Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 946/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 946/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-04-2014 în dosarul nr. 16160/3/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A V-A CIVILĂ
Dosar nr._ (Număr în format vechi 208/2014)
DECIZIA CIVILĂ NR. 946/R
Ședința publică de la 15 Aprilie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE E.-S. R.
Judecător P. P.
Judecător C. G. I.
Grefier M. A. P.
********
Pe rol judecarea cauzei având ca obiect recursul declarat de reclamantul P. D. împotriva sentinței civile nr.8269 din data de 14.10.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata debitoare . SRL prin lichidator judiciar RVA INSOLVENCY SPECIALISTS SPRL.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 08.04.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrată din prezenta, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la 15.04.2014, când a decis următoarele:
CURTEA,
Asupra cauzei civile de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a VII-a Civilă sub nr._, reclamantul P. D. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta debitoare . SRL prin lichidator judiciar RVA INSOLVENCY SPECIALISTS SPRL, să pronunțe preparator o hotărâre prin care să se soluționeze conflictul de legi pe aspectul priorității Convenției Europene a Drepturilor Omului față de legea 85/2006, iar pe fondul cauzei să pronunțe o hotărâre de validare a ofertei reale, în condițiile art.5901 Cod procedură civilă și în consecință, în continuare, o hotărâre care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr.131 situat la etajul 12, în imobilul din . nr.1, sector 2, București, conform antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat cu debitoarea . SRL, autentificat sub nr.159/21.02.2008 de către BNP A. S..
În cauză lichidatorul judiciar RVA INSOLVENCY SPECIALISTS SPRL al debitoarei . SRL a depus la dosarul cauzei, la data de 30.09.2013, un punct de vedere referitor la cererile reclamantului și a solicitat respingerea ca inadmisibilă a cererii de pronunțare a unei hotărâri care să soluționeze conflictul de legi și respingerea capătului de cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri de validare a ofertei reale în condițiile art.590 ind.1 Cod de procedură civilă, respectiv pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare pentru imobilul situat în București, . nr.1, ., sector 2, pentru autoritate de lucru judecat.
Prin sentința civilă nr.8269 din 14.10.2013 tribunalul a respins cererea de disjungere și cererea de suspendare formulate de reclamant în ședința publică din 30.09.2013, a respins ca inadmisibilă cererea de pronunțare a unei hotărâri care să soluționeze conflictul de legi, a admis excepția autorității de lucrul judecat și a respins capătul de cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri de validare a ofertei reale în condițiile art.590 ind.1 Cod de procedură civilă, respectiv pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare pentru imobilul situat în București, . nr.1, ., constatând intervenită autoritatea de lucru judecat.
Pentru a pronunța această hotărâre judecătorul-sindic a reținut, sub aspectul cererii de disjungere a primului capăt de cerere preparator și a primului capăt de cerere principal, că disjungerea este o măsură dispusă de instanță în vederea judecării separate a acțiunilor întrunite - inițial sau prin conexare - în cadrul aceluiași proces, ori de câte ori soluționarea lor împreună ar putea determina tergiversarea judecății (conform art.165 Cod de procedură civilă).
Or, judecătorul-sindic a apreciat că există o strânsă legătură de obiect și cauză juridică între capetele de cerere din prezenta acțiune, iar soluționarea lor împreună nu determină tergiversarea judecății, astfel că a respins cererea reclamantului.
Sub aspectul cererii de suspendare a celui de al doilea capăt de cerere principal, având în vedere disp.art. 244 pct.1 Cod de procedură civilă, dar și în raport de excepțiile invocate în cauză, tribunalul a respins cererea de suspendare.
Sub aspectul cererii de pronunțare a unei hotărâri care să soluționeze conflictul de legi, instanța a reținut că în prezenta cauză nu există un conflict de legi aparținând unor sisteme de drept diferite, respectiv între legea specială, Legea nr.85/2006, Codul Civil și Convenția Internațională Asupra Drepturilor și Libertăților Omului.
