului, faptul ca acesta era asigurat la data producerii accidentului la societatea parata. Pe baza acestor inscrisuri instanta nu poate determina existenta si intinderea prejudiciului. Aceste imprejurari nu sunt dintre cele pe care instanta este obligata sa le cunoasca din oficiu, astfel incat reclamantii sa nu fie tinuti de obligatia de a le proba (art.251 Cod proc.civila). Instanta este obligata sa stabileasca existenta sau inexistenta faptelor doar pe baza probelor administrate (art.264 Cod proc.civila), manifestand in acelasi timp impartialitate si echilibru, fara a ii fi permis sa favorizeze o parte in detrimentul celeilalte.
Reclamantii B. A., B. A. si B. L. au declarat apel împotriva Sentinței Civile nr. 1007/06.03.2014, criticând-o pentru netemeinicie si nelegalitate.
In sustinerea apelului se arata ca instanța se raportează la doua judecați eminamente eronate:prima teza a instanței este calificarea acțiunii ca o cerere de atragere a răspunderii civile delictuale a societății de asigurări pentru fapta conducătorului auto asigurat, si NU o solicitare de acordare a unor daune morale, caz in care instanța apreciază ca despăgubirile pentru suferința ar fi indreptatite.
In materia asigurărilor nu exista conceptul "răspundere civila delictuala" a societății de asigurări. Asigurătorul nu răspunde delictual pentru fapta asiguraților sai in sensul prevăzut in instituția "răspunderii pentru fapta altuia", ci răspunde contractual, doar in sensul acoperirii prejudiciului civil (si nu penal) cauzat de fapta ilicita a asiguraților lui. Temeiul răspunderii contractuale se afla in contractul de asigurare si legea 136/1995 privind asigurările si reasigurările.
Pe cale de consecința, se solicita sa se constate ca acțiunea este in răspundere contractuala pentru acoperirea unui prejudiciu moral, prin acordarea de despăgubiri cu titlul de daune morale soțului supraviețuitor si copiilor defunctului, calificare pe care inclusiv instanța de fond o considera indreptatita de a primi o justa reparație.
A doua teza a instanței este neacordarea de daune morale pentru nedovedirea obiectiva a existentei si intinderii prejudiciului, susținând ca nu s-a probat in mod obiectiv.
Conform art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 21/2009 privind acordarea daunelor morale pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de accidentele de circulație, in caz de deces, acestea se stabilesc "in conformitate cu legislația si jurisprudenta din România."
Jurisprudenta in numeroase ocazii a statuat, prin hotărâri judecătorești definitive si irevocabile, ca suferința cauzata rudelor apropiate de un deces survenit printr-un accident rutier este de necontestat.
A cere probe pentru demonstrarea oricărui aspect privind suferința rudelor supraviețuitoare apropiate defunctului (sot, copii etc) si al modului cum au fost afectate viețile in perioada ulterioara accidentului, ar fi o probatio diabolica, lucru confirmat de insasi existenta art. 49 pct. 2 lit. d) din Ordinul CSA nr. 21/2009 care nu prevede niciun criteriu pentru stabilirea cuantumul daunelor morale in afara de "legislația si jurisprudenta".
F. de jurisprudenta atașata, ce reprezintă hotărâri ale instanțelor de diferite grade, inclusiv Inalta Curte de Casație si Justiție, potrivit cărora despăgubirile pentru daune morale nu se probează, ci se stabilesc pe baza unei evaluări a instanței de judecata, se definește cadrul legal instituit de art. 49 pct. 2 lit. d) Ordinul CSA nr. 21/2009, fata de care motivarea instanței de fond apare ca nelegala si netemeinca.
Apelul a fost declarat în termen legal, fiind scutit de la plata taxelor de timbru prevăzute de lege.
Intimata a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.
In esenta, intimata sustine ca in mod temeinic si legal instanța de fond a respins ca neintemeiata acțiunea formulata de apelanții reclamanți B. A., B. A. si B. L., motivând faptul ca aceștia nu au satisfăcut sarcina probei, nedovedind nici existenta prejudiciului si nici intinderea acestuia.
