Reziliere contract. Decizia nr. 2001/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2001/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-12-2014 în dosarul nr. 670/3/2012*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
Dosar nr._ (Număr în format vechi 2145/2014)
DECIZIA CIVILĂ NR. 2001/R
Ședința publică de la 09 Decembrie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE E.-S. R.
Judecător C. G. I.
Judecător M. H.
Grefier M. A. P.
********
Pe rol judecarea cererilor de recurs formulate de recurenta reclamantă .> și recurentul pârât M. B. REPREZENTAT PRIN PRIMAR G. împotriva sentinței civile nr._/05.10.2012 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VI-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât C. G. AL MUNICIPIULUI B. REPREZENTAT PRIN PRIMAR G., recurs după casare.
Cauza se judecă în complet legal constituit conform art.98 alin.6 din HCSM 387/2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 02.12.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrată din prezenta, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru astăzi, 09.12.2014, când a decis următoarele:
CURTEA,
Asupra cauzei civile de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a VI-a Civilă sub nr._ , reclamanta . chemat în judecată pe pârâtele M. București prin Primar G. și C. G. al Municipiului București pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună rezilierea contractului de execuție a investiției nr.201/18.04.2000 încheiat între C. Municipiului București – Direcția de Investiții, în calitate de achizitor și reclamantă, în calitate de antreprenor, ca urmare a neexecutării de către pârâte a unor obligații esențiale, cu obligarea pârâtelor la acoperirea prejudiciului constând în 1.000.000 lei – pagubă efectivă și 1.000.000 lei – profit nerealizat, precum și dobânzi aferente acestor sume, calculate de la data de 18.11.2009 (dată la care M. București a organizat o nouă licitație) și până la acoperirea efectivă a prejudiciului, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii s-a arătat că la data de 18.04.2000 între reclamantă, în calitate de contractor (antreprenor) și CMB - Direcția de Investiții, în calitate de investitor (achizitor) a fost încheiat contractul de execuție a investiției nr.201, contract ce avea ca obiect realizarea de către reclamantă a unor lucrări de „Consolidare și reparații capitale la instalații în construcții la clădirea Primăriei Municipiului București" în schimbul unui preț în cuantum de_.370 lei.
În baza acestui contract, la data de 14.06.2000 s-a încheiat procesul verbal de predare-primire a amplasamentului și a bornelor de repere, reclamanta începând executarea lucrărilor ce formau obiectul contractului.
La data de 07.08.2000, achizitorul a transmis adresa nr.1352/07.08.2000 prin care a solicitat, în temeiul art. 5.10 din contract, sistarea lucrărilor ca urmare a întârzierii aprobării bugetului Municipiului București pe anul 2000, lucrările urmând a fi reluate la momentul primirii unei solicitări exprese în acest sens din partea Primăriei.
Deși motivul invocat în susținerea solicitării de sistare a lucrărilor a încetat în cursul anului 2009, la data formulării prezentei cereri de chemare în judecata reclamanta nu a primit din partea achizitorului nici un fel de notificare prin care să i se solicite reluarea acestora.
A susținut reclamanta că, deși contractul de execuție a investiției nr.201/18.04.2000 era în vigoare, nefiind anulat, reziliat sau finalizat (executat), la data de 18.11.2009 M. București, în calitate de autoritate contractantă, a organizat o licitație în vederea achiziției de lucrări pentru consolidarea sediului Primăriei Municipiului București.
În urma acestei licitații a fost încheiat contractul de execuție de lucrări nr.89 din 30.06.2010 prin care M. București, în calitate de achizitor, în mod nelegal, a încredințat unei terțe societăți Rotary Construcții, în calitate de executant, executarea lucrărilor ce formau obiectul contractului pe care același achizitor îl încheiase anterior cu reclamanta.
Din faptul organizării licitației și semnării acestui nou contract rezultă în mod evident că la sfârșitul anului 2009 nu mai subzista motivul pentru care achizitorul suspendase executarea contractului pe care îl încheiase cu reclamanta, respectiv acesta dispunea de banii necesari pentru continuarea lucrărilor.
A susținut reclamanta că beneficiarul, prin comportamentul său, a încălcat mai multe dispoziții contractuale prin care a făcut imposibilă executarea contractului, motiv pentru care se impune desființarea acestuia.
Astfel, deși potrivit art. 5.10 din contract beneficiarul avea dreptul de a suspenda unilateral executarea contratului pentru motive temeinice, în speță invocându-se o lipsă a fondurilor bugetare necesare finanțării lucrării ce forma obiectul contractului, această suspendare putea fi menținută numai până la momentul la care încetau motivele care au determinat-o.
O altfel de interpretare a acestei clauze ar veni în contradicție cu principiul bunei-credințe care trebuie să existe în executarea convențiilor, astfel cum acesta a fost reglementat de art.970 din Codul civil de la 1864 și principiul forței obligatorii și irevocabilității actului juridic reglementat de art.969 din același Cod civil.
Așadar, dreptul unilateral al beneficiarului menționat în art. 5.10 din contract nu este unul absolut și discreționar, fiind limitat de buna-credință care trebuie să existe în persoana titularului acestuia.
Menținerea suspendării după momentul încetării cauzelor care au produs necesitatea adoptării acestei măsuri reprezintă un abuz din partea beneficiarului, iar permanentizarea sa echivalează cu încetarea contractului ca urmare a unei manifestări unilaterale de voință încălcându-se principiul irevocabilității convențiilor.
În speță, cauzele care au determinat suspendarea (lipsa fondurilor bugetare) au încetat, în mod cert, cel mai târziu la sfârșitul anului 2009, la data la care M. București a ales să desfășoare o nouă procedură de achiziție publică pentru lucrările ce făceau obiectul contractului de antrepriză deja încheiat. La acel moment pârâții ar fi trebui să notifice reclamantei reluarea lucrărilor și, potrivit art. 6.1 din condițiile speciale de contractare, să-i predea pe bază de proces-verbal „frontul de lucru".
Fapta achizitorului de a nu permite constructorului accesul la bunul asupra căruia trebuiau realizate lucrările de reparație și de a încheia cu o terță persoană un nou contract de antrepriză ce are ca obiect prestarea acelorași lucrări de reparație ale aceluiași bun reprezintă o evidentă încălcare a dispozițiilor contractului de execuție a investiției nr.201 din 18.04.2000, împrejurare care dă dreptul reclamantei de a solicita rezilierea acestuia potrivit dispozițiilor art.1021 Cod civil.
Reclamanta a precizat că, în derularea contractului încheiat și-a îndeplinit întocmai toate obligațiile asumate, costurile efective suportate ridicându-se la o sumă al cărui cuantum estimat provizoriu este de 1.000.000 RON.
În aceste condiții, se impune ca prejudiciul efectiv suferit de reclamantă prin neexecutarea obligațiilor asumate de pârâte să fie acoperit în integralitate, la această sumă adăugându-se și dobânda legală calculată de la momentul săvârșirii faptei ilicite, respectiv 18.11.2009 (data la care M. București, în calitate de autoritate contractantă, a organizat noua licitație) până la momentul plății efective a sumei datorate.
Ca urmare a rezilierii contractului, reclamanta-creditoare are dreptul de a obține, pe lângă acoperirea pierderii efectiv suferite, și plata câștigului nerealizat reprezentat de profitul pe care l-ar fi obținut ca urmare a executării lucrărilor de reparații ce au format obiectul contractului de execuție a investiției nr.201 din 18.04.2000. Acest câștig nerealizat a fost calculat provizoriu la suma de 1.000.000 RON, prin raportare la nivelul prețului lucrărilor care ar fi trebuit realizate în cursul anului 2010, acesta fiind momentul la care a încetat cauza de suspendare a contractului încheiat între părți. Criteriul obiectiv folosit pentru stabilirea prețului lucrărilor în discuție este chiar prețul noului contract nr.89/30.06.2010 prin care aceleași lucrări au fost încredințate spre execuție, în mod nelegal, unui alt antreprenor.
