Rezoluţiune contract. Decizia nr. 1209/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1209/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-12-2014 în dosarul nr. 12645/3/2012
ROMÂNIA
DOSAR NR._ (Număr în format vechi 1551/2014)
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 1209
Ședința publică de la 5 decembrie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - I. C. N.
JUDECĂTOR - S. R. A. V.
GREFIER - L. M.
Pe rol se află judecarea cererii de apel formulată de apelanta – reclamantă . SRL împotriva încheierii din 18.10.2013 și a sentinței civile nr. 2137/02.05.2014, pronunțate de Tribunalul București, Secția a VI-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – pârâtă ..
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns apelanta – reclamantă . SRL reprezentată de avocat A. M. F., cu împuternicire avocațială colectivă nr._/19.09.2014, aflată la fila 11 din dosar, intimata – pârâtă . reprezentată de avocat B. C., cu împuternicire avocațială nr._/18.09.2014, aflată la fila 23 din dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Apărătorul apelantei – reclamantă solicită încuviințarea probei cu înscrisuri și a probei cu expertiză și depune în scris nota de probatorii, comunicând un exemplar al acesteia părții adverse. În raport de disp. art. 295 alin.2 rap. la art. 292 Cod procedură civilă solicită încuviințarea probei cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei și a probei cu expertiză tehnică de specialitate, având următoarele obiective:
- să se determine dacă în perioada 22.01._09 A. 3 a utilizat tot spațiul publicitar disponibil conform dispozițiilor legale în vigoare;
- să se determine care era spațiul publicitar pretins rezervat și pus la dispoziție de A. 3 în favoarea M. C. Internațional în perioada 22.01.2008 – 31.12.2009.
Arată că teza probatorie pe care își întemeiază solicitarea este dată de faptul că prima instanță a încălcat principiul rolului activ al judecătorului. Susține că niciuna dintre probele administrate în cauză, respectiv expertiza contabilă și înscrisurile depuse de către M. C. Internațional referitoare la utilizarea spațiului publicitar nu au fost avute în vedere de către prima instanță. Arată că din expertiza efectuată în cauză rezultă că partea pe care o reprezintă a plătit contravaloarea contractelor de prestări servicii, fără să primească în schimb nici un serviciu de publicitate. Astfel, apreciază că pentru a se stabili netemeinicia susținerilor A. 3 referitoare la faptul că în schimbul sumelor de bani achitate de către M. C. Internațional se impune efectuarea expertizei tehnice de specialitate, cu obiectivele menționate anterior.
La interpelarea Curții cu privire la specialitatea expertizei care se solicită a fi efectuată în cauză, apărătorul apelantei – reclamantă arată că există specialiști în domeniu, care pe baza rapoartelor de măsurare a audiențelor, să determine dacă în baza informatică cuprinsă în aceste rapoarte mai exista în perioada respectivă spațiu publicitar disponibil sau tot spațiul a fost utilizat. Solicită efectuarea unei adrese pentru a se comunica dacă există persoane calificate în acest scop. Susține că proba este utilă, pertinentă și concludentă soluționării cauzei și în lipsa acesteia nu se poate aprecia dacă sunt întemeiate susținerile apelantei – reclamantă și neîntemeiate susținerile părții adverse.
Apărătorul intimatei – pârâtă nu se opune probei cu înscrisuri solicitată de apelanta – reclamantă. În ceea ce privește proba cu expertiza solicitată de apelanta – reclamantă arată că teza probatorie care se dorește a fi dovedită, pe de o parte, în raport de considerentele instanței de fond este neconcludentă, pentru că instanța de fond nu s-a raportat la această apărare, pe care intimata a promovat-o prin întâmpinările depuse la dosar. În subsidiar, arată că este o apărare formulată de către intimată cu privire la rezervarea spațiului publicitar, dar consideră că sunt administrate suficiente probe pe baza cărora instanța se poate pronunța. Din punctul său de vedere nu este utilă cauzei o asemenea probă, instanța putând determina acest aspect printr-un calcul matematic simplu. Pentru partea pe care o reprezintă solicită încuviințarea probei cu înscrisurile de la dosar.
Apărătorul apelantei – reclamantă susține că nu poate face un calcul matematic simplu pe baza înscrisurilor. Instanța de fond a evitat să se raporteze la aceste înscrisuri. Nu s-a efectuat analiza înscrisurilor depuse la instanța de fond și apreciază utilă proba cu expertiză.
Apărătorul intimatei – pârâtă arată că ceea ce expertul va concluziona prin raportul de expertiză se rezumă la faptul că s-a difuzat publicitate într-un anumit număr de ore și avea dreptul un anumit număr de secunde și a rămas neutilizat un număr de secunde sau nu. Susține că acest lucru este menționat în raportul ARMA, depus de intimată. Mai arată că raportul depus de apelantă nu are nicio relevanță, întrucât acesta face referire la numărul de inserții.
Curtea, deliberând în ceea ce privește probele solicitate, observă că în realitate s-a solicitat proba cu înscrisurile aflate la dosar, administrate anterior și reține că nu sunt alte înscrisuri noi. În ceea ce privește proba cu expertiză, Curtea apreciază prin raportare la obiectul cauzei, la probele administrate anterior, că nu se impune administrarea acesteia pentru a se stabili minutele de publicitate pe care le avea la dispoziție intimata – pârâtă și respinge această probă, ca nefiind utilă cauzei.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra cererii de apel.