De asemenea, acțiunea civila se intemeiaza pe angajarea răspunderii civile delictuale a persoanei vinovate, asigurătorul nefacand altceva decât sa preia obligația de despăgubire din sarcina vinovatului R. Iliuta D. ( intervenientul forțat) in baza contractului de asigurare de răspundere civila auto obligatorie ( RCA). Pe cale de consecința, atâta timp cat persoanele prejudiciate B. A., B. A. si B. L. ( apelantii-reclamanti) au inteles, prin impacare in cadrul procesului penal, sa nu mai angajeze răspunderea civila delictuala a vinovatului ( R. Iliuta D.), nici asigurătorul RCA al lui Rogjinaru Uita D. ( ASTRA) nu poate prelua o obligație a asiguratului sau care a incetat sa mai existe prin impacare, deoarece, astfel cum rezulta din dispozițiile art.132 alin.l. Cp., impacarea reprezintă o veritabila renunțare a persoanei prejudiciate la dreptul de despăgubire ( dreptul la repararea prejudiciului).
In subsidiar, in caz de admitere a actiunii, se solicita reducerea cuantumului daunelor morale solicitate de apelantii-reclamanti, care sete exorbitant si nejustificat.
Părțile au depus la dosar extrase din jurisprudența relevantă.
Nu au fost administrate probe noi în apel.
Analizând actele dosarului în limitele apelului formulat, în temeiul art.479 din Noul C.pr.civ., Curtea constată și reține următoarele.
Prin sentința penală nr.2095 din 20.10.2011, pronunțată de Judecătoria Pitești, în dosarul nr._/280/2011, inculpatul R. I. D. (intervenientul forțat în acest dosar) a fost condamnat la pedepsa de 1 an și 9 luni închisoare, cu suspendarea executării pedepsei pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, întrucât în data de 20.05.2010, a produs un accident rutier soldat cu decesul unui pieton, B. V..
Soția victimei, reclamanta B. A. și fiii victimei, reclamantii B. A. și B. L. s-au adresat instanței cu solicitarea de obligare a societății de asigurare – reasigurare ASTRA SA la plata daunelor morale pricinuite prin infracțiunea de ucidere din culpă comisă de intervenientul forțat, întrucât la data producerii accidentului rutier era în vigoare polița nr._/2010, solicitând suma de 360.000 euro.
Acțiunea a fost respinsă de prima instanță ca neîntemeiată, sentința pronunțată fiind temeinică și legală.
Astfel, apelanții critică sentința sub aspectul calificării greșite date de către instanța de fond acțiunii formulate ca fiind în răspundere civilă delictuală, deși, în realitate acțiunea era acțiune în răspundere contractuală, vizând repararea unui prejudiciu moral.
Acest motiv de apel nu este întemeiat. Se constată pe de o parte, că înșiși reclamanții care au beneficiat de asistență juridică și reprezentare prin avocat și-au indicat în cuprinsul acțiunii introductive drept temei de drept dispozițiile art.998 – 999 din Vechiul Cod civil, care reglementează condițiile angajării răspunderii civile delictuale.
Pe de altă parte, instanța de fond a calificat în mod corect acțiunea, motivând că temeiul acțiunii este dat de dispozițiile Legii 136/1995, respectiv de art.49 din lege și art.54 din Ordin CSA 21/2009, astfel cum era în vigoare la data de 20.05.2010 (data accidentului rutier), în sensul că asigurătorul (pârâta intimată) acordă despăgubiri în baza contractului de asigurare pentru prejudiciile de care asigurații răspund față de terții păgubiți prin accidente rutiere.
Astfel, în textul de lege menționat se precizează că se acordă despăgubiri pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces.
Apelantii critică respingerea acțiunii de către instanța de fond, care a constatat nedovedirea existenței și întinderii prejudiciului suferit de reclamanți, invocându-se faptul că nu era necesară administrarea vreunui probatoriu, aflându-se în situația unei „probatio diabolica”, fiind suficientă invocarea dispozițiilor legale ale art.49 pct.2 din Ordinul CSA nr.21/2009, întrucât daunele morale nu s-ar proba, ci se evaluează de către instanța, în temeiul criteriilor oferite de legislație și jurisprudență.
Sub acest aspect, Curtea reține că instanța de fond și-a exercitat rolul activ, solicitând indicarea în concret a circumstanțelor care au condus la cuantificarea prejudiciului pentru fiecare dintre reclamanți și indicarea în mod concret a probelor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, cerere căreia reclamanții nu s-au conformat.
