Procedura insolvenţei – SRL. Sentința nr. 2/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-10-2014 în dosarul nr. 28659/3/2013
ROMÂNIA
Dosar nr._
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A VI A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 811
Ședința publică de la 15 octombrie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE A. P.
JUDECĂTOR I. C.
GREFIER G. M.
====
Pe rol fiind soluționarea apelului formulat de apelanta . SA împotriva sentinței civile nr. 2884 /14.03.2014, pronunțată de Tribunalul București Secția a VII a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata ..
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă intimata prin consilier juridic A. Khalvati cu delegația la fila 136 din dosarul de fond, lipsind apelanta.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Curtea pune în discuție excepția nulității cererii de apel în raport cu dispozițiile art. 470 alin.3 N.C.pr.civ. invocată prin întâmpinare de intimată.
Intimata prin consilier juridic arată că cererea de apel nu cuprinde elementele prev. de art. 470 alin.3 N.C.Pr.Civ. apelanta indicând în cuprinsul acesteia o sentință eronată care nu s-a pronunțat în litigiul de față, împrejurarea față de care solicită admiterea excepției nulității cererii de apel.
Curtea, analizând actele dosarului, arată că în cuprinsul răspunsului la întâmpinare formulat de apelantă, aceasta a indicat corect numărul sentinței apelate.
Intimata prin consilier juridic își susține punctul de vedere cu privire la excepția nulității cererii de apel.
Curtea acordă cuvântul intimatei pe cererea de apel și va analiza excepția nulității cererii de apel odată cu fondul.
Intimata prin consilier juridic solicită respingerea apelului ca nefondat, menținerea hotărârii atacate ca fiind temeinică și legală. Să se constate că judecătorul sindic a respectat dispozițiile legale cu privire la stabilirea cauțiunii respectiv, a stabilit 5% în raport cu valoarea creanței, această condiție fiind imperativă pentru a se continua procedura prev.de Legea 85/2006. Fixarea cauțiunii nu constituie o îngrădire a drepturilor. In ceea ce privește invocarea dispozițiilor art. 137 alin.2 C.pr.civ. în sensul că excepțiile pot fi unite cu fondul, noțiunea cauțiunii nu se poate confunda cu „excepții” în sensul dreptului procesual civil, nu își au aplicabilitate în cauză.
CURTEA:
Asupra apelului de față, deliberând, constată:
Prin sentința civilă nr. 2884/14.03.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă s-a dispus, în baza art. 33 alin. 3 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, respingerea cererii creditorului . S.A. împotriva debitorului S.C. B. I. SRL. De asemenea, a fost respinsă ca rămasă fără obiect contestația debitorului S.C. B. I. SRL.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că, prin cererea, legal timbrată, înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr._ creditorul S.C. R. L. IFN S.A. a solicitat deschiderea procedurii insolvenței împotriva debitorului S.C. B. I. S.R.L., care se află în stare de insolvență și față de care deține o creanță certă, lichidă și exigibilă în cuantum de 967 171 lei, reprezentând contravaloare debite aferente contractelor de leasing cu nr._/20.03.2008 si_/29.11.2007 .
În drept, a invocat dispozițiile Legii 85/2006.
În susținerea cererii a depus înscrisuri în copie.
Conform art.33 al.1 din lege, cererea creditorului a fost comunicată debitorului, acesta contestând starea de insolvență ; prin același înscris, debitorul a făcut și apărări ce țin de natura întâmpinării și a formulat o cerere de obligare a creditorul la consemnare unei cauțiuni în cuantum de 10 % din valoarea creanței; cu cheltuieli de judecată
Prin încheierea de ședință din 31.01.2014 Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă, prin judecătorul sindic, în baza dispozițiilor art. 33 alin.3 din Legea nr.85/2006, a obligat creditorul să consemneze, în termen de 5 zile, o cauțiune în cuantum de 10 % din valoarea creanței. Creditorul nu a îndeplinit obligația de consemnare a cauțiunii.
Potrivit dispozițiilor art. 33 alin. 3 ultima teză din Legea 85/2006, dacă nu este consemnată în termen cauțiunea, cererea introductivă va fi respinsă.