Conflictul de legi se referă la situația în care într-un raport juridic există un element de extraneitate și care face ca acelui raport juridic să îi fie aplicabile două sau mai multe sisteme de drept aparținând unor state diferite, ceea ce nu este cazul în speța de față.
De asemenea, tribunalul a reținut că este de necontestat aplicarea dreptului comunitar, cu atât mai mult cu cât atât Codul Civil, cât și Constituția României, statuează în mod expres prioritatea dreptului comunitar față de cel intern.
Însă, dacă ne referim la un concurs de legi, între legea specială și dreptul comun, prioritate are legea specială, respectiv Legea nr.85/2006 care reglementează situația juridică a patrimoniului debitorului aflat în stare de insolvență.
In ceea ce privește transmiterea unei întrebări preliminare Curții Europene de Justiție de către judecătorul-sindic, pornind de la condițiile stipulate în Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene, la art.267, instanța de fond a reținut că din cererea de chemare în judecată nu se ridică nici o chestiune de interpretare a tratatelor ori actelor comunitare, ceea ce face acest aspect inadmisibil, raportat la dispozițiile menționate.
În consecință, în raport de aceste considerente, tribunalul a respins ca inadmisibilă cererea de pronunțare a unei hotărâri care să soluționeze conflictul de legi.
Sub aspectul excepției autorității lucrului judecat, cu referire la fondul cererii de chemare în judecată, tribunalul a reținut că prin sentința civilă nr._/21.12.2012 pronunțată în dosarul nr._/3/2012/a2, sentință irevocabilă, s-a respins cererea de validare a ofertei reale în condițiile art.590 ind.1 Cod de procedură civilă, respectiv de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare pentru imobilul situat în București, . nr.1, ap.131, ., ca neîntemeiată, cerere formulată de reclamantul P. D. în contradictoriu cu lichidatorul judiciar RVA INSOLVENCY SPECIALISTS SPRL și cu debitorul . SRL.
În consecință, constatând identitatea de părți, obiect și cauză, tribunalul a admis excepția autorității lucrului judecat și a respins capătul de cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri de validare a ofertei reale în condițiile art.590 ind.1 Cod de procedură civilă, respectiv pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare cumpărare pentru imobilul situat în București, . nr.1, ., constatând intervenită autoritatea de lucru judecat.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul P. D., acesta fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București – Secția a V-a Civilă sub același număr unic_ .
În motivarea recursului, legal timbrat, recurentul a prezentat situația de fapt în sensul că a încheiat cu pârâta-debitoare antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.159/21.02.2008 la BNP A. S. pentru apartamentul nr.131 situat în București, . nr.1, ., antecontract în baza căruia a achitat suma de 91.447 Euro conform precizărilor și dovezilor depuse prin cererea cu care a învestit tribunalul ca instanță de fond, iar pentru diferența de 10.590 Euro până la prețul final contractual cu TVA, a apelat la procedura ofertei reale stabilite prin art.586-587 Cod procedură civilă și apoi, deoarece pârâta-debitoare nu s-a prezentat la B. conform notificării, a efectuat consemnațiunea pe numele și la dispoziția debitoarei prin lichidator judiciar, recipisa de consemnațiune nr._/1 emisă de CEC - Unitatea Lipscani la data de 09.08.2012 în valoare de 10.590 Euro urmând să fie depusă la dosar, la termen, pentru a fi păstrată la caseta de valori a instanței.
Față de această situație de fapt, în prezentul dosar, având expectația determinată atât de codul de bune practici al CSM, cât și de CEDO, că va fi soluționat conflictul de legi cu care preparator a sesizat tribunalul, recurentul-reclamant a arătat că a solicitat tribunalului să procedeze la validarea ofertei reale, în condițiile art.5901 Cod procedură civilă raportat la art.149 din Legea nr.85/2006 și, mai departe, prin al II-lea capăt de cerere, să pronunțe o hotărâre care să țină loc de contractul de vânzare-cumpărare pentru apartamentul ce a făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare din 21.02.2008 sau, alternativ, să constate incidența excepției de neexecutare a obligațiilor asumate de pârâta-debitoare și să dispună rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare și repunerea părților în situația anterioară, obligând pârâta prin administrator judiciar să restituie prețul, majorat cu valoarea sancțiunii de neexecutare culpabilă prevăzută în antecontract și actualizat, de la data neexecutării, cu indicele prețurilor de consum, până la data restituirii prețului.