Reclamanții apelanți au susținut pe parcursul întregului proces, atât în fața primei instanțe, cât și in apel, că daunele morale sunt de necontestat și proba lor este imposibilă, acestea fiind prezumate, fără să fie necesară dovedirea acestora.
Atât la fond cât și în apel s-au rezumat la solicitarea probei cu înscrisuri, în cadrul căreia s-au depus acte privind producerea accidentului rutier, condamnarea penală a intervenientului forțat și existența unei polițe de asigurare valide, insoțite de extrase din jurisprudență.
Introducerea unei asemenea acțiuni nu este suficientă pentru admiterea acesteia în temeiul unor prezumții, ci este necesară administrarea unui probatoriu adecvat, potrivit dispozițiilor art.10 și art.249 din N.C.pr.civ., reclamanții nefiind scutiți prin nicio dispoziție derogatorie de obligația procesuală de a-și proba pretențiile.
În cauză, este eronată susținerea apelanților reclamanți asupra unei imposibilități absolute de probă asupra daunelor morale solicitate.
Despăgubirile reprezentând daunele morale trebuie să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora trebuie să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei.
În jurisprudența instanței supreme s-a statuat, într-adevăr, că despăgubirile pentru daune morale nu se probează, ci se stabilesc prin evaluare.În același sens, instanța supremă a subliniat însă că, pentru ca evaluarea să nu fie pur subiectivă ori pentru a nu duce la o imbogatire fără just temei, este necesar să fie luate în considerare suferințele morale susceptibil în mod rezonabil a fi fost cauzate prin fapta culpabilă, precum și toate consecințele acesteia, așa cum rezultă însă din actele medicale, ori din alte probe administrate.
Chiar dacă valorile morale nu pot fi cuantificate economic, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are posibilitatea de a aprecia intensitatea și gravitatea lor și să stabilească dacă și în ce cuantum suma, cum este cea pretinsă prin acțiunea introductivă ar fi sau nu potrivită pentru a repara prejudiciul produs.
Între criteriile avute în vedere în jurisprudență la stabilirea despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial, se află consecințele suferite de victimă pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate și măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care victimei i-au fost afectate viața familială, socială ori profesională, etc.
Toate aceste aspecte în care vătămările produse se exteriorizează pot fi probate ca atare, or în speță în cuprinsul acțiunii formulate nici măcar nu au fost invocate în cuprinsul acțiunii în mod concret, în ce privește fiecare dintre reclamanți, care sunt aspectele în care vătămările s-au produs, pentru a se administra și mijloacele de probă corespunzătoare, neputând fi supuse aprecierii instanței de judecată despăgubirile solicitate, din moment ce nu este probat prejudiciul.
În plus, în ce privește reclamanta B. A., se constată că disp. art.19 alin.1 Vechiul Cod pr.pen., dădeau dreptul persoanei vătămate care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal să introducă acțiune pentru repararea pagubei pricinuite prin infracțiune, însă aceasta nu se află în situația reglementată de acest text legal, declarând în fața instanței penale că nu are pretenții civile de la inculpat, luându-se act în acest sens prin sentința penală nr.2095/20.10.2011 a Judecătoriei Pitești – Secția penală.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.480 din Noul Cod pr.civ., Curtea va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
cu majoritate:
Respinge apelul declarat de apelanții-reclamanți B. A., B. A. și B. L., toți domiciliați în București, ..152, ., ., împotriva sentinței civile nr.1007 din 06.03.2014, pronunțate de Tribunalul București–Secția a VI-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S. DE ASIGURARE-REASIGURARE ASTRA S.A. cu sediul în București, ..3, ., sector 3 și intimatul-intervenient forțat R. I. D., cu domiciliul în Pitești, Calea D., nr.6, ., ., ca nefondat.
Cu drept de recurs în 30 de zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 7 noiembrie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
M. D. C. I.
GREFIER,
A. G. S.
Cu opinia separată a d-nei judecător Z. A. L. în sensul:
Admite apelul formulat de B. A. și B. L., în sensul schimbării sentinței și admiterii în parte a acțiunii și obligarea pârâtei la plata către fiecare reclamant a sumei de 7.000 lei.