Apărătorul apelantei – reclamantă solicită admiterea apelului, modificarea în tot a încheierii din 18.10.2013 și a sentinței civile nr.2137/02.05.2014, admiterea în tot a acțiunii, în sensul dispunerii rezoluțiunii contractului de prestări servicii nr. 4/22.01.2008 și a contractului de prestări servicii nr. 39/05.05.2009 și repunerea părților în situația anterioară, prin obligarea pârâtei la restituirea sumei de_,85 lei, reprezentând servicii achitate de reclamantă și neprestate de către pârâtă. În ceea ce privește încheierea din 18.10.2013, arată că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale în materie, raportându-se la dispozițiile art.7 alin.2 din Decretul nr. 167/1958. Arată că în speță sunt incidente disp. alin.1 ale aceluiași articol. Astfel, în privința Contractului nr. 4/22.01.2008, ultima plată efectuată în temeiul acestui contract a avut loc la data de 06.05.2009. În raport de acest moment, acțiunea privind rezoluțiunea contractului și restituirea prestațiilor efectuate în baza acestuia, termenul de prescripție începe să curgă de la această dată. În ceea ce privește sentința apelată, susține că este rezultatul încălcării principiului rolului activ al judecătorului. Astfel, deși în cauză, ambele părți au administrat probe, prima instanță s-a raportat doar la o dispoziție contractuală care instituie în sarcina M. C. Internațional obligația de a pune la dispoziția Antenei 3 a materialelor publicitare. Este necontestat și dovedit faptul că partea pe care o reprezintă a achitat contravaloarea acelor contracte și solicită restituirea doar a unei părți, respectiv 1,6 milioane Euro achitați în temeiul celor două contracte și pentru care M. C. Internațional nu a primit din partea A. 3 nici un fel de serviciu de publicitate. Din punctul său de vedere, raționamentul primei instanțe este greșit. Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă că apărările intimatei nu sunt întemeiate. Susține că nu poate fi primită susținerea referitoare la faptul că M. C. Internațional a achitat sumele doar pentru rezervarea spațiului publicitar. Susține că sumele achitate de către M. C. Internațional au fost înregistrate în contabilitate la cheltuieli, ceea ce stabilește faptul că nu a reprezentat un avans sau sume achitate pentru a rezerva spațiul publicitar. În ce privește obligația accesorie stabilită în sarcina M. C. Internațional în temeiul contractului, arată că obligația de a pune la dispoziția pârâtei A. 3 machetele pentru publicitate le putea îndeplini doar dacă avea cunoștință despre spațiile publicitare existente disponibile. În condițiile în care nu avea cunoștință care sunt emisiunile, care este cota de audiență, de intervalul orar, și care sunt inserțiile publicitare de care putea să dispună, nu era în măsură să plaseze comenzile, astfel cum în mod eronat susține prima instanță. A. 3 a încălcat și obligația de informare a contractantului. Cu cheltuieli de judecată, pe cale separată.
Apărătorul intimatei – pârâtă solicită respingerea apelului, ca neîntemeiat. Referitor la primul motiv de apel, solicită respingerea acestuia, arătând că în mod corect instanța de fond a făcut aplicarea disp. art.7 alin.2 din Decretul nr. 167/1958. Susținerile apelantei sunt contradictorii, în sensul că, deși vorbește despre rezoluțiune care presupune executarea contractului, solicită aplicarea unor dispoziții care s-ar aplica sancțiunii rezilierii. Susține că există obligații succesive care trebuie executate succesiv la momente diferite. Raportul dreptului s-a născut la momentul încheierii contractului de prestări servicii în privința căruia a invocat excepția prescripției. Nu s-a încălcat contractul în 2009, ci la momentul efectuării primei plăți. În privința motivului de apel referitor la rolul activ al judecătorului, solicită respingerea acestuia, față de faptul că instanța de fond a administrat toate probele pe care le-a apreciat necesare, concludente și utile cauzei. Pe fondul cauzei, arată că în ce privește neîndeplinirea obligației, nu putea fi executată fără comandă și invocă disp. art.5 din contract. Conform contractului, partea pe care o reprezintă nu avea obligația de a realiza materialul publicitar. Referitor la susținerile apelantei – reclamantă privitoare la informarea intimatei, arată că în general după încheierea contractului de prestări servicii, prin acordul ambelor părți, părțile stabileau un media plan, care nu s-a încheiat. Nu există nicio notificare de neexecutare din partea apelantei către intimată. Din expertiza administrată în cauză rezultă că intimata a înregistrat în contabilitate această factură cu titlu de avans, apoi, după o anumită perioadă, ca serviciu prestat. Cu cheltuieli de judecată, pe cale separată.
Având cuvântul în replică, apărătorul apelantei – reclamantă referitor la susținerile referitoare la faptul că plățile primite de la M. C. Internațional a fost înregistrată cu titlu de avans, arată că expertiza administrată în cauză privește doar contabilitatea M. C. Internațional și nu există nicio mențiune cu privire la modalitatea în care A. 3 a înregistrat aceste plăți în propria contabilitate. De asemenea, solicită instanței să ia act de recunoașterile intimatei, în sensul că media planul se întocmește pe baza emisiunilor, minutelor de publicitate, intervalele orare. Arată că era în imposibilitate de a întocmi un media plan, în condițiile în care aceste informații esențiale trebuiau să provină de la intimata – pârâtă.
Apărătorul intimatei – pârâtă arată că media planul se întocmește încă de la momentul semnării contractului. Prin urmare, apelanta – reclamantă cunoștea care erau emisiunile difuzate în mod frecvent de postul de televiziune. Referitor la susținerile apelantei – reclamantă cu privire la neîndeplinirea obligațiilor de informare, încălcate de către A. 3, arată că în faza fondului nu s-a susținut această încălcare a obligației.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Analizând cererea de apel, reține:
Prin cererea înregistrată la data de 11.04.2012 pe rolul Tribunalul București reclamanta M. C. International SRL în contradictoriu cu pârâta A. 3 SA a solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună: rezoluțiunea contractului de prestări-servicii nr. 4 din 22.01.2008; rezoluțiunea contractului de prestări-servicii nr. 39 din 05.05.2009; obligarea pârâtei la restituirea sumei de 554.815,85 lei primite de la M. în baza celor două contracte.
Pârâta a depus întâmpinare și cerere de chemare în garanție.
Prin întâmpinare a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată (vol. I, filele 70-76).
Prin cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu O. S., astfel cum a fost completată în ședința publică din 08.03.2013 (vol. I, filele 100 - 102), A. 3 SA a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 554 815,85 lei, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciile produse în exercitarea funcției de administrator statutar (vol. I, filele 67-69).