La această valoare reclamanta a adăugat și dobânda legală calculată de la momentul săvârșirii faptei ilicite, respectiv 18.11.2009, până la momentul plății efective a sumei datorate.
Prin întâmpinare pârâtele M. București și C. G. al Municipiului București au invocat excepția inadmisibilității acțiunii motivat de faptul că reclamanta nu a efectuat procedura prealabilă a concilierii prevăzută de art.7201 Cod procedură civilă. Pe fond, pârâtele au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin notele de ședință depuse odată cu întâmpinarea, pentru termenul din 06.04.2012, pârâta M. București a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive întrucât parte în contractul de execuție a investiției a fost C. Municipiului București – Direcția de Investiții. De asemenea, s-a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune motivat de faptul că, din chiar acțiune rezultă că așa-zisa neexecutare a obligațiilor contractuale o reprezintă inițierea unei noi proceduri de achiziție publică care a avut loc la data de 03.10.2007, dată la care Primăria Municipiului București a organizat noua licitație (fila 73 și următoarele).
Prin notele de ședință depuse la termenul din 14.09.2012 (fila 167 și urm.), pârâta M. București a invocat și excepția lipsei de interes a acțiunii formulate de reclamantă. S-a arătat că, în conformitate cu certificatul constatator nr._/29.05.2012 emis de către ONRC, singurele activități pe care M. SA este autorizată legal să le desfășoare, fie la sediul social și cele secundare, fie în afara acestora, sunt următoarele: 3522, 3523, 4221, 4322, 4329, 7112.
Din lista care prezintă o enumerare completă iar nu o exemplificare a activităților pe care M. SA poate să le desfășoare în mod legal (în sensul că deține toate avizele necesare), rezultă că la data promovării acțiunii reclamanta nu avea dreptul legal de a desfășura următoarele activități: lucrări de construcții a clădirilor rezidențiale și nerezidențiale, alte lucrări speciale de construcții n.c.a., lucrări de instalații electrice.
Având în vedere faptul că obiectul contractului de execuție a investiției nr.201/18.04.2000 este: ,,Consolidare și reparații capitale la instalații în construcții la clădirea Primăriei Municipiului București", rezultă că, în raport de activitățile pe care M. SA le poate desfășura legal, reclamanta nu poate să realizeze obiectul contractului de execuție.
A susținut pârâta că, în prezenta cauză este evident că neexercitarea acțiunii de către reclamantă nu ar fi expus pe aceasta la un prejudiciu, dat fiind faptul că reclamanta nu putea (la momentul înregistrării cererii) să execute obligațiile contractuale și nu poate să le execute nici în prezent. În consecință, reclamanta nu era în măsură la acel moment, și nu este nici în prezent îndreptățită să invoce o pagubă efectivă sau un beneficiu nerealizat de vreme ce, în cazul oricărora dintre acestea, reclamanta ar fi trebuit/ar trebui să poată să își execute obligațiile contractuale.
La termenul din 28.09.2012 tribunalul a calificat excepția inadmisibilității ca fiind excepția prematurității acțiunii și a respins-o ca neîntemeiată.
La același termen tribunalul, din oficiu, a invocat excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei C.G.M.B, excepție pe care a admis-o, dispunând scoaterea din cauză a acestei părți.
În aceeași ședință de judecată tribunalul a respins excepția lipsei de interes a reclamantei în formularea acțiunii, reținând că pretențiile formulate de reclamantă sunt în legătură cu un contract în care aceasta figurează ca parte, iar în excepția invocată nu se poate discuta valabilitatea convenției.
La același termen din 28.09.2012 tribunalul a respins și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. București prin Primar G., reținând că deși contractul de achiziție publică a fost semnat de CGMB, acesta a acționat în numele Municipiului București ca persoană juridică de drept public.
Prin sentința civilă nr._ din 05.10.2012 Tribunalul București - Secția a VI-a Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta . contradictoriu cu pârâtele M. B. reprezentat prin Primar G. și C. G. AL MUNICIPIULUI B., reprezentat prin Primar G., ca fiind prescrisă.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că prin contractul de execuție a investiției nr.201/18.04.2000, .-a obligat față de CMB-Direcția de Investiții să execute lucrările la obiectivul „Consolidare la clădirea Primăriei Municipiului București” în schimbul prețului de_.370 ROL (inclusiv TVA).
La data de 07.08.2000 (după 4 luni de la încheierea contractului), cu adresa nr.1352, Primăria Municipiului București a sistat executarea lucrărilor datorită neaprobării bugetului Primăriei Municipiului București pentru anul 2000. Această adresă a avut ca temei prevederile art. 5.10 din Condițiile generale de contractare, potrivit cărora antreprenorul este obligat să sisteze execuția lucrărilor la dispoziția scrisă a achizitorului, pe o durată și în modul în care persoana juridică achizitoare consideră necesar.
Potrivit adresei menționate emise de Primăria Municipiului București (fila 42), lucrările contractate urmau a fi reluate numai în baza unei comunicări către reclamantă.
Până la introducerea cererii de chemare în judecată – 10.01.2012 - Primăria Municipiului București nu a încunoștințat reclamanta despre intenția de reluare a lucrărilor și, așa cum reiese din înscrisurile depuse la dosar, a organizat o altă licitație încă din anul 2007.
Prin prezenta acțiune reclamanta . invocat faptul că pârâta (pârâtele inițiale) nu și-a executat culpabil obligațiile contractuale, prin sistarea lucrărilor pe termen nelimitat și apoi prin organizarea unei alte licitații pentru același obiectiv reclamanta fiind pusă în imposibilitatea de a realiza obiectul contractului. Momentul la care pârâta nu și-a respectat obligațiile contractuale a fost precizat de reclamantă ca fiind la data de 18.11.2009 (fila 8, în acțiune), dată la care Primăria Municipiului București a organizat noua licitație, încălcând dispozițiile art.16.1 lit.a) și art.5.10 din Condițiile generale de contractare.
Tribunalul nu a reținut însă această dată ca moment al începerii curgerii termenului de prescripție prevăzut de art.3 raportat la art.7 alin.1 din Decretul nr.167/1958, căci din înscrisurile depuse la dosar a rezultat că primul anunț de participare la licitația lucrărilor pentru consolidarea sediului primăriei din . a fost publicat sub nr._ din data de 03.10.2007 (fila 78).
Cum la acest moment Primăria Municipiului București și-a încălcat obligațiile contractuale, exprimându-și intenția clară de a denunța contractul încheiat cu . este data la care s-a născut dreptul la acțiune al reclamantei de a cere rezilierea actului.
Tribunalul a reținut că prezenta cerere de chemare în judecată s-a formulat la data de 10.10.2012, cu depășirea termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr.167/1958, motiv pentru care a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea ca prescrisă.
Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanta . pârâta M. BUCUREȘTI prin Primar G., acestea fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București – Secția a V-a Civilă sub același număr unic_ .
În motivarea apelului declarat de pârâta M. B. REPREZENTAT PRIN PRIMAR G. s-a invocat netemeinicia și nelegalitatea soluției instanței de fond sub aspectul excepției lipsei de interes invocate de către PMB, susținându-se că încheierea prin care instanța de fond a respins excepția lipsei de interes este insuficient motivată deoarece argumentele aduse de către instanță puteau fi invocate mai degrabă în motivarea soluționării excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului.