Pentru aceste considerente, în baza art. 33 alin. 3 din Legea 85/2006, instanța a respins cererea creditorului S.C. R. L. IFN S.A.
Pe cale de consecință a respins, ca rămasă fără obiect, contestația debitorului S.C. B. I. S.R.L.
Împotriva sentinței civile nr.1392 /14.03.2014, pronunțată de Tribunalul București Secția a VII a Civilă a făcut apel apelanta . SA. Aceasta solicită admiterea apelului declarat de apelantă, reținerea sentinței atacate ca netemeinică și nelegală, modificarea acesteia, dispunerea admiterii cererii formulate și deschiderea procedurii insolvenței împotriva debitoarei S.C. B. I. S.R.L.
Având în vedere necomunicarea încheierii de consemnare a cauțiunii, solicită anularea măsurii prin care s-a dispus consemnarea cauțiunii în cuantum de 10% din valoarea creanței și pe cale de consecință modificarea în tot a hotărârii atacate.
Arată că prin hotărârea pronunțată, instanța de fond, Tribunalul București, prin aplicarea greșită a legii, a respins cererea formulată de apelantă în baza art. 33 alin. 3 din Legea nr. 85/2006 ca urmare a ne consemnării în termen de 5 zile a cauțiunii în cuantum de 10% din valoarea creanței.
Reținând prevederile art. 480 alin. (3) din Noul Cod de Procedură Civilă, susține apelanta că și în actuala reglementare, motivele care determină anularea hotărârii atacate cu apel sunt: soluționarea cauzei de către prima instanță fără a intra în judecata fondului alături de situația în care judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată. Dacă se dispune anularea hotărârii atacate, instanța de apel va rejudeca procesul ,, evocând fondul’’ sau, dacă părțile solicită expres acest lucru prin cererea de apel sau prin întâmpinare, va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe. Această soluție nu poate fi dată decât o singură dată în cursul procesului iar prima instanță va fi obligată să respecte dispozițiile instanței de apel, atât sub aspectul dezlegării unor chestiuni de drept cât și în ceea ce privește necesitatea administrării unor probe noi.
- Consideră că măsura luată de judecătorul sindic față de apelantă de a consemna 10% din valoarea creanței cu titlu de cauțiune fără a analiza fondul cauzei este nelegală și netemeinică.
Arată că în această speță în temeiul art. 33 alin. 3 din Legea nr. 85/2006 judecătorul sindic a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenței constatând că aceasta nu a consemnat cauțiune în cuantumul stabilit prin încheierea de ședință din 31 ianuarie 2014, fără a face o analiză a fondului cererii sale.
Consideră că în speță acest lucru s-a întâmplat, instanța la cererea debitorului care a contestat creanța invocată de către creditor, a încuviințat cu respectarea textului de lege invocat de către contestatară, cererea de obligare la plata unei cauțiuni în limita de 10% din valoarea creanței invocată în cererea introductivă.
Mai arată că motivele de nelegalitate ale încheierii judecătorului sindic prin care s-a stabilit obligația acesteia de a constitui o garanție în cuantum de 10% din valoarea creanței în termen de 5 zile de la comunicarea citației este nelegală și netemeinică deoarece instanța a decis asupra acestei măsuri fără a analiza actele existente la dosarul cauzei și din care rezultă exercitarea cu bună credință a dreptului de a solicita deschiderea procedurii. Astfel, în opinia sa, debitoarea nu a depus la dosarul cauzei înscrisuri care să ateste starea de solvabilitate a acesteia sau prejudiciul care i l-ar crea cererea de deschidere a procedurii insolvenței formulată de apelantă.
Menționează că conform art.137 alin. 2 C., dacă pentru dovedirea temeiniciei excepției este necesară administrarea unor probe comune cu cele privitoare la dovada fondului cererii, atunci excepția se va uni cu fondul. În cazul în care excepția se va respinge, probele rămân câștigate cauzei. Astfel, mai arată aceasta, având în vedere aceste aspecte instanța avea obligația să verifice și înscrisurile depuse în probațiune de către debitoare prin care aceasta își susține solvabilitatea sau prejudiciul creat, și apoi dacă aceste motive sunt întemeiate să pună în vedere apelantei consemnarea cauțiunii în speță, ori, prin măsura dispusă instanța de fond nu a făcut altceva decât să dea neîntemeiat câștig de cauză societății debitoare.