Recurentul-reclamant a susținut că instanța de fond a judecat cauza fără contradictorialitate, fără a i se da dreptul la apărare, cu o celeritate ce excede noțiunilor de judecată dreaptă și de termen rezonabil.
Astfel, dosarul a avut un singur termen de judecată la data de 14.10.2013, termen pretins a fi în ședință publică, în realitate fiind un termen în Cameră de Consiliu, fără citarea părților, când nu i s-a permis precizarea cererii (precizare ce a fost depusă în aceeași zi prin registratură), când nu s-au pus în discuție probele, ceea ce contravine conceptului de judecată dreaptă, căci cererile de fond în raport cu legea procedural română, trebuind a fi supuse dezbaterilor în ședință publică.
Deoarece precizarea acțiunii nu a fost luată în considerare, iar apartamentul a fost vândut în zilele următoare, cererea sa a rămas fără obiect.
A precizat recurentul-reclamant că recursul său se întemeiată pe dispozițiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă, sentința atacată necuprinzând în parte motivele pe care se sprijină și în rest cuprinzând motive străine de natura pricinii.
Astfel, a arătat recurentul că soluția pronunțată pe cererea de disjungere este criticabilă pe aspect procedural doar în raport cu structura petitului cauzei. S-a precizat că, deoarece cele 2 capete principale erau de competența Secției a VII-a Civilă a Tribunalului București, iar capătul preparator era mai degrabă de competența Secției IV-a Civilă a Tribunalului București, Secție pe care însă reclamantul nu o putea alege pe vreo cale din cauza distribuției aleatorii, era necesară o judecată dreaptă deoarece numai așa se putea soluționa aspectul de competență funcțională la care s-a ajuns prin această structurare a petiției. Pe acest aspect devine aplicabil și art.304 punct 3, limitat la aspectul competenței funcționale, însă recurentul a solicitat Curții, față de derularea judecății și ținând seama și de faptul că nu a fost ascultat în vreo ședință publică, să îndepărteze vreo eventuală apărare în legătură cu acest aspect, întrucât nu a putut și nu a avut când să susțină aspectul de necompetență funcțională în fața Secției a VII-a Civilă a Tribunalului București datorită excesului de celeritate a judecății.
Pe aspectul conflictului de legi, reclamantul-recurent a susținut că Secția a VII-a Civilă, fiind o secție specializată în judecarea cauzelor cu celeritate și cu lichidatorul alături, i-a încălcat dreptul la apărare, astfel cum s-a arătat mai sus, nelăsându-l să formuleze apărări. Tribunalul a adăugat la lege atunci când a limitat conflictul de legi la elementele de extraneitate și a scăpat din vedere îndrumarul de bune practice al CSM ce nu limitează acest aspect. De altfel, Secțiile Civile ale Tribunalului au mai învestit Curtea Europeană de Justiție cu conflict de lege internă.
Faptul că a decis instanța de fond, fără să indice un temei legal, că prin cererea de chemare în judecată nu se ridica vreo problemă de conflict de legi sau de interpretare a tratatelor, fapt ce ar determina inadmisibilitatea cererii, este din nou o consecință atât a faptului că judecarea acestui capăt de cerere s-a făcut de către o instanță necompetentă funcțional, acest capăt de cerere fiind unul preparator pentru că, dacă nu s-ar fi soluționat, nu se putea judeca drept prezenta cauză. Inadmisibilitatea unui capăt de cerere este stabilită expres de lege, ceea ce în speța de față nu este cazul ci, din contra, acest drept este stabilit atât prin tratatele la care România este parte, dar și prin legea procedurală aplicabilă sau, în general de art.111 C.Proc.Civ. în raport cu care dreptul a cărui realizare o urmărea era cel al unei judecăți drepte. Ca urmare, recurentul a solicitat Curții să constate faptul că devine incident și art.304 punct 9 C.proc. Civ., hotărârea fiind lipsită de temei legal.