A susținut apelanta-pârâtă, în esență, că instanța de fond nu a răspuns niciunui argument invocat de către PMB și nici nu a oferit o motivare generală din care să rezulte, fie și implicit, de ce au fost înlăturate argumentele PMB.
Așa cum s-a arătat și în fața primei instanțe, orice demers în justiție trebuie să fie justificat de un interes, acesta reprezentând folosul practic, material sau moral, pe care-l urmărește titularul acțiunii și care trebuie să fie personal, născut și actual. Interesul constituie una dintre condițiile generale ce trebuie îndeplinite în cadrul oricărui proces, atât în momentul promovării acțiunii, cât și ulterior cu ocazia întocmirii actelor procedurale.
Apelanta-pârâtă a criticat soluția instanței de fond prin care aceasta a respins excepția lipsei de interes, susținând că, în speță, interesul reclamantei în formularea prezentei acțiuni (înțeles ca folos practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea) nu îndeplinește condițiile anterior menționate. Aceasta deoarece, la data promovării acțiunii în rezilierea contractului de execuție de lucrări, reclamanta nu avea dreptul legal de a desfășura anumite activități din codul CAEN (4120 - Lucrări de construcții a clădirilor rezidențiale și nerezidențiale; 4399 - Alte lucrări speciale de construcții n.c.a.; 4321 - Lucrări de instalații electrice).
Or, având în vedere faptul că obiectul contractului de execuție a investiției nr.201/18.04.2000 era „Consolidare și reparații capitale la instalații în construcții la clădirea Primăriei Municipiului București", rezultă faptul că, în raport de activitățile pe care M. SA le putea desfășura legal, aceasta nu putea să realizeze obiectul contractului de execuție.
Față de aceste motive, apelanta-pârâtă a solicitat admiterea apelului său și schimbarea sentinței apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană lipsită de interes.
În ceea ce privește apelul declarat de reclamanta . acesta s-a susținut nelegalitatea și netemeinicia soluției instanței de fond, apreciindu-se că aceasta a fost dată cu încălcarea condițiilor imperative ale legii care reglementează prescripția dreptului la acțiune.
Apelanta-reclamantă a invocat dispozițiile art.7 alin.1-3 și art.8 alin.1 din Decretul nr.167/1958 și a arătat că, pe toată perioada suspendării execuției lucrărilor la inițiativa Achizitorului, reclamanta nu avea posibilitatea de a solicita rezilierea contractului de execuție, din moment ce Achizitorul avea dreptul contractual de a suspenda executarea (conform art.5.10 din contract).
Pentru ca reclamanta (antreprenor) să poată solicita rezilierea contractului, în conformitate cu dispozițiile art. 16.1 din Contractul de execuție, una dintre condițiile cerute în acest sens consta în neîndeplinirea de către persoana achizitoare a "obligației care este în sarcina sa și prin aceasta îl pune pe contractant (antreprenor) în situația de a nu putea executa lucrarea".
Apelanta-reclamantă a arătat că, față de motivarea oferită de Achizitor prin adresa de suspendare a lucrărilor și față de prevederile contractuale, condiția necesară pentru nașterea dreptului reclamantei de a solicita rezilierea contractului era afectată de o dublă condiționare: 1) inexistența comunicării Primăriei privind reluarea lucrărilor, care face ca drepturile și obligațiile contractuale să rămână suspendate, cu consecința neînceperii curgerii vreunui drept la acțiune și 2) existența unei acțiuni/inacțiuni abuzive a Primăriei care să îl pună pe Antreprenor în imposibilitate de a executa lucrarea.
Cu alte cuvinte, dreptul la acțiune se naște în momentul în care atitudinea Primăriei făcea imposibilă executarea contractului. Acest moment este ulterior perioadei contractuale pe parcursul căreia Primăria era îndreptățită contractual să nu solicite reluarea lucrărilor, ca urmare a inexistenței surselor de finanțare a contractului. Numai în momentul în care menținerea suspendării era abuzivă și refuzul Achizitorului de a dispune reluarea lucrărilor era nejustificat, combinat cu aducerea la cunoștința apelantei a acestor împrejurări, se nășteau premisele dreptului la acțiune și respectiv posibilitatea reclamantei de a invoca rezilierea contractului.
Or, până la momentul îndeplinirii acestor condiții, dreptul la acțiune al apelantei nu se putea naște în mod valabil, fiind pe deplin aplicabile prevederile art.7 alin.3 din Decretul nr.167/1958 care reglementează nașterea dreptului la acțiune după îndeplinirea condiției care afectează acest drept.
A arătat apelanta-reclamantă că, în speță ne aflăm în fața unui drept potestativ al Primăriei de a dispune reluarea lucrărilor, drept până la a cărui exercitare raporturile dintre părți erau suspendate. Or, este evident că până la momentul exercitării de către Primărie a acestui drept potestativ în nici un caz nu se poate pune problema nașterii vreunui drept la acțiune al reclamantei derivat din contract.
Față de cele arătate mai sus apelanta-reclamantă a susținut că nici în momentul declanșării licitației din 2007, și nici ulterior, nu a existat nici un impediment legal sau contractual pentru ca M. București să dispună reluarea lucrărilor a căror execuție era suspendată.
În consecință, dreptul la acțiune al apelantei pentru a solicita rezilierea contractului încă nu s-a născut, iar o acțiune cu acest obiect ar fi fost prematură deoarece Achizitorul avea posibilitatea contractuală de a dispune încetarea suspendării și reluarea lucrărilor.
Impedimentul pentru continuarea lucrărilor în temeiul contractului de execuție a apărut numai în momentul în care M. București a încheiat un nou contract, având același obiect, cu S.C. ROTARY CONSTRUCȚII S.R.L., în data de 30.06.2010, urmat de predarea către aceasta din urmă a frontului de lucru, aspecte care au făcut imposibilă reluarea contractului încheiat cu apelanta.
Acest nou contract a fost încheiat în urma unei noi proceduri de licitație declanșată în cursul anului 2009, apelanta subliniind însă că nici desfășurarea acestei a doua proceduri de licitație nu a fost de natură să determine împiedicarea executării contractului încheiat părți, sigurul fapt juridic apt să creeze acest efect fiind încheierea contractului cu S.C. ROTARY CONSTRUCȚII S.R.L. (în cazul în care și această a doua procedură de licitație ar fi fost anulată, exista în continuare posibilitatea continuării contractului încheiat cu reclamanta).
De la momentul încheierii acestui nou contract cu o terță persoană a devenit practic imposibilă reluarea de către reclamantă a lucrărilor începute în temeiul contractului de execuție.
În consecință, dreptul apelantei-reclamante la acțiune pentru a solicita rezilierea contractului din culpa antreprenorului care a făcut imposibilă reluarea lucrărilor s-a născut efectiv la momentul încheierii contractului cu societatea Rotary Construcții.
Apelanta-reclamantă a susținut că desfășurarea unei proceduri de licitație anulată (cea din 2007) nu poate conduce la nașterea dreptului la acțiune al reclamantei, aceasta neconstituind, în sine, o încălcare de către Achizitor a contractului care să determine imposibilitatea Antreprenorului de a executa lucrare. Singura semnificație a începerii unei noi proceduri de licitație cu același obiect ca cel al contractului încheiat cu reclamanta este aceea că, la momentul respectiv, M. București avea fonduri pentru derularea unui astfel de contract de execuție. Însă, în continuare, în conformitate cu prevederile art. 5.10 din contract, Achizitorul avea posibilitatea de a dispune/menține suspendarea executării contractului cu obligația de a plăti daune în cazul în care suspendarea era abuzivă, în conformitate cu prevederile art.5.11.