La data de 18.10.2013 instanța a respins excepția lipsei de obiect a cererii principale și a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la cererea de rezoluțiune a contractului de prestări-servicii nr. 4 din 22.01.2008 și la cererea accesorie de restituire a sumei de 100 000 lei, plătite de M. în temeiul acestui contract.
Totodată a admis excepția tardivității cererii de completare a cererii de chemare în garanție depuse la data de 08.03.2013 și a admis excepția de inadmisibilitate a cererii de chemare în garanție.
Prin sentința civilă nr. 2137/02.05.2014 Tribunalul București a respins cererea de chemare în judecată și cererea de chemare, obligând reclamanta să plătească pârâtei suma de 17.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunț această soluție Tribunalul a reținut că între reclamanta, în calitate de beneficiar și pârâtă, în calitate de prestator, s-a încheiat contractul de prestări-servicii nr. 39 din 05.05.2009, constatat printr-un înscris sub semnătură privată semnat de ambele părți. Prin acest contract A. 3 SA s-a obligat să presteze contra cost în beneficiul M. și al clienților acesteia, servicii de PR, imagine și comunicare, în perioada 05.05.2009 – 01.10.2009.
Conform art. 3 din contract, prețul serviciilor la prestarea cărora s-a obligat A. 3 SA a fost stabilit la 50 000 euro + TVA și trebuia achitat în lei la cursul BNR de la data emiterii facturii.
Printr-un act adițional încheiat la data de 15.07.2009, constatat printr-un înscris sub semnătură privată semnat de ambele părți (vol. I, fila 18) durata contractului a fost prelungită până la data de 31.12.2009 iar prețul a fost mărit la 200 000 euro + TVA. Pentru plata prețului serviciilor la a căror prestare s-a obligat, A. 3 SA a emis pe numele M. următoarele facturi fiscale: - factura fiscală nr._ din data de 05.08.2009 în valoare de 250 471,20 lei (vol. I, fila 19); factura fiscală nr._ din data de 15.09.2009 în valoare de 254 344,65 lei (vol. I, fila 22); factura fiscală nr._ din data de 30.10.2009 în valoare de 256 320,05 lei (vol. I, fila 25).
Facturile fiscale nr._ din data de 05.08.2009 și nr._ din data de 15.09.2009 în valoare de 454 815, 85 lei au fost achitate de M. cu ordinele de plată nr. 816 din 16.09.2009, 827 din 18.09.2009, 863 din 02.10.2009, 922 din 23.10.2009, 961 din 02.11.2009, 974 din 09.11.2009, 1053 din 26.11.2009 și 1102 din 16.12.2009
Factura fiscală nr._ din data de 15.09.2009 nu a mai fost achitată de M., aceasta susținând că se prevalează de excepția de neexecutare a contractului.
Art. 5 din contract, intitulat „Obligațiile părților” prevede că „prestatorul va executa întocmai comanda beneficiarului; prestatorul are obligația să informeze beneficiarul în cazul în care respectarea comenzii nu este posibilă parțial sau în totalitate; beneficiarul are obligația să onoreze plata serviciilor conform contractului.; beneficiarul va putea vinde către terți spațiul publicitar ce face obiectul prezentului contract, doar cu acordul prestatorului; beneficiarul are obligația să semneze comenzile și machetele destinate publicării”.
Cererea de aplicare a sancțiunii rezoluțiunii are caracter principal față de cererea de restituire a prestațiilor efectuate în temeiul contractului a cărui desființare cu efect retroactiv a fost solicitată de M..
Rezoluțiunea este acea sancțiune de drept civil ce constă în încetarea cu efect retroactiv a efectelor unui contract sinalagmatic cu executare uno ictu ca urmare a neexecutării culpabile de către una din părți a obligațiilor asumate.
Sancțiunea care intervine pentru neexecutarea culpabilă a obligațiilor asumate de părți prin contractul de prestări-servicii nr. 39 din 05.05.2009 este, așa cum a susținut și reclamanta, rezoluțiunea, având în vedere că dintre obligațiile principale asumate de părți, doar obligația asumată de A. 3 SA, de prestare a serviciilor, are caracter succesiv. Obligația principală ce incumbă M., în calitate de beneficiar – aceea de plată a prețului, este o obligație cu executare uno ictu.
Întrucât a solicitat aplicarea sancțiunii rezoluțiunii judiciare, reclamanta trebuie să probeze, conform art. 1169 C.civ., întrunirea condițiilor pentru aplicarea acestei sancțiuni civile precum și faptul executării propriilor obligații.
Sancțiunea rezoluțiunii judiciare intervine la cererea părții care și-a executat obligațiile în cazul în care cealaltă parte nu și-a executat obligațiile ce îi revin, neexecutarea este imputabilă părții care nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale iar debitorul obligației neexecutate a fost pus în întârziere în condițiile prevăzute de lege.
Reclamanta a solicitat rezoluțiunea contractului de prestări-servicii nr. 39 din 05.05.2009 pentru neîndeplinirea de către pârâtă a obligației de prestare a serviciilor indicate la art. 1 din contract.
Din interpretarea sistematică a clauzelor menționate la art. 5 din contract, denumit „Obligațiile părților” și mai cu seamă a art. 5 alin. 1, conform căruia A. 3 SA și-a asumat obligația de a „executa întocmai comanda beneficiarului” rezultă că pentru prestarea serviciilor menționate la art. 1 din contract era necesar ca în prealabil M. să trimită pârâtei o comandă și machetele destinate publicării pe care să le semneze.
Transmiterea de către M. a comenzii și machetei către prestatorul A. 3 SA are valoarea juridică a unei condiții suspensive ce afectează chiar nașterea obligației acesteia, asumate conform art. 1 din contract. D. urmare, mai înainte de transmiterea comenzii și a machetei, pârâta nu ar fi putut presta serviciile la a căror prestare s-a obligat.
Contrar susținerilor M. din cererea de chemare în judecată, îndeplinirea obligației de trimitere a comenzii și machetelor destinate publicării nu era condiționată de comunicarea în prealabil, de către pârâtă, a spațiului de publicitate/intervalului orar pe care aceasta îl rezervase M. în temeiul contractului ce constituie cauza juridică a cererii, câtă vreme nici o clauză a contractului nu prevede o astfel de obligație în sarcina A. 3 SA iar prevederea unei astfel de obligații nu constituie o clauză obișnuită într-un contract de prestări-servicii de publicitate, astfel încât existența sa să fie subînțeleasă conform art. 981 C.civ.