Arată că pentru aceste considerente măsura de constituire a unei cauțiuni este contrară legii, iar rațiunea pentru care legea insolvenței a instituit această măsură este aceea de a ocroti creditorii ori aplicarea făcută de către instanța de fond este contrară acestei rațiuni și chiar principiului de echitate putând avea efect îngrădirea accesului liber la justiție.
Susține că în măsura în care instanța de fond considera că se impunea constituirea unei cauțiuni pentru aceleași argumente invocate anterior, prin întâmpinarea depusă în spiritul bunei credințe și susținerea temeiniciei cererii depuse în instanță, a solicitat reducerea cuantumului acesteia la o sumă rezonabilă reprezentând cel mult 2% din valoarea creanței pentru care a fost formulată cererea de deschiderea procedurii insolvenței.
Consideră că în speță, nefăcându-se o analiză a fondului cauzei este evident că judecătorul sindic a avut în vedere doar îndeplinirea obligației de consemnare a cauțiunii stabilită de către acesta în sarcina apelantei fără a analiza fondul cauzei.
Arată că în scopul prevenirii unor abuzuri și deci al protejării debitorului împotriva unor cereri nejustificate ale creditorilor privind deschiderea procedurii, legea prevede că, la cererea debitorului, judecătorul sindic îi poate obliga pe creditorii care au introdus cererea la depunerea unei cauțiuni. Mai arată că cauțiunea va fi fixată la o valoare de cel mult 10% din cuantumul total al creanțelor și va fi consemnată la o bancă, în termen de cel mult 15 zile sub sancțiunea respingerii cererii introductive.
Critică soluția judecătorului sindic, asupra oportunității consemnării unei cauțiuni, stabilită în sarcina acesteia la 10% din cuantumul total al creanței pe care o consideră contrară Legii nr. 85/2006, a oricărui principiu de echitate având ca efect îngrădirea liberului acces la justiție.
Mai arată că se impune a se face observația că stabilirea cauțiunii este doar o facultate pentru judecătorul sindic și nu o obligație, în ipoteza în care debitorul face o asemenea cerere iar în ceea ce privește cuantumul acesteia, legiuitorul a lăsat la lumina judecătorului posibilitatea unei marje de până la 10% din cuantumul total al creanțelor, fapt ce ne determină să constatăm că acesta săvârșește un abuz prin care ne îngrădește accesul la justiție.
În ceea ce privește libertatea judecătorului sindic de a aprecia asupra oportunității stabilirii cauțiunii, învederează faptul că o asemenea decizie trebuie luată în funcție de felul insolvenței (insolvență prezumată sau dimpotrivă iminentă). Precizează că, cum în speță prin cererea de deschiderea procedurii se invocă insolvență iminentă a debitorului, apreciază că posibilitatea de opțiune a judecătorului sindic a fost mult restrânsă, situație în care opinează că aceasta poate fi absolvită de această obligație.
Arată mai departe că starea de insolvență a debitoarei este probată și susținută însăși de faptul că aceasta nu a putut să-și onoreze obligațiile contractuale asumate în temeiul contractelor de leasing încheiate cu apelanta, acumulând întârzieri la plata debitelor de peste 1.000 de zile iar cuantumul facturilor emise și neachitate se ridică la suma de 826.433,19 lei, fapt ce o determină să invoce starea de insolvență iminentă a debitoarei S.C. B. I. SRL.
Susține că la momentul formulării cererii de deschidere a procedurii insolvenței, starea de insolvență în care se găsea societatea debitoare era una iminentă, iar aceasta deține asupra debitoarei o creanță, certă, lichidă și exigibilă a cărei scadență a depășit cu mult termenul de 30 de zile.
Mai susține că insolvența este prezumată a fi vădită atunci când debitul restant depășește valoarea prag instituită de lege, respectiv suma de 45.000 Ron, iar vechimea debitului este de peste 30 de zile de la data scadentă. Apreciază că în speța de față această prezumție de insolvență iminentă nu a fost răsturnată, la dosar nefiind depuse documente ce ar putea răsturna această prezumție.