De altfel, după cum rezultă din erata publicată în SEAP sub nr.1200/17.03.2008, procedura de licitație ce făcea obiectul anunțului nr._/03.10.2007 a fost anulată de către autoritatea contractantă, fiind astfel înlăturat orice impediment eventual ce ar fi putut apărea în ipoteza finalizării procedurii de licitație prin încheierea unui nou contract.
Apelanta-reclamantă a mai subliniat că instanța de fond nu a analizat nici unul dintre argumentele prezentate în combaterea excepției prescripției, aceasta echivalând cu o nemotivare a hotărârii pronunțate.
Astfel, soluția instanței de fond care a apreciat că simpla publicare a unui anunț de participare pentru încheierea unui contract având ca obiect lucrările pentru consolidarea sediului Primăriei din ., neurmată de încheierea unui contract, a condus la nașterea dreptului la acțiune al apelantei este complet eronată și încalcă în mod flagrant dispozițiile Decretului nr.167/1958 și prevederile contractuale.
S-a susținut că instanța de fond a reținut, în mod greșit, că la momentul publicării primului anunț de participare la licitația pentru consolidarea sediului Primăriei, pârâta și-a exprimat "intenția clară de a denunța contractul încheiat cu M.". Aceasta deoarece publicarea unui anunț de participare la o licitație nu implică în mod automat cunoașterea de către reclamantă a respectivei licitații și, cu atât mai puțin, a efectului tacit/implicit atașat de instanță acestei publicări, respectiv intenția de denunțare unilaterală a contractului de către Achizitor. În plus, achizitorul nu avea dreptul de a rezilia contractul decât în anumite condiții și cu respectarea unei anumite proceduri (respectiv numai în cazurile stipulate la art. 16.2 din Contract, în condițiile existenței unei neîndepliniri culpabile de către Antreprenor a obligațiilor contractuale și după comunicarea în scris către Antreprenor a solicitării de reziliere).
Așadar, simpla publicare a unui anunț de participare la o licitație nu întrunește condițiile contractuale, nefiind vorba despre o manifestare expresă și neechivocă de reziliere a contractului și nefiind adusă la cunoștința reclamantei în conformitate cu prevederile contractuale. Simpla publicare a unui anunț nu are efecte decât față de potențialii ofertanți, nu și față de reclamantă care, în lipsa unei comunicări exprese din partea Achizitorului, nu a cunoscut și nu avea cum să cunoască despre derularea noii proceduri de licitație. De altfel, și în ipoteza în care derularea acestei noi proceduri ar fi considerată o încălcare a contractului (aspect cu care apelanta-reclamantă nu este de acord), ar fi trebuit făcută dovada faptului că această procedură a fost adusă la cunoștința reclamantei, dovadă care nu a fost făcută.
Față de toate aceste motive, apelanta-reclamantă a solicitat admiterea apelului său și anularea hotărârii atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.
În cauză apelanta-reclamantă a invocat excepția necompetenței funcționale a Tribunalului București - Secția a VI-a Civilă, solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente și anume – Secția de C. Administrativ a Tribunalului București.
La termenul din 08.05.2013 instanța de apel a pus în discuția părților recalificarea căii de atac, iar prin încheierea de ședință din 22.05.2013 a calificat calea de atac ca fiind apelul în considerarea obiectului acțiunii (reziliere act juridic și pretenții), având în vedere și modul în care instanța de fond a apreciat asupra naturii litigiului care a fost întemeiat în drept pe dispozițiile articolului 969, articolului 970, articolului 1073, articolului 1082, articolului 1084, articolelor 120 – 1021 cod civil de la 1864.
Cu privire la excepția de necompetență funcțională a instanței de fond în soluționarea cauzei, instanța de apel s-a pronunțat în sensul respingerii acesteia ca inadmisibilă (conform încheierii de ședință din 12.06.2013 - fila 226-227 dosar C.A.B.), față de dispozițiile art.158, art.159 și art.1591 Cod procedură civilă.
Prin decizia civilă nr.402/30.10.2013, Curtea de Apel București - Secția a V-a Civilă a respins ambele apeluri ca nefondate.
Prima instanță de apel a reținut, față de apelul formulat de pârâta
M. B. REPREZENTAT PRIN PRIMAR G., cu privire la excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii, că instanța de fond s-a pronunțat asupra acestei excepții prin încheierea de dezbateri din 28.09.2012, ce face parte integrantă din sentința civilă nr._/05.10.2012.
Curtea a constatat că instanța de fond a motivat excepția lipsei de interes (chiar dacă nu pe larg), respingând-o cu motive pertinente, motive cu care a apreciat asupra netemeiniciei excepției invocate.
A reținut instanța de apel că, prin acțiunea formulată reclamanta a solicitat să se dispună rezilierea contractului de execuție lucrări nr.201/18.04.2000 încheiat între părți, reclamanta având calitatea de antreprenor, contractul fiind încheiat în conformitate cu documentele de participare la licitație (necontestate) și cu oferta antreprenorului general, de unde rezultă că acest contract a fost încheiat în considerarea posibilității antreprenorului general (reclamanta M. SA) de a executa lucrările conform condițiilor generale de contractare (filele 12 și următoarele dosar fond).
În aceste condiții nu se poate spune că reclamanta, ca și parte în contract, nu are un interes în a solicita rezilierea contractului și despăgubiri pentru neexecutarea acestuia.
Pentru aceste considerente Curtea a respins apelul declarat de pârâta M. B. REPREZENTAT PRIN PRIMAR G. ca nefondat.
În ceea ce privește apelul formulat de reclamanta . de apel a reținut, față de criticile reclamantei referitoare la consecințele suspendării executării contractului (suspendarea și a curgerii termenului de prescripție a dreptului material la acțiune de a cere rezoluțiunea contractului), că acesta a fost încheiat pe o durată de 54 luni de la perfectare (18.04.2000).
Reținând prevederile contractuale cuprinse la art.5.9, art.5.10 și art.5.11, instanța de apel a arătat că acestea nu pot fi interpretate în sensul celor susținute de apelanta-reclamantă cu privire la suspendarea drepturilor și obligațiilor contractuale, cu consecința neînceperii vreunui drept la acțiune.
Aceste clauze trebuie interpretate în sensul că sistarea executării lucrărilor atrage decalarea termenului contractual, la care s-ar fi adăugat o durată suplimentară apreciată de comun acord, iar dacă motivele sistării lucrărilor erau imputabile uneia din părți, cealaltă parte putea emite pretenții pentru daune (…).
Din această ultimă prevedere contractuală (art.5.11) rezultă că reclamanta avea un drept de acțiune în despăgubire pentru daune, care începea să curgă de la data comunicării de către Primărie a intenției de sistare a lucrărilor – durata termenului fiind de 3 ani (termenul general de prescripție) conform Decretului nr.167/1958 în vigoare la data nașterii raporturilor contractuale, acțiune în cadrul căreia, dacă ar fi fost exercitată, s-ar fi stabilit dacă motivele întreruperii sunt imputabile sau nu Primăriei Municipiului București.
Reclamanta nu a dat dovadă de diligență (ca un comerciant diligent) și a lăsat sistată executarea contractului sine die (până în data de 18.11.2009 când susține că a luat cunoștință de noua licitație).
Pe toată această perioadă nu a efectuat nici un act prin care să fi întrerupt efectele sistării contractului de execuție.
În contract nu există nici o prevedere contractuală care să prevadă că pe durata sistării lucrărilor sunt „suspendate” drepturile și obligațiile părților, respectiv dreptul la acțiune în justiție; din contră, dispozițiile articolului 5.11 dau posibilitatea părților de a emite pretenții privind despăgubirile.