Cum reclamanta nu a probat că și-ar fi îndeplinit obligația de transmitere a comenzii și machetelor semnate către pârâtă, deși această obligație îi aparținea, conform art. 5 din contract și trebuia realizată anterior prestării serviciilor indicate la art. 1 din contract, instanța apreciază că M. nu poate obține aplicarea sancțiunii rezoluțiunii judiciare a contractului cât timp nu a probat că A. 3 SA nu și-ar fi îndeplinit obligațiile pe care și le-a asumat prin contractul încheiat cu reclamanta iar aceste obligații nici nu s-au născut cât timp condiția suspensivă ce le afecta nu s-a împlinit.
M. a susținut în concluziile scrise și că A. 3 SA și-ar fi încălcat obligațiile asumate conform art. 5 alin. 4 din contract, de a nu vinde către terți spațiul publicitar ce formează obiectul contractului fără acordul M.. În realitate, astfel cum rezultă din chiar interpretarea literală a clauzei indicate de reclamantă, debitorul acestei obligații era chiar M. iar acordul indispensabil cerut în vederea transmiterii spațiului publicitar era chiar cel al A. 3 SA, în calitate de prestator.
În baza art. 274 C.proc.civ., a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 25 644,67 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 1000 lei reprezintă onorariul achitat expertului oficial, în vederea efectuării expertizei contabile, 3000 lei, reprezintă onorariul achitat expertului parte, iar 13.000 lei, onorariul avocațial achitat de pârâtă pentru a beneficia de asistență juridică în prezenta cauză, astfel cum a fost redus de instanță conform art. 274 alin. 3 C.proc.civ., având în vedere că pârâta a fost asistată de aceeași societate de avocatură pe tot parcursul soluționării cauzei în primă instanță, onorariul avocațial fiind plătit pentru întreaga activitate de asistență juridică desfășurată de societatea de avocatură, inclusiv pentru cea prestată în legătură cu cererea incidentală formulată de pârâtă, cu privire la care s-a admis excepția de inadmisibilitate la data de 18.10.2013.
Împotriva acestei sentințe și a încheierii din data de 18.10.2013, reclamanta M. C. INTERNAȚIONAL SRL, a formulat apel, înregistrat pe rolul Curții de Apel București – Secția a V-a Civilă sub același număr unic_ .
În motivarea apelului a arătat că, încheierea de ședința din data de 18.10.2013 este netemeinica fiind rezultatul interpretării și aplicării eronate a dispozițiilor art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958. Contrar celor retinute de prima instanta, în speța, nu își găsesc aplicabilitatea dispozițiile legale anterior mentionate și retinute de prima instanta ci, dimpotrivă, sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
În privința momentului nașterii dreptului material la acțiune în materie contractuala, în doctrina de specialitate s-a retinut în mod constant că, nașterea dreptului la acțiune este data la care dreptul subiectiv a fost incalcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat.
După cum rezulta din inscrisurile depuse la dosarul cauzei, în iulie 2008, reclamanta a invocat excepția de neexecutare a contractului nr. 4/22.01.2008, ca urmare a neexecutarii obligațiilor de către parata A. 3, iar reluarea plații facturii nr._/17.06.2008 a avut loc în 6.05.2009, după discuții și negocieri cu parata A. 3 și după încheierea unui nou contract de publicitate, având nr. 39/5.05.2009.
Acest nou contract a fost incheiat în considerarea angajamentelor asumate de A. 3 că își va executa obligațiile născute în temeiul Contractului nr. 4/22.01.2008. Important de remarcat este faptul că, niciun moment, între data invocării excepției de neexecutare (iulie 2008) și data plații integrale a facturii nr._/17.06.2008 (18.06.2009) A. 3 nu a solicitat vreun moment achitarea acestei facturi, conduita justificata de faptul că nu aveau temei pentru a cere reluarea plaților, având în vedere că nu prestase niciun serviciu.
Faptul că a invocat excepția de neexecutare a contractului de prestări servicii și că a suspendat efectuarea plații facturii fiscale emise la data de 17.06.2008 nu a fost contestata în niciun moment de către A. 3.
F. de aceste considerente, este evident că nu poate fi primit raționamentul instantei conform caruia, în speța, ar fi incidente dispozițiile art. 7 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, în condițiile în care, din analiza modalitatii în care părțile au derulat Contractul de prestări servicii nr. 4/22.01.2008, rezulta că poate fi stabilit un alt moment obiectiv de la care să se aprecieze nașterea dreptului material la acțiune al subscrisei de a solicita rezolutiunea contractului pentru neindeplinirea obligațiilor asumate de A. 3.
Sentinta atacata este nelegala fiind rezultatul incalcarii principiului rolului activ al judecătorului consacrat de dispozițiile art. 129 Cod procedura civila. Dispozițiile legale anterior mentionate consacra principiul rolului activ al judecătorului, respectiv regula în conformitate cu care instanta de judecata, care în cadrul procesului civil este chemata să stabileasca adevaratele raporturi dintre părți, are indreptatirea și, totodata indatorirea că, fără a incalca dreptul părților de a-și face probele și susținerile lor, să ordone din proprie inițiativa, administrarea oricăror probe, să intreprinda orice demers procesual susceptibil de a duce la descoperirea adevarului în cauza.
În practica judiciara în aceasta materie s-a retinut că, omisiunea instantei de a pune în discuție necesitatea completării probelor conduce la modificarea hotararii în caile de atac, cu administrarea probelor lipsa.
Sub acest aspect, prima instanta, deși nu a pus discuția pârtilor necesitatea administrării vreunei probe suplimentare fata de cele solicitate de părți și incuviintate la cererea acestora, a concluzionat că nu este pe deplin lămurită asupra modului în care urmau a se desfasura relațiile contractuale.