Precizează că art. 33 din Legea nr. 85/2006 dă libertatea judecătorului sindic de a aprecia asupra oportunității stabilirii cauțiunii, însă doctrina de specialitate apreciază faptul că la stabilirea sau nu a unei obligații în sarcina creditorului de a consemna o cauțiune trebuie să aibă în vedere felul insolvenței. Arată că doctrina de specialitate apreciază faptul că în cazul cererii de deschidere a procedurii insolvenței având ca motiv insolvență prezumată, misiunea judecătorului este mai simplă pentru că, observând îndeplinirea cerințelor deschiderii procedurii, poate mai ușor să ia decizia respingerii cererii de depunere a cauțiunii. Precizează că dacă totul este clar în legătură cu îndeplinirea condițiilor pentru deschiderea procedurii, insolvența fiind evidentă, judecătorul sindic va putea decide respingerea cererii de depunere a cauțiunii.
Menționează că având în vedere cuantumul creanței avute de aceasta față de ., judecătorul sindic trebuia să dea dovadă de multă reținere în admiterea cererii de obligare la cauțiune și să evite dimensionarea exagerată a cuantumului acesteia, întrucât societatea sa este obligată să mai suporte pe lângă paguba creată de neplata debitului menționat în acțiunea principală și paguba care ar rezulta din plata cauțiunii.
Consideră că suma stabilită drept cauțiune este foarte mare, iar indisponibilizarea acesteia ar aduce grave prejudicii situației financiare destul de precare în care se află societatea sa.
Precizează că are de recuperat de la debitoare o creanță în cuantum de 967.171,00 lei, iar datorită faptului că nu a recuperat această sumă foarte mare se confruntă cu mari dificultăți financiare, astfel că indisponibilizarea a 10% din cuantumul total al creanței ar aduce grave prejudicii activității acesteia.
Consideră că instanța de fond a decis asupra obligației societății sale de a constitui o cauțiune, fără a analiza actele existente la dosarul cauzei, acte din care rezultă exercitarea cu bună credință a dreptului de a solicita deschiderea procedurii insolvenței, drept reglementat de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, fapt pentru care solicită absolvirea sa de la plata acestei cauțiuni având în vedere că societatea debitoare nu a adus argumente să fie răsturnată starea de insolvabilitate în care se află și nici nu a făcut dovada vreunui prejudiciu.
Învederează instanței că din punctul de vedere al Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, un creditor este îndreptățit să ceară deschiderea procedurii de insolvență împotriva unui debitor dacă sunt îndeplinite condițiile privitoare la valoarea prag a creanței neonorate de debitor și privitoare la termenul de 90 de zile trecut după scadența acestei creanțe.
În acest sens subliniază prevederile art. 3 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, articol invocat și de instanța de fond și în temeiul căreia aceasta interpretându-l greșit a dispus respingerea cererii formulate de apelantă și care stipulează: ,,În înțelesul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații:
- Insolvența este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile:
a)Insolvența este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 90 de zile de la scadență, nu a plătit datoria sa față de creditor;
b)Insolvența este iminentă atunci când se dovedește că debitorul nu va putea plăti la scadență datoriile exigibile angajate, cu fondurile bănești disponibile la data scadenței; [ …]’’
Precizează în primul rând că instanța de fond apreciază în mod greșit și abuziv, din punctul său de vedere, faptul că debitoarea, deși are niște obligații legale și contractuale, beneficiază de posibilitatea de a alege ce debite acceptă sau nu la plată. Susține că se creează astfel premisa ca odată ce nu există un debit în sarcina societății (pentru că aceasta alege să nu-l accepte), în mod evident raportat la o astfel de situație societatea nu poate fi considerată în incapacitate de plată.
Consideră că deși este greșită și nelegală, accesată este principala premisă în raport de care instanța a concluzionat că debitoarea nu se afla în stare de insolvență, respingând cererea formulată de apelantă.
Mai consideră că în acest sens aduce în atenția instanței cele ce le-a învederat și instanței de fond, care a ales să nu le ia în considerare, cu privire la aceste afirmații referitoare la ,,acceptarea’’ facturilor.