Referitor la autoritatea de lucru judecat, reclamantul-recurent a arătat că ar trebui să existe și identitatea de cauză, condiție ce nu este îndeplinită în speță, căci atât sentința civilă nr._/21.12.2012 pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr._/3/2009/a2, calificată ca fiind contestație la raportul de activitate nr.12, cât și decizia civilă nr.687/2013 care respinge recursul ca nefondat, nu au analizat cauza sub aspectele cu care a fost învestit tribunalul prin prezenta petiție. De altfel, soluția dată de tribunal la cererea de completare a dispozitivului nu dă vreun motiv din domeniul tehnicii juridice, ci se întemeiază doar pe faptul că, în consecința respingerii contestației la raportul de activitate nr.12, se respinge și cererea reclamantului. Prin urmare, neintrându-se în cercetarea fondului, nu i se poate opune o soluție dintr-un dosar greșit calificat de către tribunal ca fiind contestație la raportul de activitate nr.12.
Față de motivele invocate, recurentul a solicitat admiterea recursului și, văzând că tribunalul nu a cercetat fondul, casarea sentinței atacate cu trimitere la aceeași instanță de fond spre competentă soluționare.
În subsidiar, dacă se va pronunța casarea cu reținere, având în vedere faptul că prin întârzierea produsă judecății nu mai poate primi în proprietate bunul plătit, recurentul-reclamant a solicitat în urma constatării incidenței excepției de neexecutare culpabilă de către intimata pârâtă a antecontractului de vânzare-cumpărare, să-i fie restituită suma de bani pe care a plătit-o în baza acestui antecontract.
Pentru ipoteza judecării fondului de către instanța de recurs, recurentul-reclamant a reiterat apărările sale de fond, apărări apreciate ca fiind ignorate de către tribunal.
În cauză intimata-debitoare . SRL prin lichidator judiciar RVA INSOLVENCY SPECIALISTS SPRL a depus la dosar note scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În ședința publică din 08.04.2014 Curtea a dispus ca grefierul de ședință să imprime și să atașeze la dosar sentința civilă nr._ din 21.12.2012 și sentința civilă nr.9964 din 08.10.2012 ambele pronunțate de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._/3/2009/a2.
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate și a prevederilor art.3041 Cod procedură civilă, Curtea constată că toate criticile invocate de recurent sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Acțiunea formulată de recurentul-reclamant ce a fost soluționată prin sentința civilă nr.8269 din 14.10.2013 atacată prin prezentul recurs, a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București-Secția a VII-a Civilă la data de 22.04.2013, sub nr._, primul termen acordat fiind la data de 30.09.2013, cu citarea părților, în ședință publică (conform rezoluției aflată la fila 285 dosar fond).
Pentru acest termen din 30.09.2013 ambele părți au fost citate, iar în ședința publică s-au prezentat atât reclamantul prin avocat (cu delegație la fila 292), cât și pârâta-debitoare prin lichidator judiciar, astfel cum rezultă din încheierea de ședință de la acea dată (fila 310).
Potrivit aceleiași încheieri de ședință din 30.09.2013, tribunalul a pus în discuția părților excepția de autoritate de lucru judecat invocată de debitoare prin lichidator judiciar, precum și cererile de disjungere a capătului de cerere preparator și a primului capăt de cerere principal și suspendarea celui de-al 2-lea capăt de cerere principal, cereri formulate de reclamant în ședință publică.
După ascultarea ambelor părți, tribunalul a reținut cauza spre soluționare.
Ulterior reținerii dosarului în pronunțare, judecătorul-sindic a formulat cerere de abținere, amânând pronunțarea la data de 07.10.2013 și ulterior la data de 19.10.2013, în vederea soluționării cererii de abținere.
Urmare a respingerii cererii de abținere formulată de judecătorul-sindic, acesta s-a pronunțat asupra cauzei la data de 14.10.2013, dată la care fusese amânată pronunțarea.