Pe de altă parte, dispozițiile legale în materie de suspendare a termenului de prescripție prevăd expres care sunt cazurile ce atrag suspendarea, iar dreptul reclamantei de a acționa nu era supus nici unui termen suspensiv sau condiție suspensivă, fiind aplicabile dispozițiile articolului 7 alin. 2 Decretul nr.167/1958, potrivit cu care: „în obligațiile care urmează să se execute la cererea creditorului, precum și în acelea al căror termen de executare nu este stabilit, prescripția începe sa curgă de la data nașterii raportului de drept".
Pentru aceste considerente, susținerile apelantei-reclamante cu privire la consecințele suspendării executării contractului au fost apreciate ca neîntemeiate.
Referitor la motivele de apel privitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție cu privire la dreptul la acțiune al reclamantei (de a cere rezilierea contractului și despăgubiri), instanța de apel a precizat că trebuie făcută distincție între răspunderea contractuală și răspunderea delictuală, având în vedere că reclamanta a invocat și dispozițiile art.8 alin.1 din Decretul nr.167/1958 cu referire la fapta ilicită.
Dacă ne raportăm la răspunderea contractuală, dată fiind și situația reținută în considerentele de mai sus, se aplică dispozițiile articolului 7 alin. 2 din Decretul nr.167/1958.
Dacă ne raportăm la răspunderea civilă delictuală, în considerarea duratei contractului de 54 luni, apreciindu-l încetat, se aplică dispozițiile articolului 8 alin.1 din Decretul nr.167/1958 potrivit cu care: "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea."
În analiza condițiilor prevăzute de această dispoziție legală instanța de apel a pornit de la susținerea reclamantei în sensul că fapta ilicită constă în declanșarea de către Primăria Municipiului București a unei noi licitații pentru consolidarea imobilului (având același obiect cu cel al contractului încheiat în 2000 cu reclamanta).
S-a luat în considerare prima licitație organizată, al cărei anunț a fost publicat în condițiile OUG nr.34/2006 în SEAP sub nr._/03.10.2007, neavând relevanță împrejurarea că ulterior această licitație a fost anulată (fila 78 dosar T.B.).
Având natura unei publicații de interes public (asemenea Buletinului Procedurii de insolvență), nu se poate invoca de către un profesionist necunoașterea unei asemenea publicații, cu atât mai mult cu cât era angajat într-o relație contractuală cu M. București.
Dacă nu ar fi așa, instanța de apel s-a întrebat cum a luat cunoștință reclamanta de al II lea anunț de licitație publicat în SEAP la 03.09.2009, procedură pe care de altfel a și atacat-o, astfel cum rezultă din sentința civilă nr. 938/18.03.2010 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal (fila 96 și următoarele dosar fond). Și acea instanță a apreciat că „data publicării anunțului este singurul moment obiectiv de la care se poate calcula termenul legal (…)” și nu data luării la cunoștința „prin concursul împrejurărilor”.
Aceste considerente pot fi aplicate prin similitudine și în situația de față, publicarea anunțului în SEAP din data de 3.10.2007 fiind singurul moment obiectiv în care se poate aprecia că reclamanta trebuia să cunoască fapta ilicită, paguba și pe cel care răspunde de ea conform articolului 8 alin.1 din Decretul 167/1958.
S-a mai reținut că anterior publicării acestui anunț a fost adoptată Hotărârea C.G.M.B. din 12.07.2007 prin care s-au aprobat indicatorii tehnico-economici pentru consolidarea imobilului din . s-a abrogat Hotărârea CGMB nr.169/1999 care a stat la baza organizării licitației în urma căreia s-a încheiat contractul nr.201/18.04.2000 pentru care se cere rezilierea în cauză.
Pentru toate motivele expuse, instanța de apel a apreciat că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, în cazul analizat, este 3.10.2007 (anunțul primei licitații), acțiunea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului București la 10.01.2012, peste termenul general de prescripție.
În ceea ce privește cea de-a treia categorie de critici invocate de apelanta-reclamantă, referitoare la motivarea insuficientă a hotărârii atacate de către instanța de fond, și aceasta a fost apreciată ca neîntemeiată, avându-se în vedere că instanța de fond și-a motivat soluția sub aspectul admiterii excepției prescripției, cu motive pertinente.
Instanța de apel a precizat că CEDO a statuat, cu referire la articolul 6 alin.1 din Convenție, că acesta trebuie interpretat în sensul că obligă instanțele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate înțelege că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument adus de părți.
Pentru toate aceste considerente, instanța de apel a respins ca nefondat și apelul declarat de reclamanta .>
Împotriva acestei decizii civile nr.402/30.10.2013 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a V-a Civilă ambele părți au declarat recurs, acestea fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă sub același număr unic_ .
Apelanta-pârâtă M. BUCUREȘTI prin PRIMAR G. a formulat recurs și împotriva încheierii de ședință din 22.05.2013.
Prin recursul reclamantei .> s-a criticat decizia instanței de apel sub aspectul nelegalității, prin incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 Cod procedură civilă.
S-a arătat, în primul rând, că hotărârea instanței de apel cuprinde motive străine de natura pricinii, având în vedere referirea acesteia, în cuprinsul considerentelor, la dispozițiile art. 5.9 – art. 5.11 din condițiile generale ale contractului de execuție a investiției nr.201 din 18.04.2000.
Astfel, reclamanta nu a solicitat daune pentru prejudiciile determinate prin sistarea executării contractului, ci a solicitat rezilierea acestuia cu daune-interese. Așadar, cauza acțiunii nu a constat în solicitarea de a se constata că sistarea executării contractului a fost făcută cu rea-credință pentru a se considera incidente dispozițiile art. 5.11 din condițiile generale ale contractului. Fapta culpabilă a achizitorului a constat în omisiunea emiterii unui ordin de reluare a lucrărilor, dublată de încheierea unui nou contract, cu alt antreprenor, având același obiect.
Rezultă, așadar, că motivarea instanței de apel referitoare la sistarea culpabilă a lucrării de către achizitor și dreptul . a solicita daune interese de la data acestei sistări este străină de natura pricinii.
Al doilea argument în susținerea acestui motiv de recurs a constat în aceea că instanța de apel nu a argumentat de ce dreptul la acțiune al reclamantei nu era un drept afectat de modalități, atunci când a făcut aplicarea dispozițiilor art. 7 alin. 2 din Decretul nr.167/1958.
În plus, instanța de apel a făcut și o confuzie între suspendarea cursului prescripției, instituție neincidentă în speță, și începutul prescripției extinctive determinat de suspendarea executării contractului.
Al doilea motiv al recursului reclamantei a vizat greșita aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor art.7 alin.3 din Decretul nr.167/1958. A susținut recurenta-reclamantă că suntem în prezența unui drept afectat de modalitatea termenului suspensiv incert, astfel ca prescripția dreptului material la acțiune pentru protejarea acestui drept își începe cursul la data împlinirii termenului, egală datei la care achizitorul ar fi solicitat reluarea executării lucrărilor.
De asemenea, nu se poate considera nici că nașterea dreptului la acțiune al reclamantei a fost determinat de publicarea anunțului de licitație în SEAP la data de 03.10.2007, fiind nelegală prezumția de încunoștințare a reclamantei referitoare la conținutul acelui anunț.
Recurenta a reafirmat ca simpla suspendare a executării contractului de execuție a investiției nr.201 din 18.04.2000 nu era ilicită, cu numai menținerea abuzivă a suspendării, echivalentă refuzului de reluare a lucrărilor, prin încălcarea obligațiilor care reveneau achizitorului.
În mod similar, o procedură de achiziție publică inițiată de către pârâtă nu reprezintă o încălcare a unei obligații contractuale dintre cele stabilite prin art. 16.1 lit. a).