De asemenea, fata de apararile invocate de A. 3, respectiv imprejurarea că intimata - parata ar fi rezervat spațiul publicitar în schimbul sumelor achitate de M. C. în temeiul contractelor de prestări servicii și pe cale de consecința și-ar fi îndeplinit obligațiile asumate în temeiul contractului, a depus, în contraproba, inscrisuri din care rezulta în mod evident că, în perioada derulării contractelor de prestări servicii A. 3 nu avea spațiu publicitar disponibil, astfel încât, a combătut prin inscrisuri emise de la autoritatile competente în domeniu, afirmațiile intimatei - parate.
Prima instanta, în ciuda materialului probator administrat, în special a probei cu expertiza contabila, ale cărei concluzii statuau că sumele facturate de A. 3 și achitate de M. C. nu reflecta un serviciu de publicitate efectuat în baza Contractului incheiat între părți și nici un serviciu de rezervare spațiu publicitar, în mod cu totul surprinzător, a inteles să dea eficienta unor prevederi contractuale care, astfel cum subscrisa a sustinut și dovedit pe parcursul desfasurarii litigiului, nu erau incidente în speța.
Sentinta atacata este netemeinica fiind rezultatul interpretării eronate a dispozițiilor art. 969 și art. 970 cod civil și al aplicarii greșit a prevederilor art. 1021 Cod civil.
În esența, pentru a respinge cerere de chemare în judecata formulata de subscrisa, prima instanta a retinut că, în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) din Contractul de prestări servicii nr. 39/05.05.2009 A. 3 și-a asumat obligația de a „executa intocmai comanda beneficiarului, sens în care pentru prestarea serviciilor mentionate la art. 1 din contract era necesar că în prealabil M. C. să ii transmitem intimatei - parate o comanda și machetele destinate publicării pe care să le semneze. Așadar, în viziunea primei instante, transmiterea de către M. C. a comenzii și machetei către A. 3 are valoarea juridica a unei condiții suspensive ce afecteaza chiar nașterea obligației intimatei - parate asumate în temeiul art. 1 din contract.
Obligația de difuzare a publicitatii, are o natura complexa, aceasta ingloband în continutul ei și obligația de a avea spațiu publicitar disponibil și de a-i comunica beneficiarului în ce intervale de timp se vor difuza spoturile dorite de beneficiar, respectiv indeplinirea unei obligații de informare, care este o obligație subinteleasa în raporturile contractuale. Important de retinut este faptul că, prin contract, reclamanta ar fi trebuit să beneficieze de publicitate în anumite emisiuni, cu o audienta ridicata, astfel încât posibilitatea de plasare a comenzilor devenea efectiva numai daca ar fi cunoscut cate pauze publicitare se realizeaza în aceste emisiuni, care era intervalul orar în care se întrerupea emisiunea și se difuza publicitatea și cat spațiu era alocat subscrisei în fiecare pauza publicitara.
Distinct de obligația accesorie a M. C. de a comunica A. 3 comanda și macheta, obligație dedusa de către prima instanta din interpretarea unei obligații accesorii prevăzută în sarcina intimatei - parate, exista obligația contractuala de comunicare a subscrisei cu privire la spațiul publicitar de care dispunea A. 3, astfel încât M. C. să fie în masura să executam și obligațiile accesorii, implicite, rezultate din contact.
Este de notorietate faptul că fiecare spot publicitar are propria să durata, astfel încât fara cunosterea spațiului efectiv pus la dispoziție în fiecare pauza publicitara era cu neputinta pentru M. C. să și imagineze la cate spoturi sunt indreptatiti în fiecare pauza, informație care să permită să comandam difuzarea unuia, a doua, trei sau mai multe spoturi.
Or, neexecutarea de către A. 3 a obligației de comunicare a spațiului publicitar disponibil a avut drept consecința imposibilitatea de a transmite intimatei - parate o comanda de difuzare publicitate, în condițiile în care, pentru că reclamantă să fie în masura să aprecieze asupra oportunitatii difuzării unui anumit spot publicitar.
Corolarul obligației de prestare a serviciilor de publicitate, imagine și PR, este obligația de plata, care a fost executata, și nu obligația de a comunica machetele destinate publicării, astfel cum în mod greșit a retinut prima instanta care, face o confuzie între obligațiile principale și obligațiile accesorii statuand, în mod greșit că, obligația esențiala asumata de A. 3 este condiționata de o obligație implicita, accesorie, desusa de către instanta din interpretarea unei obligații prevăzute în sarcina intimatei - parate.
Or, pretinsa rezervare a spațiului publicitar de către A. 3, nedovedita, reprezintă doar o obligație implicita și nu obligația principala conform contractului în temeiul careia se nastea obligația subscrisei de plata a prețului Contractului, obligație executata de subscrisa.
Sentinta atacata este netemeinica și nelegala fiind rezultatul interpretării și aplicarii eronate a dispozițiilor art. 274 Cod procedura civila
Astfel, deși în cadrul considerentelor se mentioneaza că instanta va obliga subscrisa la plata sumei de 25.644,67 lei cu titlul de cheltuieli de judecata, instanta retine că aceasta este compusa din suma de 1.000 lei achitata expertului desemnat de instanta, 3.000 lei onorariul expertului parte, iar 13.000 lei cheltuieli de judecata, în dispozitiv instanta dispune obligarea subscrisei la plata sumei de 17.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.
Sub un al doilea aspect prima instanta a făcut o aplicare greșita a dispozițiilor art. 274 alin. (3) Cod procedura civila. Astfel, deși pe de o parte, prima instanta retine că în speța s-a aplicat o reducere a onorariului avocațial, motivarea ulterioara a acestui fapt este contradictorie.
Între onorariul expertului desemnat de către instanta și onorariul expertului parte exista o diferența substanțiala, respectiv onorariul acestuia din urma este de 3 ori mai mare decât cel al expertului desemnat.
Or, acordarea unui atare onorariu este nejustificata, în condițiile în care, sarcina expertului parte este cea de a asista expertul desemnat la efectuarea expertizei, fiind evident din aceasta perspectiva că, volumul de munca depus de expertul desemnat, caruia ii revine sarcina de a efectua expertiza, il depășește pe cel depus de expertul parte
În drept: art. 282 alin. (1), art. 287 alin. (2) și urmatoarele Cod procedura civila Cod procedura civila.