Având în vedere cursul dosarului menționat mai sus, Curtea constată că sunt nefondate toate susținerile recurentului-reclamant potrivit cărora judecarea cauzei s-a făcut fără contradictorialitate, fără respectarea dreptului la apărare al reclamantului, în ședință de Cameră de Consiliu și fără citarea părților.
Singurul termen al cauzei în fond a fost la data de 30.09.2013, când ambele părți au fost citate și au fost prezente în ședință publică, recurentul-reclamant a fost reprezentat de avocat cu delegație depusă la dosar, a pus concluzii pe excepția autorității de lucru judecat, a formulat și și-a susținut cererea de disjungere și cererea de suspendare, astfel că nu se poate susține încălcarea principiului contradictorialității procesului civil și nici nerespectarea dreptului la apărare al reclamantului.
Data de 14.10.2013 când s-a pronunțat sentința atacată reprezintă data amânării pronunțării conform art.260 Cod procedură civilă, la acea dată neavând loc dezbateri ci doar deliberarea în cauză, dezbaterile fiind închise la data de 30.09.2013.
Soluționarea cauzei prin acordarea unui singur termen de judecată, în ședință publică și cu citarea părților, nu reprezintă o încălcare a principiului contradictorialității sau o nerespectare a dreptului la apărare și nici nu excede noțiunii de judecată dreaptă și de termen rezonabil cum greșit afirmă recurentul, căci drepturile procesuale ale părților au fost respectate, ambele fiind prezente la dezbateri, nesolicitând acordarea unui noi termen pentru vreun motiv, nesolicitând probe în cauză și înțelegând să-și susțină cererile formulate în speță, cu respectarea principiului oralității și contradictorialității.
În ceea ce privește criticile formulate în legătură cu modul de soluționare de către instanța de fond a cererii de disjungere a capătului preparator și a primului capăt principal, Curtea constată că și acestea sunt nefondate. Aceasta deoarece art.165 Cod procedură civilă prevede că disjungerea pricinilor întrunite poate fi dispusă dacă instanța socotește că numai una din ele este în stare de judecată. Din interpretarea logico-juridică a acestui text de lege rezultă că disjungerea se poate dispune de judecător atunci când acesta apreciază că soluționarea împreună a tuturor capetelor de cerere nu se poate face și nicidecum atunci când un capăt de cerere ar fi apreciat de către reclamant ca fiind de competența funcțională a altei secții a tribunalului, secție pe care însă reclamantul nu ar fi putut-o alege din cauza sistemului aleatoriu de repartizare a dosarului (potrivit susținerilor sale).
Sub acest aspect Curtea precizează, pe lângă faptul că structura petitului acțiunii a fost determinată chiar de către reclamant, că acesta trebuia să aibă în vedere dispozițiile art.17 Cod procedură civilă potrivit cărora cererea principală atrage competența materială a instanței de judecată. Prin urmare, judecătorul-sindic chemat să se pronunțe pe capetele de cerere principale, având de stabilit și de aplicat dispozițiile legale incidente în cauză, era cel căruia îi revenea competența în acest sens și nicidecum unei alte secții a tribunalului cum greșit susține recurentul. Așadar, soluționarea oricărui „conflict de legi pe aspectul priorității Convenției EDO față de legea 85/2006”, invocat de părți sau sesizat din oficiu de către judecătorul-sindic, era de competența acestuia.
Prin urmare, cum competența de soluționare a capetelor principale de cerere aparținea judecătorului-sindic (Secția a VII-a Civilă a Tribunalului București), tot acestuia îi revenea și competența de soluționare a capătului de cerere denumit de recurentul-reclamant „preparator”, chiar dacă el a fost enunțat de reclamant înaintea capetelor de cerere principale.
Așadar, competența materială a instanței este dată de capătul principal, iar susținerile recurentului-pârât referitoare la competența funcționată a Secției a IV-a Civilă pentru capătul de cerere preparator sunt nefondate, în timp ce susținerile referitoare la imposibilitatea alegerii de către parte a acelei secții sunt lipsite de relevanță juridică în speță.