Era esențial, din punctul de vedere al recurentei-reclamante, a se stabili momentul la care suspendarea executării contractului de execuție a investiției nr.201 din 18.04.2000 devenea ilicită și reprezenta, în condițiile contractului, o obstrucționare a antreprenorului la îndeplinirea propriilor obligații.
Or, nu se poate considera că organizarea unei licitații de către pârâta are o asemenea semnificație, cu atât mai mult cu cât aceasta a fost declarată nelegală. În plus, organizarea acestei noi licitații nu a fost cunoscută reclamantei, cu atât mai mult cu cât, în desfășurarea contractului dintre părți, pentru a fi opozabile orice împrejurări terțe, acestea trebuiau să fie notificate cocontractantului, potrivit art. 18.1 din contract.
A mai arătat recurenta-reclamantă că nu se poate reține nici că publicarea anunțului de licitație în SEAP prezumă cunoașterea faptului de către reclamant. Aceasta cu atât mai mult cu cât, nefiind o prezumție legală, aplicarea sa trebuie să se realizeze precaut, plecând de la un fapt cunoscut, or în cauza a lipsit tocmai demonstrația faptul conex.
Prin recursul pârâtei M. București s-a solicitat, în principal, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de contencios administrativ, ca instanță de recurs, iar în subsidiar, modificarea deciziei și respingerea acțiunii reclamantei pentru lipsa interesului.
Recurent-pârâtă a arătat că un prim motiv al recursului său se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 2 Cod procedură civilă, susținând că litigiul dedus judecății era promovat în materia achizițiilor publice, iar instanța avea obligația calificării căii de atac ca fiind recursul, potrivit art.84 coroborat cu art.129 alin.5 Cod procedură civilă, astfel încât completul de judecată trebuia să fie compus dintr-un număr de trei judecători, conform art.54 alin.2 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară.
Chestiunea calificării căii de atac a fost pusă în dezbatere la termenul de judecată din 08.05.2013 și soluționată prin încheierea din 22.05.2013 (recurată) cu argumentul că, față de obiectul acțiunii și modului în care prima instanța a apreciat asupra naturii juridice a litigiului, calea de atac promovată este apelul.
Or, a susținut recurenta-pârâtă că determinarea căii de atac se face în temeiul principiului legalității, ignorat de către instanța de apel.
Recurenta-pârâtă a arătat că dispozițiile de procedură aplicabile litigiului sunt cele cuprinse în OUG nr.34/2006, Secțiunea a 9-a, chiar dacă procedura de achiziție a contractului de execuție a investiției nr.201 din 18.04.2000 s-a desfășurat sub auspiciile OG nr.12/1993, căreia i-a succedat OUG nr.34, aplicabil în ceea ce privește normele de procedură judiciară, potrivit art. 725 Cod procedură civilă.
Au fost evocate dispozițiile art. 289 și art. 297 din OUG nr. 34/2006 care reconfirma principiul tempus regit actum, dar și principiul de drept al aplicării imediate a legii procedurale. În această lumină, sunt deplin incidente dispozițiile art. 28716 din OUG nr. 34/2006 care stabilesc că, în materia achizițiilor publice, hotărârea de primă instanță este supusă recursului în termen de 5 zile de la comunicare, iar competența de atribuțiune avea să fie stabilită potrivit art. 286 alin. 1 din același act normativ care, în cazul rezilierii judiciare, conferă litigiile spre soluționare fostelor secții comerciale ale tribunalului.
Hotărârea a fost criticată și în temeiul art.304 pct. 7 și 9 Cod procedură civilă, arătându-se că instanța de apel a motivat decizia pronunțată în mod sumar, insuficient, iar pe de altă parte în soluționarea excepției lipsei interesului reclamantei, s-a considerat greșit că acesta este implicat de calitatea de parte contractuală a .>
De vreme ce . poate afirma nici un fel de prejudiciu la data promovării acțiunii, fie chiar și viitor, înseamnă că interesul în promovarea cererii de chemare în judecată nu este născut și actual.
Recurenta-pârâtă a susținut că instanța a realizat o confuzie între calitatea procesuală și interes în raport cu argumentele prezentate cu prilejul soluționării acestei excepții.
În procedura de judecată a recursului, în conformitate cu dispozițiile art.306 alin.2 Cod procedură civilă, recurenta . invocat un motiv de ordine publică, întemeiat pe dispozițiile art.304 pct. 3 Cod procedură civilă, referitor la încălcarea unei norme de competentă de ordine publică, referitoare la competența funcțională. S-a susținut că soluționarea cauzei s-a realizat prin încălcarea acestor norme exclusive, în măsura în care instanța competentă era cea de contencios administrativ.
Acest motiv de ordine publică a fost luat în dezbatere concomitent cu celelalte motive de recurs evocate de părți.
Prin decizia nr.2373/24.06.2014 Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II-a Civilă a admis recursurile declarate de părți, a casat decizia civilă nr.402/30.10.2013 și încheierea din 22.05.2013 pronunțate de Curtea de Apel București - Secția a V-a Civilă și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, ca instanță de recurs.
Pentru a pronunța această decizie ICCJ – Secția a II-a Civilă a reținut, în esență, că litigiul poartă asupra unui contract de achiziție publică, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile OG nr.12/1993, care este legea aplicabilă contractului din perspectiva evaluării validității și efectelor contractului (ca lege de drept material).
Din punct de vedere al legii procesuale aplicabile, Înalta Curte a reținut că nici OG nr.12/1993, și nici actele normative ulterioare succesive, respectiv OG nr.118/1999 și OUG nr.60/2001, nu au reglementat norme de procedură speciale aplicabile în situația atacării în justiție a contractului cu acțiuni specifice executării acestuia. Normele de procedură reglementate vizau exclusiv controlul jurisdicțional al procedurii de atribuire reglementate de lege și defereau competența instanțelor de contencios administrativ în legătură cu verificarea respectării legilor privind achizițiile publice.
Având în vedere această situație și ținând cont de dispozițiile art.725 alin.1 din codul de procedură civilă de la 1865, dispoziții ce stabilesc, ca principiu, că prevederile legii noi de procedură se aplică din momentul intrării sale în vigoare, chiar și proceselor în curs de judecată începute sub legea veche, afară de cazul în care o normă de procedură prevede în mod excepțional altfel, Înalta Curte a reținut incidența în cauză a Secțiunii a 9-a a OUG nr.34/2006 conține un set de norme procedurale speciale, care nu derogă de la acest principiu, dar care stabilesc o competență jurisdicțională specială.
Astfel, art. 286 alin. 1 din OUG nr.34/2006 stabilește că procesele și cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor de achiziție publică se soluționează în primă instanță de către secția comercială a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul autorității contractante.
Se reglementează astfel o competență specială de soluționare a acestor litigii care au ca obiect un contract de achiziție publică, a cărui natură administrativă rămâne nealterată.
Ca urmare, Înalta Curte a reținut că, după principiul aplicării imediate a legii de procedură, de la care OUG nr.34/2006 nu conține dispoziții derogatorii, potrivit art.286 alin.1 din acest act normativ, instanța competentă să soluționeze litigiul în primă instanță era tribunalul, secția civilă specializată în soluționarea litigiilor cu profesioniști.
Pe cale de consecință, motivul de recurs prin care . invocat încălcarea dispozițiilor referitoare la necompetența funcțională a tribunalului, întrucât judecata trebuie să se desfășoare, în primă instanță, în fața instanței de contencios administrativ, este nefondat.