Respinge apelul declarat de apelanta B. A., ca nefondat.
Cu recurs în 30 de zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi 7 noiembrie 2014.
MOTIVAREA OPINIEI SEPARATE
Apreciez ca prima instanță a făcut o greșită evaluare a probelor administrate si a circumstantelor spetei, când a tras concluzia că nu a fost dovedit, in mod obiectiv, prejudiciul moral invocat.
În acest context, subliniez că nu se poate confunda proba existenței prejudiciului moral cu proba unor elemente ce țin de cuantificarea daunelor. Or, din motivarea sentinței atacate, rezultă că tribunalul a confundat existența prejudiciului moral provocat prin infracțiunea de ucidere din culpă cu dovedirea daunelor morale „în cuantumul solicitat”. Faptul că reclamanții B. A. și B. L. (fii persoanei decedate in accidentul din20.05.2010) nu au administrat probe privind intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării nu înseamnă că prejudiciul moral nu există, ci reprezintă un element în procesul de evaluare a despăgubirilor. Cu alte cuvinte, decesul unei persoane in anumite imprejurari (la varsta de 67 ani, in urma unui accident rutier, in timp ce traversa o trecere de pietoni), legaturile de rudenie si de afectivitate dintre victima si reclamanti sunt tot atatea elemente care circumstantiaza (si dovedesc) existenta unui prejudiciu moral. Faptul ca nu s-a probat prezenta unor consecinte agravante (mai traumatizante) asupra vietii familiale, sociale sau profesionale a reclamantilor B. A. și B. L. nu inseamna inexistenta unui prejudiciu moral, acestea fiind doar elemente care cuantifica despagubirile. Asadar, aceste consecinte ajuta la stabilirea intinderii prejudiciului, putand determina instanta sa acorde daune spre maximul solicitat, insa, in nici un caz, lipsa lor, nu poate provoca respingerea în tot a acțiunii pe motiv că nu ar exista prejudiciu.
Din certificatul de deces al victimei V. B., coroborat cu cartile de identitate ale reclamantilor B. A. și B. L. (filele 7, 8, 20, dosar TB), rezultă că acestia din urmă sunt fiii victimei, avand acelasi domiciliu cu persoana decedata.
Pierderea unui membru al familiei a provocat reale prejudicii morale reclamanților B. A. și B. L., prin aceea că victima era o persoană de varsta mijlocie și activă, trauma fiind cu atât mai mare cu cât pierderea a intervenit fulgerător, independent de vreo culpă a victimei.
Reclamanții B. A. și B. L. au suferit un prejudiciu moral incontestabil si efectiv, prin aceea că o persoană apropiată și membru al familiei (tata) a decedat în urma leziunilor provocate în accidentul rutier în producerea căruia nu a avut vreo culpa (in sentinta penala nr 2095/20.10.2011 pronuntata de Judecatoria P. in dosarul nr_/280/2011, retinandu-se ca legislatia rutiera nu prevede obligatii speciale in cazul traversarii pe marcaj – f. 15, dosar TB). Dispariția prematură, fulgerătoare a victimei a fost de natură a provoca rudelor traume psiho-afective greu de compensat. Date fiind legăturile de familie dintre reclamanții apelanți B. A. și B. L. și victima accidentului, decesul tatalui a fost de natură a provoca acestora prejudicii morale, constând în suferințe psihice determinate de dispariția victimei.
Chiar dacă reclamanții nu au administrat probe directe în sensul unor consecinte deosebite produse asupra vietii lor, apreciez că legătura de rudenie de gradul I dintre reclamanții B. A. și B. L. și victimă, precum și faptul că aceștia constituiau o familie, raportat la dispariția fizică și prematură a victimei, sunt elemente care au greutatea și puterea de a naște probabilitatea că a existat atât o relație de afectivitate, cât și un prejudiciu moral. Această prezumție simplă, reținută ca probă indirectă de Curte, în temeiul art. 1203 C.civ. 1865, nu a fost răsturnată de către intimata-pârâtă prin probe care să ateste eventuale disfuncții familiale sau eventuale relații de vrăjmășie între reclamanți și victimă.