Învederează faptul că onorarea obligațiilor contractuale pe care le are debitoarea nu este opțională, nefiind de natură a rămâne la latitudinea acesteia pe care dintre facturile emise de creditor ce reprezintă întocmai obligațiile pe care debitoarea și le-a asumat prin semnarea celor patru contracte, consideră că dorește să le achite și pe care nu. Precizează că argumentele conform cărora debitoarea a acceptat la plată doar parte din facturile emise este una care nu poate fi luată în considerare și în nici un caz una în temeiul căreia să se stabilească cuantumul unei creanțe.
În acest sens mai învederează faptul că în Contractele de leasing se stipulează fără echivoc că Utilizatorul nu se poate prevala de neprimirea facturilor în cazul neonorării obligațiilor de plată.
Subliniază că în conformitate cu prevederile art. 3.6. alin. 2 din Contractul de leasing financiar – Condiții speciale: ,, Neemiterea facturii de către Locator, în condițiile alineatului precedent, sau neajungerea acesteia la Utilizator, din care cauză, nu constituie motiv de neplată sau de întârziere a plății redevențelor de către Utilizator și nu îl exonerează pe acesta de suportarea consecințelor ce rezultă din neefectuarea plăților datorate sau din efectuarea lor cu întârziere.’’
Menționează faptul că toate aceste creanțe au luat naștere la momentul semnării contractului, fiind datorate în temeiul acestuia, iar nu în temeiul facturilor emise, care nu sunt decât o modalitate fiscală de materializare a obligațiilor asumate prin contract.
Mai menționează că în cadrul contractului sunt menționate toate obligațiile de plată pe care Utilizatorul le are pentru dreptul de folosință de care beneficiază, fiind incluse detalii și precizări cu privire la toate aceste obligații.
Concluzionează, pe cale de consecință, că debitoarea este în perfectă cunoștință de cauză cu privire la obligațiile de plată ce îi incumbau, obligații pe care și le-a asumat și însușit, nefiind în măsură să refuze o creanță în funcție de cum îi profită sau nu, creanța deținută de apelantă împotriva acesteia fiind neîndoielnică.
În continuare învederează instanței faptul că deși instanța de fond considera în mod neîntemeiat că debitoarea S.C. B. I. S.R.L. nu se afla în incapacitate de plată și astfel în stare de insolvență, situația financiară în ceea ce privește fondurile sale bănești disponibile cât și datoriile neacoperite pe care le înregistrează, demonstrează contrariul.
Revenind la cele două condiții impuse de art. 3 pe care instanța le-a invocat, arată că:
,,a) insolvența este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 90 de zile de la scadență, nu a plătit datoria sa față de creditor;’’
Precizează că având în vedere cele subliniate anterior cât și cele susținute prin cererea formulată inițial de aceasta cât și prin Întâmpinarea din fond, este evident că de la momentul rezilierii și astfel al devenirii scadente a sumelor datorate de debitor, au trecut mai mult de 90 de zile, debitul rămânând neachitat până în prezent, ceea ce atestă starea de insolvență vădită a debitorului în condițiile prevăzute de lege.
,,b) insolvența este iminentă atunci când se dovedește că debitorul nu va putea plăti la scadență datoriile exigibile angajate, cu fondurile bănești disponibile la data scadenței; [ …]’’
Menționează că același articol din Legea nr._ privind procedura insolvenței, stipulează la punctul 6: ,, prin creditor îndreptățit să solicite deschiderea procedurii insolvenței se înțelege creditorul a cărui creanță împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă și exigibilă de mai mult de 90 de zile. […].’’, iar la punctul 12.: ,, valoare-prag reprezintă cuantumul minim al creanței, pentru a putea fi introdusă cererea creditorului. Acesta este de 45.000 lei, […]’’.
Mai menționează că așa cum a arătat anterior în acțiunile formulate către instanța de fond, atât condiția privitoare la certitudinea, lichiditatea și exigibilitatea creanței cât și cea referitoare la cele 90 de zile scurse de la data scadenței acestei creanțe sunt îndeplinite.