Pe aspectul conflictului de legi, Curtea constată că recurentul-reclamant și-a întemeiat criticile pe împrejurarea că Secția a VII-a Civilă, fiind o altă secție decât cea apreciată de recurentul-reclamant ca fiind competentă funcțional, i-a încălcat dreptul la apărare, nelăsându-l să formuleze apărări. În plus, s-a susținut că instanța de fond a adăugat la lege atunci când a limitat conflictul de legi la elementele de extraneitate.
Susținerile referitoare la necompetența funcționată a Secției a VII-a Civilă au fost înlăturate pentru argumentele enunțate anterior, astfel că ele nu vor mai fi reluate.
În ceea ce privește încălcarea dreptului la apărare prin nelăsarea părții să formuleze apărări, Curtea constată că și acest argument al recurentului-reclamant este nefondat, din încheierea de ședință din 30.09.2013 (singurul termen al cauzei) nerezultând că recurentul-reclamant, prin avocatul ce l-a reprezentat în fața instanței, ar fi fost împiedicat de către instanța de fond să-și formuleze apărările pe care le considera necesare în cauză.
Nu poate fi primită nici susținerea potrivit căreia instanța de fond ar fi adăugat la lege atunci când a limitat conflictul de legi la elementele de extraneitate. Aceasta deoarece, din considerentele hotărârii atacate rezultă că judecătorul-sindic a analizat toate posibilele variante referitoare la conflictul de legi, în condițiile formulării unui capăt de cerere „preparator” în termeni generali, fără o indicare expresă a dispozițiilor legale ce ar intra în conflict și fără vreo solicitare expresă de sesizare a vreunei instanțe jurisdicționale internaționale.
Astfel, recurentul-reclamant a solicitat judecătorului-sindic să pronunțe „preparator” „o hotărâre prin care să soluționeze conflictul de legi pe aspectul priorității Convenției EDO față de legea 85/2006”. Însă problema aprecierii priorității CEDO față de o lege internă are loc în cadrul judecății fondului cauzei, fiind analizată și avută în vedere cu ocazia deliberării, la pronunțarea hotărârii. Acest aspect, al legii aplicabile într-o anumită cauză, nu este soluționat în mod separat, distinct, de problema de drept supusă judecății, ci el este stabilit, determinat, de instanța de judecată cu ocazia deliberării, el determinând soluția ce se pronunță pe fondul litigiului.
Judecătorul-sindic, prin hotărârea atacată, arată că în cauză nu există un conflict de legi (lege în sensul de act juridic național), neavând un raport juridic cu element de extraneitate. De asemenea, precizează că, dacă se are în vedere legea națională, pe de o parte, și dreptul comunitar pe de altă parte, atunci este de necontestat aplicarea dreptului comunitar. În plus, analizează și situația în care s-ar putea transmite o întrebare preliminară Curții Europene de Justiție, reținând sub acest aspect că, din cererea de chemare în judecată, nu se ridică nicio chestiune de interpretare a tratatelor ori actelor comunitare, astfel că sesizarea CJUE este inadmisibilă raportat la dispozițiile art.267 din Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene.
Rezultă, așadar, că judecătorul - sindic nu a respins ca inadmisibil capătul de cerere preparator doar prin raportare la lipsa unui element de extraneitate, ci a avut în vedere posibilele variante de conflict de legi, în condițiile în care recurentul-reclamant a înțeles să formuleze un capăt de cerere distinct în acest sens și în termeni generali. Prin urmare, instanța de fond nu a adăugat la lege, iar hotărârea cuprinde motivele pe care se sprijină, ele nefiind străine de natura pricinii.
Față de susținerea recurentului-reclamant din motivele de recurs potrivit căreia competența funcțională pentru soluționarea capătului de cerere preparator nu ar fi aparținut judecătorului - sindic ci secțiilor civile, secții care „De altfel (…) au mai învestit Curtea Europeană de Justiție cu conflict de lege internă”, Curtea apreciază că ceea ce a urmărit recurentul-reclamant prin capătul de cerere denumit „preparator” a fost sesizarea CJUE, de către instanța de judecată, cu o întrebare preliminară.