Trecând la motivul de recurs invocat de către pârâtul M. București, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 1 Cod procedură civilă, referitor la alcătuirea instanței cu nerespectarea dispozițiilor legale, Înalta Curte a arătat că, în măsura în care instanța de apel a calificat, potrivit încheierii interlocutorii din 22.05.2013, calea de atac ca fiind apel, rezultă că s-au respectat dispozițiile legale privind organizarea judiciară în ceea ce privește alcătuirea instanței.
Totuși, invocarea acestui motiv de recurs are o altă susținere, referitoare la aplicarea greșită a legii în procedura calificării căii de atac, față de dispozițiile excepționale din art. 28716 OUG nr.34/2006.
Această critică a fost găsită întemeiată, obiectul litigiului constituindu-l cererea de reziliere a unui contract de achiziții publice pentru care legea specială conține dispoziții procedurale speciale de imediată aplicare, astfel că au fost evocate dispozițiile art. 725 alin. 3 C., per a contrario, și pe cele ale art. 28716 OUG nr.34/2006 care impun concluzia că în această materie hotărârile de primă instanță sunt supuse numai recursului la instanța ierarhic superioară celei care a judecat cauza în fond.
Prin urmare, încadrând criticile recurentului-pârât in cele prevăzute la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, dispozițiile luate de instanța de apel prin încheierea interlocutorie din 22.05.2013 au avut ca temei aplicarea greșită a legii și au determinat incorecta calificare a căii de atac drept apel.
Admițând acest motiv de recurs, Înalta Curte a apreciat că în cauză litigiul trebuia soluționat de către curtea de apel ca recurs, astfel că, prin decizia atacată nu se poate considera că a fost soluționată calea de atac admisă de lege.
Ca urmare, Înalta Curte a admis recursurile, a casat decizia și încheierea atacată și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru soluționarea căii de atac a recursului.
După casare, cauza a fost înregistrată ca și recurs pe rolul Curții de Apel București - Secția a V-a Civilă sub nr._ .
Recurenta-pârâtă M. București prin Primar G. a invocat excepția nulității recursului formulat de reclamanta . nemotivarea lui în termenul legal de 5 zile de la comunicarea hotărârii, conform art.28716 alin.1 din OUG nr.34/2006 în forma în vigoare la data introducerii acțiunii (10.01.2012).
În ședința publică din 02.12.2014 Curtea a constatat cauza în stare de judecată și a acordat cuvântul pe excepția nulității recursului reclamantei, iar în subsidiar pe fondul acestui recurs, precum și pe fondul recursul formulat de pârâtă.
Analizând cu prioritate excepția nulității recursului care, conform art.137 Cod procedură civilă, face de prisos cercetarea în fond a căii de atac exercitată de reclamanta . o va admite pentru următoarele considerente:
Sentința civilă nr._ din 05.10.2012 a Tribunalului București – Secția a VI-a Civilă, ce formează obiectul prezentului recurs, a fost comunicată reclamantei . data de 06.02.2013 atât la sediul social, cât și la sediul ales, astfel cum rezultă din dovezile de comunicare aflate la filele 215-216 din dosarul fond, dovezi de comunicare semnate de primire atât de reclamantă, cât și de reprezentantul său convențional ales.
Potrivit art.28716 alin.1 din OUG nr.34/2006, în forma în vigoare atât la data introducerii acțiunii (10.01.2012), cât și la data pronunțării sentinței (05.10.2012) și aplicabilă în cauză potrivit art.725 C., „Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 5 zile de la comunicare.”
Cum legea specială nu prevede un alt termen de motivare a recursului, rezultă că în speță sunt aplicabile dispozițiile generale cuprinse în art.303 alin.1 C. potrivit cărora: „Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs.” și în art.303 alin.2 C. potrivit cărora: „Termenul pentru depunerea motivelor se socotește de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut mai înainte.”
În cauză, calea de atac exercitată de reclamanta . calificată de Înalta Curte ca fiind recurs a fost declarată la data de 11.02.2013, cu respectarea termenului de 5 zile calculat cu începere de la data comunicării sentinței, însă motivarea acesteia s-a depus abia la data de 25.02.2013, cu nerespectarea termenului de 5 zile calculat cu începere tot de la data comunicării: 06.02.2013, pe zile libere, conform art.101 alin.1 Cod procedură civilă.
Având în vedere cele reținute mai sus și împrejurarea că recurenta a depus la dosar motivele de recurs abia la data de 25.02.2013, Curtea constată că aceasta nu și-a îndeplinit obligația legală de motivare a recursului în termenul de recurs de 5 zile de la comunicarea hotărârii atacate, conform art.303 alin.1 și 2 C. raportat la art.28716 alin.1 din OUG nr.34/2006, motiv pentru care va admite excepția nulității și, în baza art.306 alin.1 Cod procedură civilă, va constata nul recursul.
Curtea a înlăturat susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora termenul de formulare și motivare a căii de atac este cel de 15 zile indicat în sentința atacată, acestea fiind nefondate față de principiul legalității căii de atac.
Menționarea din eroare, în dispozitivul sentinței atacate, a unei alte căi de atac decât cea prevăzută de lege (aspect dezlegat prin chiar decizia de casare), nu conferă reclamantei dreptul de a motiva recursul într-un alt termen decât cel prevăzut de lege, căci sistemul căilor de atac este stabilit de legiuitor iar nu de instanța de judecată.
În ceea ce privește soluția adoptată de Noul Cod de Procedură Civilă (art.457) și invocată de recurenta-reclamantă că ar trebui luată în considerare pentru respectarea liberului acces la justiție al parții, Curtea precizează că atâta vreme cât o asemenea reglementare nu a existat în Codul de Procedură Civilă de la 1865 aplicabil în speță, ea nu poate fi luată în considerare și aplicată prin similitudine, iar liberul acces la justiție al părții nu este afectat urmare a aplicării principiului legalității căii de atac.
În plus, Curtea arată că recurenta-reclamantă a fost reprezentată în fața instanței de fond de avocat, iar calea de atac a fost exercitată tot prin avocat, astfel că nu se poate susține o necunoaștere a legii în ceea ce privește calea de atac prevăzută de lege în prezentul litigiu având ca obiect rezilierea unui contract de achiziții publice, cu daune-interese.
Au fost înlăturate și susținerile potrivit cărora Înalta Curte ar fi stabilit în mod implicit, prin decizia de casare, regularitatea sesizării instanței competente să judece calea de atac, în urma recalificării acesteia. Aceasta deoarece Înalta Curte, prin decizia de casare, nu a făcut decât să aplice principiul legalității căii de atac în prezenta cauză, stabilind în mod irevocabil și obligatoriu că, în speță, calea de atac împotriva sentinței de fond este doar recursul. Urmare a restabilirii ordinii rezultate din principiului legalității căii de atac, Înalta Curte a dispus doar trimiterea cauzei spre rejudecare curții de apel, ca instanță de recurs, fără nicio altă dezlegare dată problemelor de drept din cauză. Prin urmare, revenea curții de apel, ca instanță de recurs, obligația verificării formulării și motivării recursului în termenul legal, asupra acestui aspect nestatuând Înalta Curte nici explicit, nici implicit.
Recurenta-reclamantă a susținut în combaterea excepției nulității recursului său și faptul că motivele ce le-a invocat prin calea de atac, referitoare la încălcarea normelor imperative ce reglementează prescripția dreptului la acțiune, sunt motive de ordine publică ce au fost puse în discuția părților, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art.306 alin.2 C..
Curtea a înlăturat și aceste susțineri având în vedere că dispozițiile art.306 alin.2 C. reglementează situația invocării din oficiu de către instanța de recurs a unor motive de ordine publică, situație ce nu se regăsește în speță. Prezenta Curte nu a invocat, din oficiu, nici un motiv de recurs de ordine publică, iar împrejurarea că instanța de fond a soluționat litigiul pe excepția prescripției, criticile reclamantei privind, în mod evident și obligatoriu această problemă de drept, nu conferă părții posibilitatea de a motiva calea de atac peste termenul de recurs.