Consideră că în ceea ce privește condiția referitoare la valoarea prag este de asemenea îndeplinită, creanța acesteia fiind în cuantum de 967.171,00 Lei și reprezentând, așa cum este precizat și în cererea de deschidere a procedurii, 826.433,19 Lei – contravaloarea facturilor emise și neachitate de debitor până la data rezilierii contractelor de leasing și 140.737,81 Lei – daunele – interese datorate în temeiul clauzei penale și rămase în sarcina debitorului după diminuarea acestora cu valoarea de vânzare a bunului. Concluzionează că creanța deținută de aceasta împotriva debitorului este într-un cuantum mai mare decât cel prevăzut de lege.
Susține că în ceea ce privește distincția făcută de către debitoare între posibilitatea de a-și onora obligațiile de plată și refuzul acesteia de a face acest lucru dorește să învedereze următoarele:
- situația financiară a debitoarei demonstrează clar incapacitatea acesteia de plată din fondurile bănești disponibile
- aceasta nu înregistrează datorii pe care nu și le poate onora doar către apelantă, ci către mai mulți creditori, starea de insolvență a societății nefiind doar vădită ci și iminentă.
În acest sens menționează că anterior formulării acestei cereri de deschidere a procedurii de insolvență împotriva S.C. B. I. S.R.L., a procedat la demararea procedurii de executare silită în vederea recuperării debitelor înregistrate de această societate, însă fără nici un succes.
Susține că urmare a procedurilor efectuate de executorul judecătoresc, băncile la care debitoarea deține conturi au transmis adrese prin care îi aduceau la cunoștință în primul rând că aceasta nu deține disponibil financiar și în al doilea rând că aceste conturi sunt urmărite de mai mulți creditori care au demarat procedura executării silite, astfel asupra conturilor debitoarei fiind mai multe popriri deja instituite. Anexează în acest sens copii ale acestor adrese.
Precizează totodată că lit. b) a art. 3 la care a făcut referire, condiționează starea societății raportat strict la disponibilul financiar deținut de aceasta și care trebuie să fie suficient pentru a-i acoperi datoriile ajunse la scadență.
Consideră că în acest sens este de reținut faptul că eventuala existență a altor active ale societății care ar putea fi valorificate în vederea obținerii de disponibil financiar, nu prezintă relevanță și nici nu poate fi luată în considerare în aprecierea stării societății din punctul de vedere al Legii nr. 85/2006 care reglementează procedura de insolvență.
Mai consideră că pe cale de consecință este evident că ambele condiții impuse de lege sunt îndeplinite, și că instanța de fond acceptând în mod greșit solicitarea debitoarei cu privire la consemnarea cauțiunii în speță, a decis în consecință, fără a analiza actele existente la dosarul cauzei, acte din care rezultă exercitarea cu bună credință a dreptului de a solicita deschiderea procedurii insolvenței, drept reglementat de Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, fapt pentru care solicită absolvirea apelantei de la plata acestei cauțiuni și deschiderea procedurii insolvenței societății debitoare.
Având în vedere cele precizate, consideră hotărârea pronunțată de instanța de fond ca fiind netemeinică și nelegală, dată prin încălcarea și interpretarea greșită a legii și solicită dispunerea admiterii apelului, și în rejudecare dispunerea modificării hotărârii și admiterea cererii de deschidere a procedurii insolvenței împotriva debitoarei S.C. B. I. S.R.L.
În drept, își întemeiază apelul pe prevederile art. 466 și urm. Cod procedură civilă, pe art. 3 și celelalte prevederi ale Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, pe dispozițiile O.G. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, și pe prevederile contractelor de leasing nr._/20.03.2008 și_/29.11.2007.
Analizând apelul prin prisma motivelor de apel invocate și cu prioritate prin prisma excepției nulității apelului invocată de către intimată, potrivit art. 248 N.C.pr.civ., Curtea constată următoarele:
Conform art. 248 alin. 1 N.C.pr.civ., „instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei”.
Intimata a invocat excepția nulității cererii de apel, întemeiat pe dispozițiile art. 470 alin. 1 lit. b și alin. 3 din N.C.pr.civ. Din interpretarea acestor dispoziții legale reiese că neindicarea în cererea de apel a hotărârii atacate este sancționată cu nulitatea acestei cereri.
Curtea constată că în cuprinsul răspunsului la întâmpinare apelanta a indicat corect hotărârea atacată.
Cu privire la sancțiunea nulității, dispozițiile art. 175 N.C.pr.civ. prevăd la alin. 1 că: „actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a produs părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia”, iar la alin. 2 că: „în cazul nulităților expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară”.