În aceste condiții, criticile referitoare la adăugarea la lege prin introducerea de către instanța de fond a necesității existenței unui element de extraneitate sunt nefondate, judecătorul - sindic neavând în vedere elementele de extraneitate la analizarea admisibilității formulării întrebării preliminare, ci avându-l în vedere la analizarea ipotezei existenței conflictului de legi străine naționale.
Pe aspectul sesizării CJUE „cu conflict de lege internă”, Curtea precizează că sesizarea CJUE de către instanțele naționale se poate face, conform art.267 din Tratatul privind Funcționarea UE, pentru interpretarea Tratatului de Funcționare UE și a actelor UE, pentru determinarea validității actelor UE sau pentru a decide dacă o prevedere din Tratat sau dintr-un act al UE este de directă aplicare, sub forma întrebării preliminare.
Față de dispoziții art.267 din Tratatul privind Funcționarea UE, Curtea constată că instanța de fond corect a reținut că prin cererea de chemare în judecată nu se ridică vreo problemă de interpretare a tratatelor ori actelor Uniunii Europene, reclamanta invocând mai multe dispoziții legale fără a indica expres care ar fi întrebarea preliminată pe care ar considera că instanța de judecată trebuie să o adreseze CJUE.
Cum nici instanța de judecată nu a identificat necesitatea adresării vreunei întrebări preliminare, iar art.267 din Tratatul privind Funcționarea UE reglementează condițiile de admisibilitate a întrebării preliminare, constatând neîndeplinirea acestora tribunalul a respins cererea, neexistând o dispoziție legală expresă pentru inadmisibilitatea unei asemenea sesizări, ci inadmisibilitatea rezultând din interpretarea „per a contrario” a art. 267 din Tratat.
Este nefondată susținerea recurentului-reclamant potrivit căreia inadmisibilitatea unui capăt de cerere rezultă mereu în mod expres din lege, tehnica legislativă permițând fie reglementarea expresă a condițiilor de admisibilitate a unei cereri, fie reglementarea expresă a condițiilor de inadmisibilitate.
Cum art.267 din Tratatul privind Funcționarea UE reglementează expres condițiile de admisibilitate ale întrebării preliminare, rezultă din interpretarea logico-juridică și per a contrario că ori de câte ori nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de Tratat, adresarea unei întrebări preliminare este inadmisibilă, chiar dacă acest aspect nu se prevede expres de lege.
Judecătorul-sindic a avut în vedere dispozițiile legale cuprinse în art.267 din Tratat, pe care le-a și indicat în mod expres, ceea ce înseamnă că hotărârea nu este lipsită de temei legal.
În plus față de cele arătate până în prezent, Curtea precizează că art.267 din Tratat nu conferă în competența CJUE soluționarea unei întrebări preliminare referitoare la un conflict de legi pe aspectul priorității CEDO față de legea internă, Convenția Europeană a Drepturilor Omului neintrând în sfera de competență a CJUE.
În ceea ce privește dispozițiile art.111 Cod procedură civilă invocate de recurentul-reclamant, acestea nu au relevanță în cauză, inadmisibilitatea primului capăt de cerere rezultând din aspectele menționate anterior și nicidecum din eventuala posibilitate a reclamantului de a promova o acțiune în realizarea dreptului.
Față de cele arătate mai sus, Curtea constată că toate criticile recurentului-reclamant formulate „pe aspectul conflictului de legi” sunt nefondate.
Curtea a constatat că sunt nefondate și criticile referitoare la greșita admitere a excepției autorității de lucru judecat. A susținut recurentul-reclamant că între prezenta cerere și cea soluționată prin sentința civilă nr._ din 21.12.2012 pronunțată în dosarul nr._/3/2009/a2 al Tribunalului București – Secția a VII-a Civilă, sentință rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr.687/2013 a Curții de Apel București – Secția a V-a Civilă, nu există identitate de cauză, căci în sentința civilă nr._/2012 și decizia civilă nr.687/2013 nu a fost analizată cauza cererii sub aspectul cu care a fost învestit tribunalul prin prezenta petiție.