În probatiune: inscrisuri, efectuarea unei expertize de specialitate.
La data de 6.10.2014, pârâta SOCIETATEA A. 3 S.A., a formulat întâmpinare la apelul formulat de M. C. International S.R.L., prin care solicită respingerea apelului că neîntemeiat.
Se arată că în prezenta cauză este aplicabil termenul de prescripție prevăzut de dispozițiile art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 176/1958. Este evident faptul că executarea Contractului nr. 1 a cărui rezoluțiune se solicită prin cererea de chemare în judecată avea loc la solicitarea creditorului, respectiv M. C., fapt confirmat și de dispozițiile art. 5 din Contractul nr. 1.
Data raportului de drept din prezenta cauză este data încheierii Contractului nr. 1, respectiv data de 22.01.2008.
Același raționament cu privire la prescripția dreptului material la acțiune este aplicabil și în situația în care instanța ar ajunge la concluzia că în prezenta cauză operează rezilierea și nu rezoluțiunea.
Cu privire la susținerea M. C. conform căreia Societatea nu ar fi contestat faptul că a fost invocată excepția de neexecutare a Contractului 1 în luna iulie 2008, învederează că nu a existat o astfel de notificare transmisă către Societate iar în fața instanței de fond iar pe de altă parte poziția societății prin întâmpinare a fost în sensul că și-a îndeplinit obligațiile contractuale. M. C. nu a notificat sau adus la cunoștința Societății excepția de neexecutare a Contractului 1.
În cauză au fost administrate suficiente probe din care să rezulte raporturile dintre părți și modalitate în care se executau Contractul 1 și 2;
Contrar celor susținute de M. C. obligația Societății - prestatoare, de difuzare a publicității, că regulă, nu înglobează decât obligația de a rezerva spațiul publicitar necesar difuzării publicității și nu și obligația de informa beneficiarul cu privire la spațiul publicitar disponibil. În baza obligației asumate conform Contractului 2 Societatea trebuia să presteze serviciile la care s-a obligat ori de câte ori îi era solicitat de M. C..
Mai mult decât atât, regula este că după semnarea contractului de prestare servicii publicitare părțile contractante de comun acord, semnează un media plan în care este stabilit un orar în care să fie difuzată publicitatea. Prin urmare, stabilirea zilei, orei și a emisiunii în care urma să se difuzeze publicitatea nu putea fi realizată decât cu acordul M. C. și nu necesita o informare prealabilă din partea Societății.
Prin urmare, față de lipsa unei dispoziții contractuale care să prevadă în mod expres faptul că înainte că M. C. să transmită către Societate calupul publicitar, inserția sau alt material publicitar ce se dorea a fi difuzat de Societate, trebuia notificată se Societate cu privire la care intervalul orar în cadrul căruia este disponibil spațiul publicitar dar de existența dispozițiilor art. 5 din Contractul 2 în care se precizează faptul că Societatea va executa comanda M. C., interpretarea și susținerile M. C. sunt neîntemeiate, instanța de fond făcând o aplicarea corectă a dispozițiilor art. 969, 970 și 1021 din Codul civil.
Îndeplinirea de către Societate a obligației de a difuza publicitate depinde de acțiunea M. C. de a transmite materialul ce se dorea a fi difuzat. Societate nu avea conform Contractului 2 și obligația de a realiza materialele publicitare, ci doar obligația de a difuza materialele publicitare ce îi erau puse la dispoziție de M. C..
În prezenta cauză nu se impune reducerea onorariul avocațial și nici a celorlalte cheltuieli deoarece potrivit dispozițiilor art. 274 alin. 2 și alin. 3 cpc.
Cheltuielile reprezentând onorariu avocațial solicitate de Societate este justificat ținând cont atât de munca depusă de avocat (numărul de termene, note de ședință depuse, excepțiile invocate, apărări cu privire la diverse problem de drept, participarea la efectuarea expertizei), cât și de valoarea pricinii care era de 554.000 lei.
În drept: art. 289 și urm. Vechiul Cod de procedură civilă, art. 969, art. 970, art. 1021 Cod civil, art. 7 din Decretul nr. 167/1958, art. 35 din Legea nr. 504/2002.
Probe: înscrisuri, martori.
Nu au fost administrate probe noi în apel.
Apelul este nefondat.
Critica privind încălcarea rolului activ nu poate fi primită. Conform art. 129 alin. 5 cpc omisiunea instanței de a ordona probe din oficiu nu poate constitui motiv de apel, sarcina probei aparținând părții. Aprecierea probelor se face conform convingerii instanței, faptul că partea nu este mulțumită de modul de interpretare a probelor, poate duce la schimbarea soluției în apel numai în situația în care apelanta poate aduce noi elemente probatorii și/sau noi argumente juridice care să ducă la concluzia unui raționament greșit al instanței de fond, ceea ce în speță nu s-a întâmplat.
Curtea apreciază că prima instanță a procedat judicios la determinarea momentului la care s-a născut dreptul la acțiunea în rezoluțiune în funcție de natura obligațiilor stabilite de către părți și de termenele de executare, aplicând dispozițiile art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958.
În ceea ce privește excepția prescripției se observă că în ciuda susținerilor sale, partea adversă a contestat că reclamanta ar fi invocat o excepție de neexecutare a contractului (fila 75 dosar fond).
Nici una dintre probele dosarului nu dovedesc susținerile apelantei referitoare la invocarea excepției de neexecutare, la promisiunile pretinse ale intimatei de executare a primului contract și care să ducă la concluzia unor fapte întreruptive ale termenului de prescripție (art. 16 lit. a din Decretul nr. 167/1958).
Faptul că una dintre plăți nu s-a executat în termenul contractul prevăzut nu poate avea semnificația invocării unei excepții de neexecutare, o astfel de apărare trebuie să rezulte în mod expres și nu poate fi dedusă din tăcerea unei dintre părți. Faptul că în lipsa plății, partea adversă nu a luat măsuri ține de modul în care partea înțelege să își gestioneze propriile drepturi. Însă cât timp nu se face dovada pretinsei excepții de neexecutare și a recunoașterii ale părți adverse, apte a produce efecte întreruptive, aceste alegații nu pot fi primite.