Nulitatea prevăzută de art. 470 alin. 1 lit. b și alin. 3 N.C.pr.civ. este o nulitate expresă, astfel că vătămarea este prezumată, dar partea interesată poate face dovada contrară.
În cauză, se constată că apelanta a făcut dovada contrară, respectiv a indicat, prin răspunsul la întâmpinare, hotărârea atacată, astfel că nu este aplicabilă sancțiunea nulității prevăzute de art. 470 alin. 3 N.C.pr.civ.
În consecință, în baza art. 248 alin. 1 N.C.pr.civ., va fi respinsă excepția nulității apelului ca neîntemeiată.
Apelul nu este fondat.
Nu este întemeiată susținerea apelantei în sensul că măsura luată de către judecătorul sindic față de creditoarea . S.A. în sensul ca aceasta să consemneze 10% din valoarea creanței cu titlu de cauțiune fără a analiza fondul cauzei este nelegală și netemeinică.
Această dispoziție a judecătorului sindic cu privire la consemnarea de către reclamanta creditoare a unei cauțiuni a fost luată în temeiul prevederilor art. 33 alin. 3 din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora „La cererea debitorului, judecătorul sindic îi poate obliga pe creditorii care au introdus cererea să consemneze, în termen de 5 zile, la o bancă, o cauțiune de cel mult 10% din valoarea creanțelor. Cauțiunea va fi restituită creditorilor, dacă cererea lor va fi admisă. Dacă cererea va fi respinsă, cauțiunea va fi folosită pentru a acoperi pagubele suferite de debitori. Dacă nu este consemnată în termen cauțiunea, cererea introductivă va fi respinsă”.
Din analiza acestor dispoziții legale, reiese că dreptul de a stabili consemnarea unei cauțiuni de către creditorul care a introdus cererea introductivă aparține judecătorului sindic, acesta având posibilitatea de a stabili și cuantumul cauțiunii limitat de lege la maximum 10% din valoarea creanțelor.
În cauză, judecătorul sindic a stabilit un cuantum al cauțiunii în sarcina creditorului în limita valorii de 10% din valoarea creanței pretinse de acesta, încadrându-se în limitele legale prevăzute de textul de lege menționat. Astfel, creditoarea a invocat în cererea de deschidere a procedurii insolvenței o creanță în cuantum de 967.171 lei, iar judecătorul sindic a stabilit, prin încheierea din data de 31.01.2014, o cauțiune în sumă de 50.000 lei în sarcina creditoarei . S.A.
Susținerea apelantei în sensul că este nelegală măsura stabilirii cauțiunii, deoarece acest cuantum al cauțiunii stabilit de judecătorul sindic este prea mare și că ar trebui redus la valoarea de 2% din creanța invocată nu poate fi reținută.
Stabilirea de către judecătorul sindic a unui cuantum al cauțiunii este lăsată de lege la aprecierea acestuia, iar cuantumul stabilit se încadrează în limita legală de 10% din valoarea creanței pretinse prevăzută de dispozițiile art. 33 alin. 3 din Legea nr. 85/2006, astfel că nu se poate reține nelegalitatea acestei măsuri.
Față de dispozițiile exprese ale art. 33 alin. 3 din Legea nr. 85/2006, se constată că în mod legal, ca urmare a nedepunerii în termen a cauțiunii de către creditorul care a formulat cererea introductivă, respectiv de către creditoarea . S.A., judecătorul sindic a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenței, fără a analiza condițiile de fond ale admiterii unei asemenea cereri prevăzute de Legea nr. 85/2006.
Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că hotărârea atacată este legală și temeinică, motiv pentru care, în baza art. 480 alin. 1 N.C.pr.civ., va fi respins ca nefondat apelul declarat împotriva acesteia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția nulității apelului ca neîntemeiată.
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta . SA împotriva sentinței civile nr.1392 /14.03.2014, pronunțată de Tribunalul București Secția a VII a Civilă, în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimata ..
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din data de 15.10.2014.
PREȘEDINTE,JUDECĂTOR,
A. P. I. C.
GREFIER,
G. M.
Red. A.P./ 4 ex.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