Astfel, prin sentința civilă nr._/21.12.2012 pronunțată de Tribunalului București – Secția a VII-a Civilă s-a admis cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr.9964/08.10.2012 formulată de creditorul P. D. și s-a respins cererea de validare a ofertei reale în condițiile art.5901 Cod procedură civilă, respectiv de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare pentru imobilul situat în București, . nr.1, ., sector 2, ca neîntemeiată. De asemenea, s-a dispus restituirea recipisei de consemnațiune nr._/1 emisă de CEC Lipscani, la data de 09.08.2012, în valoare de 10.590 euro către P. D..
Această sentință a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr.687/01.04.2013 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă, decizie din cuprinsul căreia rezultă că instanța de control a fost învestită și cu soluționarea recursului la sentința menționată mai sus de completare a dispozitivului, sentință ce a fost analizată și față de care s-a reținut că este legală și temeinică, recursul declarat de P. D. fiind respins ca nefondat (filele 301-308 dosar fond).
Din dispozitivul sentinței civile nr._/21.12.2012 menționată mai sus, precum și din considerentele acesteia, rezultă că instanța de fond s-a pronunțat pe aceleași capete principale ca și cele formulate de recurentul-reclamant în prezentul litigiu, cauza invocată de acesta și analizată de judecătorul-sindic fiind aceeași.
Astfel, obiectul ambelor cereri (cea soluționată prin sentința civilă nr._/21.12.2012 și prezentul litigiu) este identic: validarea ofertei reale cu consecința pronunțării unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare cumpărare, iar cauza lor este aceeași, ea rezultând din prevederile art.5901 Cod procedură civilă și din modul de executare al antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat de părți la data de 21.02.2008 și autentificat sub nr.159 la BNP A. S..
Prin urmare, instanța de fond în mod corect a reținut identitatea de părți, obiect și cauză între prezentul litigiu și cel ce a fost soluționat irevocabil prin sentința civilă nr._/21.12.2012 a Tribunalului București – Secția a VII-a Civilă, fiind astfel îndeplinite condițiile prevăzute de art.1201 cod civil (1864) și art.166 Cod procedură civilă referitoare la autoritatea de lucru judecat.
Susținerile recurentului referitoare la greșita calificare a cererii sale din dosarul nr._/3/2009/a2 ca fiind contestație la raportul de activitate nr.12 nu pot fi analizate de Curte, ele fiind în legătură cu o sentință ce a intrat în puterea lucrului judecat prin respingerea recursului declarat împotriva sa. Atâta timp cât dispozitivul sentinței civile nr._/21.12.2012 face referire expresă la respingerea cererii reclamatului de validare a ofertei reale în condițiile art.5901 Cod procedură civilă și la respingerea cererii de pronunțare a unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare pentru același imobil ca și cel menționat în prezentul dosar, iar soluția s-a pronunțat prin raportare la dispozițiile art.5901 și art.586 Cod procedură civilă, precum și prin raportare la relațiile contractuale dintre părți (respectiv antecontractul încheiat la 21.02.2008), rezultă că între cele două cereri există identitate de obiect și cauză.
În ceea ce privește cererea precizatoare formulată de reclamant la data de 14.10.2013 și aflată la filele 315-322 dosar fond, Curtea constată că instanța de fond în mod corect nu a analizat-o, cererea fiind formulată după închiderea dezbaterilor din 30.09.2013, astfel că judecătorul-sindic nu a fost legal învestit cu respectiva cerere.
Față de toate considerentele expuse mai sus, Curtea constată că toate criticile formulate de recurentul-reclamant sunt nefondate, motiv pentru care în baza art.312 alin.1 Cod procedură civilă va respinge recursul ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurentul reclamant P. D. împotriva sentinței civile nr.8269 din data de 14.10.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata debitoare . SRL prin lichidator judiciar RVA INSOLVENCY SPECIALISTS SPRL, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 15 Aprilie 2014.
Președinte, E.-S. R. | Judecător, P. P. | Judecător, C. G. I. |
Grefier, M. A. P. |
Red.Jud.E.S.R.
Tehnored.A.A.
2 ex./19.05.2014
Tribunalul București – Secția a VII - a Civilă
Judecător sindic: B. A. E.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