Totodată plata efectuată data de 06.05.2009 nu duce la concluzia că dreptul la acțiune curge de la acest moment în ceea ce privește rezoluțiunea contractului. Se putea aprecia în acest sens doar în situația în care se solicita întoarcerea acestei plăți pentru orice alt motiv, însă nu ca urmare a rezoluțiunii. Plata în executare contractului nu prorogă momentul de la care curge termenul dreptului la acțiune în condițiile în care contractul părților nu relevă că acela era momentul de la care părțile au înțeles ca pârâta trebuia să își execute obligațiile contractuale proprii.
Tribunalul a făcut o corectă aplicare a art. 7 din Decretul nr. 167/1958. Într-adevăr prescripția așa cum indică și apelanta curge de la data nașterii dreptului la acțiune, însă cât timp obligația părții adverse urma să se execute în temeiul cererii creditorului conform art. 5 din înțelegerea părților, dreptul la acțiune curgea de la data nașterii raportului juridic.
Acțiunea in rezoluțiunea contractului poate fi introdusa numai de partea care a executat sau este gata sa-si execute obligațiile contractuale, ceea ce apelanta a dovedit raportat la plățile efectuate. Pentru admiterea acțiunii in rezoluțiune trebuie însă ca una din parți sa nu fi executat obligațiile sale. Rezoluțiunea contractului poate fi pronunțata de instanța in caz de neexecutare totala sau parțiala, daca partea neexecutata a fost considerata esențiala la încheierea contractului. Totodată trebuie ca neexecutarea să se datoreze culpei paratului, deoarece, in situația in care neexecutarea nu se datorează culpei paratului, nu devine incidentă instituția rezoluțiunii.
În cazul obligațiilor de a face creditorul este ținut doar sa facă dovada existentei creanței, fiind sarcina debitorului sa probeze executarea obligației sau împrejurarea exoneratoare de răspundere care l-a pus în imposibilitate de a-si executa partea sa din înțelegere.
Faptul că părțile nu au discutat un media plan, ține de modul în care acestea au înțeles să deruleze raporturile aferente contractului nr. 39.
Nu rezultă din înțelegerea părților o obligație unilaterală în sarcina pârâtei de a pune la dispoziție un astfel de plan, de a face o astfel de informare și nu se poate considera că o astfel de sarcină decurge din contract în lipsa unei stipulații exprese în acest sens, obligație de natură să constituie o justificare pentru apelantă de neemitere a comenzii scrise.
Chiar dacă în general existau discuții/negocieri cu privire la un media plan, această afirmație nu duce la ideea asumării obligației de către pârâtă în temeiul contractului nr. 39/05.05.2009 și care să atragă rezilierea.
De altfel raporturile derulate între părți relevă înțelegeri diferite. Părțile au înțeles să încheie un astfel de media plan încă de la momentul încheierii contractului nr. 4/22.01.2008 (fila 29 dosar de fond). Pentru contractul nr. A3-10/01.02.2007 s-a stabilit încă de la început prezentarea două știri de 30” A. 1 Observator 19.00, 2 știri 30” Antene 3 la principale grupaje de știri (fila 37), la fel și pentru contractul nr. 433/23.10.2006, 448/07.11.2006 (42-45).
Pentru contractul nr. A3-99 /20.07.2007 și nr. 215/22.09.2006 (fila 35-36, 39-41) o astfel de înțelegere nu a fost relevată. Nici în contractele cadru nr. 293/01.01.2006 și 44bis/2005 (fila 46-49), părțile nu au stabilit un media-plan și nici obligații în acest sens.
Apelanta nu a demonstrat nici o solicitare de stabilire a unui astfel de media plan, sau încercare de discutare a unui astfel de media plan, respinse de partea adversă. S-ar putea accepta, dat fiind natura contractul, faptul că un astfel de plan era necesar, însă în lipsa stipulației contrare nu se poate accepta existența unei obligații unilaterale a pârâtei în acest sens.
În aceste condiții Curtea apreciază că părțile au dorit încheierea unui contract cadru care să asigure beneficiarului apelant existența unui spațiu de emisie care să poată fi utilizat de acesta, în funcție de viitoarele de contractele încheiate cu clienții săi și în temeiul comenzi scrise conform art. 5. Deci spațiul se dorea a fi utilizat și în funcție de necesitățile sale concrete cu o eventuală discutare ulterioară a unui media plan, ținând cont și de doleanțele propriilor săi clienți.
Tribunalul a realizat o corectă interpretare a voinței părților și a regulilor prevăzute pentru rezoluțiune, cu sublinierea faptului că o culpă contractuală se prezumă în cazul unei obligații concret asumată convențional. Însă așa cum a reținut Tribunalul, îndeplinirea obligației era condiționată de o comandă, pe care apelanta nu a emis-o, astfel încât pârâta a reușit dovedirea cauzei neimputabile și că în mod justificat nu a executat în parte obligațiile contractuale.
În ceea ce privește alegațiile părții apelante privind caracterul obligație de rezervare a spațiului publicitar, Curtea apreciază că această obligație nu putea fi una subsidiară și fără relevanță în economia raportului juridic. Părțile au indicat că beneficiarul va putea vinde spațiul publicitar ce face obiectul contractului, doar cu acordul prestatorului. Deci părțile l-au considerat în mod expres ca făcând parte din obiectul contractului cât timp au utilizat ele însele această sintagmă și au înțeles chiar să reglementeze în mod expres în situația neutilizării lui de către beneficiar, ceea ce denotă importanța acordată acestei prestații în accepțiunea părților.
Ambele părți sunt societăți comerciale, profesioniști care își realizează obiectul de activitate și profitul cu ajutorul unor specialiști, inclusiv juriști, astfel încât nu se poate susține că din clauza 5 a contractului nu rezultă că spațiul contractului nu făcea parte din obiectul contractului sau nu era unul relevant, esențial.