Normele referitoare la prescripția dreptului la acțiune sunt normele analizate și aplicate de către instanța de fond, iar criticile reclamantei referitoare la modul de interpretare și aplicare a acestor dispoziții legale trebuiau a fi formulate în termenul legal de recurs, neexistând nicio dispoziție legală care să dea dreptul recurentei de a invoca, peste termenul de motivare a căii de atac a recursului, critici de ordine publică.
Curtea mai precizează că motivele de recurs ale reclamantei nu au fost puse în discuție decât în mod subsecvent excepției nulității (excepția fiind unită cu fondul, iar soluționarea ei făcându-se cu prioritate conform art.137 C.), iar această discutare subsecventă și a recursului reclamantei nu echivalează cu o incidență în cauză a dispozițiilor art.306 alin.2 C..
Față de toate susținerile arătate mai sus, Curtea a admis excepția nulității recursului formulat de reclamanta . nemotivare în termen, constatându-l nul.
Analizând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de pârâta M. București prin Primar G., Curtea constată că acesta este nefondat.
Astfel, recurenta-pârâtă a invocat, pe de o parte, motivarea sumară a instanței de fond prin care a respins excepția lipsei de interes a reclamantei în formularea acțiunii, ceea ce ar echivala cu o nemotivare, iar pe de altă parte a invocat greșita soluționare a acestei excepții în condițiile în care interesul reclamantei nu îndeplinește cerințele de a fi personal, născut și actual.
Prima categorie de critici ce se încadrează în prevederile art.304 pct.7 C. sunt nefondate, instanța de fond motivându-și soluția pe excepție prin reținerea faptului că pretențiile reclamantei sunt în legătură cu un contract în care aceasta este parte, iar pe de altă parte prin reținerea faptului că prin invocarea lipsei de interes nu se poate discuta valabilitatea convenției dintre părți.
Deși sumară această motivare, ea argumentează în mod suficient și pertinent soluția instanței de fond, fiind clar raționamentul acesteia ce a condus la respingerea excepției.
Împrejurarea că tribunalul nu a răspuns în mod explicit fiecărui argument al pârâtei invocat în susținerea excepției lipsei de interes nu conduce la concluzia nemotivării hotărârii atacate, căci argumentele instanței de fond bazate pe obiectul acțiunii (reziliere contract, cu daune-interese) și calitatea reclamantei de parte în acest contract, înlătură în mod automat și logic susținerile pârâtei bazate pe lipsa anumitor activități CAEN din domeniul de activitate al reclamantei.
În plus, tribunalul a menționat că prin invocarea acestei excepții a lipsei de interes, deci prin invocarea lipsei anumitor activități CAEN din domeniul de activitate al reclamantei, nu se poate discuta valabilitatea convenției, ceea ce înseamnă că instanța de fond a apreciat acele susțineri ca având legătură cu aspecte ce țin de fondul cauzei, iar nu cu interesul reclamantei în formularea acțiunii.
În ceea ce privește cea de-a doua categorie de critici invocate de recurenta-pârâta, critici ce se încadrează în prevederile art.304 pct.9 C., Curtea constată că și acestea sunt nefondate.
Astfel, instanța de fond în mod corect a respins excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea prezentei acțiuni, reținând astfel că reclamanta are interes în cauză, ceea ce înseamnă îndeplinirea tuturor cerințelor acestei condiții de exercitare a acțiunii civile.
Sunt nefondate susținerile recurentei-pârâte potrivit cărora interesul reclamantei nu ar fi personal, născut și actual deoarece, pentru o parte din lucrările ce ar forma obiectul contractului de execuție nr.201/2000 încheiat de părți, reclamanta nu ar avea activitățile CAEN în domeniul său de activitate. Curtea apreciază că acest aspect trebuia verificat și prezenta (eventual) relevanță la momentul încheierii contractului de execuție de lucrări. Atâta vreme cât contractul a fost încheiat, iar prin prezenta acțiune reclamanta a solicitat rezilierea lui ca urmare a neîndeplinirii culpabile a obligațiilor contractuale asumate de pârâtă, precum și obligarea acesteia la plata daunelor interese (afirmând un prejudiciu la data promovării acțiunii și, în plus, parte din aceste daune reprezentând chiar cheltuieli efectuate de reclamantă până la momentul suspendării contractului), interesul reclamantei este atât personal (rezilierea propriului contract, cu consecința acordării de daune interese reprezentând folosul practic al reclamantei), cât și născut și actual.
Cât timp reclamanta este parte a contractului a cărui reziliere o solicită și a cărui neexecutare culpabilă invocată i-ar fi creat un prejudiciu, interesul său în promovarea prezentei acțiuni nu poate fi negat, cu atat mai mult cu cât plata daunelor-interese solicitate este consecința rezilierii actului juridic.
Calitatea reclamantei de parte în contractul a cărui reziliere se solicită, calitate avută în vedere la soluționarea excepției lipsei de interes invocată de pârâtă, nu reprezintă un argument exclusiv numai pentru justificarea calității procesuale active în cauză, cum greșit a susținut recurenta-pârâtă. Calitatea de parte contractantă prezintă relevanță sub aspectul ambelor condiții ale exercitării acțiunii civile. Dacă pentru dovedirea calității procesuale active într-o acțiune în rezilierea contractului este suficientă simpla invocare a calității de parte contractantă, în dovedirea interesului această calitate de parte contractantă este dublată de folosul practic urmărit de acel contractant, folos practic ce în speță îl reprezintă atât obținerea de daune-interese ca urmare a rezilierii contractului (un folos material), cât și lămurirea juridică a relațiilor contractuale dintre părți, relații născute ca urmare a încheierii contractului în discuție (acesta nefiind un folos material, de ordin patrimonial, dar îndeplinind cerința de a fi personal al reclamantului, legitim – căci nu vine în conflict cu legea, născut și actual –urmare a simplei încheieri a contractului și a invocării neexecutării lui de partea adversă).
Având în vedere toate considerentele arătate mai sus, Curtea constată că sunt nefondate în întregime criticile invocate de recurenta-pârâtă, motiv pentru care în baza art.312 alin.1 C. va respinge recursul acesteia ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite excepția nulității recursului formulat de reclamanta .>
Constată nul recursul declarat de recurenta-reclamantă .>împotriva sentinței civile nr._/05.10.2012 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VI-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu recurenta-pârâtă M. BUCUREȘTI REPREZENTAT PRIN PRIMAR G. și cu intimatul pârât C. G. AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI REPREZENTAT PRIN PRIMAR G., recurs după casare.
Respinge recursul formulat de pârâta M. BUCUREȘTI REPREZENTAT PRIN PRIMAR G. împotriva aceleiași sentințe civile nr._/05.10.2012 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VI-a Civilă, în dosarul nr._ , ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 09 Decembrie 2014.
Președinte, E.-S. R. | Judecător, C. G. I. | Judecător, M. H. |
Grefier, M. A. P. |
Red.Jud. E:S.R.
Tehnored.AA
2 ex./02.02.2015
Tribunalul București Secția a VI-a Civilă,
Judecător fond: G. R.
Curtea de Apel B. – Sectia a V-a Civila
P. – A. M. S. U.
Judecator – G. Vințanu
Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția a II a Civilă
Președinte - V. D.
Judecător - L. B.
Judecător - M. I.
| ← Radiere. Decizia nr. 334/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Acţiune în anulare a hotarârii AGA. Decizia nr. 467/2014.... → |
|---|