La stabilirea cuantumului daunelor morale, trebuie avut în vedere jurisprudența și legislația din România, potrivit prevederilor art. 49 pct.2 lit.d din Ordinul C.S.A. nr. 21/2009 și ale art. 53 din Legea nr. 136/1995, raportat la circumstanțele speței de față, pentru ca despăgubirile să fie echitabile și proporționale față de consecințele accidentului rutier. De asemenea, trebuie avut în vedere ca daunele morale ce s-ar acorda să nu constituie o îmbogățire fără just temei pentru apelanți și nicio eventuală amendă excesivă pentru intimata-pârâtă.
Pe baza probelor administrate în cauză și în raport cu criteriile enunțate mai sus, consider ca este just cuantumul despăgubirilor pentru daunele morale suferite de apelanții-reclamanți B. L. si B. A. la suma de 7.000 lei pentru fiecare.
Pentru argumentele expuse, în temeiul art. 480 C.pr.civ., apreciez ca solutia corecta este de admitere a apelul reclamanților B. L. si B. A., schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată cu obligarea pârâtei . plătească fiecaruia dintre reclamantii B. L. si B. A. cate 7000 lei, cu titlu de despăgubiri pentru daune morale.
În ceea ce privește apelul declarat de reclamanta B. A., acesta este nefondat, insa pentru considerentele urmatoare:
Din cuprinsul sentintei penale nr. 2095/20.10.2011 pronuntata de Judecatoria P. in dosarul nr_/280/2011, rezulta ca reclamanta –apelanta B. A. (sotia victimei) a invederat, in mod expres, ca nu are pretentii impotriva persoanei vinovate de producerea accidentului (f. 13, dosar TB).
Este adevarat caart. 19 alin.1 din vechiul C.pr.pen. (in vigoare la data solutionarii dosarului penal) prevedea că „persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea pagubei materiale și a daunelor morale pricinuite prin infracțiune”. Insa, reclamanta-apelanta nu se afla in aceasta ipoteza, intrucat a declarat manifest ca nu are pretentii impotriva numitului R. Iliuta D., ceea ce echivaleaza cu faptul ca nu solicita despagubiri materiale sau morale de la persoana vinovata de accident. Or, neconstituirea de parte civila semnifica faptul ca partea vatamata nu intelege sa formuleze actiunea civila in cadrul dosarului penal, ci pe cale separata, iar nu faptul ca nu exista pretentii civile in contradictoriu cu inculpatul.
In aceste conditii, cum asiguratorul poate fi obligat la despagubiri numai daca propriul asigurat raspunde fata de tertii vatamati prin accidentul de vehicul, astfel cum reiese din art 49 alin 1 din Legea nr 136/1995, rezulta ca, in situatia in care asiguratul-vinovat de producerea evenimentului cauzator de prejudicii-nu mai poate fi obligat la despagubiri, nici raspunderea societatii de asigurare nu mai poate fi atrasa, aceasta pentru ca asiguratorul nu raspunde pentru fapta proprie, ci pentru fapta altuia.
Astfel, avand in vedere ca reclamanta-apelanta a sustinut in cadrul procesului penal ca nu are niciun fel de pretentii de la inculpatul-asigurat (ceea ce presupune ca, fie i-au fost reparate prejudiciile, fie a considerat ca nu a suferit vreo dauna), aceasta nu mai poate emite vreo solicitare de dezdaunare in contradictoriu cu asiguratorul, neputandu-se aprecia ca partea si-a rezervat dreptul de a se indrepta impotriva asiguratorului, intrucat, asa cum s-a aratat mai sus, societatea nu raspunde pentru fapta proprie, ci pentru cea a propriului asigurat.
In acest context, nefiind intrunit unul din elementele raspunderii delictuale prevazut de art. 998-999 cod civil 1864, si anume existenta prejudiciului (partea neavand pretentii impotriva persoanei vinovate), reclamanta-apelanta nu se poate indrepta nici impotriva asiguratorului, motiv pentru care cererea sa de chemare in judecata pentru daune morale trebuie respinsa ca neintemeiata si, pe cale de consecinta, apelul formulat este nefundat, urmand a fi respins, in baza art. 480 alin. 1 Cod Pr. Civ. 2010.
JUDECATOR
Z. A. L.
| ← Dizolvare societate. Hotărâre din 09-12-2014, Curtea de Apel... | Ordonanţă preşedinţială. Sentința nr. 3670/2014. Curtea de... → |
|---|