Faptul că partea pârâtă l-a utilizat în favoarea unui alt terț în situația în care beneficiarul nu a înțeles să-l utilizeze, nu poate atrage rezoluțiunea în lipsa culpei. Pe de o parte pârâta nu și-a asumat obligația de a nu utiliza deloc spațiu în lipsa utilizării sale de către beneficiarul apelant, ci doar obligația de a informa Beneficiarul în cazul în care respectarea comenzii nu era posibilă parțial sau total (art. 5 al contractului dintre părți).
În lipsa unui media plan, în lipsa unor comenzi concrete totuși reclamanta a plătit prețul contractual, relevând că a apreciat că posibilitatea utilizării unui spațiu publicitar este o executare importantă a contractului.
Dacă nu s-ar considera că această obligație reprezenta o prestație importantă se ridică întrebarea destinației reale plăților, cât timp acestea s-au întins pe o perioadă considerabilă de timp, suma plătită nefiind una redusă. S-ar ridica cel puțin suspiciunea unei alte înțelegeri reale a părților nerelevate instanței. Aceasta pentru că ambele părți sunt profesioniști și se poate accepta cu greu faptul că una dintre părți a plătit în lipsa oricărei contraprestații suma de 554.815,85 lei.
În lipsa întruniri cumulative a condițiilor rezoluțiuni, contractul nu poate fi rezolvit, o aprecierea a părții că a existat disproporție între prestațiile reciproce, nu face aplicabilă instituția pe care apelanta a invocat-o.
Contradicția pretinsă cu privire la suma de bani acordată cu titlu de cheltuieli de judecată nu poate duce la modificarea soluției, este vorba de o simplă eroare materială aptă cel mult a fi corectată prin intermediul cereri de îndreptare conform art. 281 și care nu poate produce efecte în calea de atac potrivit art. 281 2a cpc.
În conformitate cu art. 274 C. pr. Civ. partea care cade în pretenții va fi obligată la cerere să plătească cheltuielile de judecată, instanța putând într-adevăr reduce onorariul avocatului, conform alin. 3 al aceluiași articol.
Interpretând literal și rațional dispozițiile art.274 cpc, instanța apreciază că el nu impune judecătorului, obligația de a modifica onorariul (în sensul de cheltuieli de judecată la care partea căzută în pretenții, va fi obligată) la însăși contravaloarea muncii îndeplinite de avocat sau la valoarea pricinii, însă permite judecătorului să intervină la momentul la care apreciază că este necesar a se crea un echilibru între pretențiile formulate și munca depusă.
Așadar, cele două criterii reprezintă puncte de reper care dau posibilitatea judecătorului să aprecieze asupra modificării. Or, în lipsa într-adevăr, a unor prevederi legale sau criterii jurisprudențiale care să stabilească cert, matematic, care este valoarea optimă a onorariului (în sensul de cheltuială de judecată ce va fi acordată) pentru o anumită valoare a pricinii sau pentru o anumită muncă îndeplinită (contravaloare a muncii îndeplinite) de avocat, judecătorul nu va putea aprecia asupra unei asemenea modificări, decât în baza unor principii generale de drept care de altfel, stau la baza și guvernează virtual, orice normă scrisă, precum ar fi: principiul echității, principiul rezonabilității. Toate aceste principii devin aplicabile în ceea ce privește primul criteriu evocat, al muncii îndeplinite de avocat, prin intermediul altor trei criterii subsecvente: al efectivității, al utilității și al necesității activităților întreprinse de avocat (în sensul de activități/servicii precis determinate și totodată, nesupraevaluate).
O asemenea prerogativă este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport de convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect, creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil.
Aplicând aceste considerente în cauza prezentă, dedusă judecății, instanța reține că Tribunalul a redus cheltuieli de avocat de la 22.318,52 lei (fila 86-87 dosar fond vol II) la suma de 13.000 lei. Raportat la valoarea pricini, apărările susținute, durata procesului (3 termene), probele administrate (inclusiv formularea interogatoriului), se apreciază că nu se impune o nouă reducere al acestui cuantum. De altfel onorariul redus acordat are aproximativ aceeași valoare cu suma solicitată de partea adversă pentru proprii apărători (fila 92-93 dosar fond vol. II), apreciind și din acest punct de vedere că cuantumul corespunde serviciilor asigurate în fața instanței de fond.
În ceea ce privește onorariul expertului parte, într-adevăr acest acesta este diferit de cel acordat pentru expertul numit de către instanță, însă raportat la dispozițiile art. 274 alin. 2, legea nedistingând între expertul parte și cel numit de către instanță, în ceea ce privește posibilitate de reducere a onorariului, critica va fi respinsă.
Având în vedere considerentele anterioare, apreciind că nu sunt întrunite condițiile rezoluțiunii, o eventuală disproporție a contraprestațiilor nu implică instituția rezoluțiunii în lipsa îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de lege, soluția Tribunalul fiind legală și temeinică,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta – reclamantă . SRL, cu sediul în București, .. 89, parter, ., inmatriculata la Oficiul Registrului Comerțului București sub nr. J40/_/2005, avand cod unic de inregistrare RO_, reprezentata convențional de S.C.P. D. & Asociații, cu sediul profesional în București, . nr. 55. vila 6. sector 1, împotriva încheierii din 18.10.2013 și a sentinței civile nr.2137/02.05.2014, pronunțate de Tribunalul București, Secția a VI-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata – pârâtă ., cu sediul în București, .. 25-27, etaj 1, sector 1, înregistrată la Oficiul Național al Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București sub nr. J40/_/2003, CUI_ (denumită în continuare „Societatea"), cu sediul procesual ales în vederea comunicării tuturor actelor de procedură la S.C.A. C., P. & O. cu sediul în București, . nr. 2, etaj 2, apartament 6, sector 1.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședință publică, azi, 05.12.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
I. C. N. S. R. ALINAVIRGINIA
GREFIER
L. M.
Red. C.N.I./4 ex./06.01.2015
Tribunalul București, Secția a VI-a Civilă – judecător fond C. F. Ș.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 306/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretenţii. Decizia nr. 1182/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
