Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 706/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 706/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-05-2015 în dosarul nr. 18097/3/2013/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 284/2015)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 706/2015
Ședința publică de la 04 Mai 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE E. R.
JUDECĂTOR G. G.
GREFIER C. G. MIGLEȘ
********************
Pe rol soluționarea apelului formulat de apelanta reclamantă D. G. REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE BUCURESTI - ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI SECTORULUI 1 A FINANTELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr._/05.12.2014, pronunțate de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât K. M. G..
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care,
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probatorii de administrat Curtea reține cauza în pronunțare, văzând și că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
După reținerea cauzei în pronunțare, se prezintă intimatul pârât prin avocat I. D. R. care depune la dosar delegație de substituire și împuternicire avocațială pentru domnul avocat G. M. C. care solicită respingerea apelului. Arată că nu se precizează motivele de nelegalitate ale sentinței de fond și nu se invocă o faptă concretă care să fie imputată intimatului. Fără cheltuieli de judecată.
Curtea constată dezbaterile închise și reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr._/05.12.2014, pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea privind atragerea răspunderii formulată în temeiul prevederilor art. 138 din legea 85/2006 privind procedura insolvenței de reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București - în reprezentarea Administrația Finanțelor Publice Sector 1, în contradictoriu cu pârâtul K. M. G..
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:
Prin cererea formulată de reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice s-a solicitat obligarea paratului K. M. G., administratorul debitorului .., la suportarea pasivului societatii debitoare.
În motivare s-a arătat că pârâtul a condus în mod defectuos activitatea debitoarei, aducând-o în stare de insolvență. Nu a depus la dosarul cauzei actele prevăzute de dispozițiile art. 28 din legea insolvenței. Nedepunerea actelor instituie o prezumție relativa de neținere a contabilității în conformitate cu legea. Debitoarea nu a formulat cerere de deschidere a procedurii în conformitate cu dispozițiile art. 27 din legea nr. 85/2006.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. c) si d) din Legea nr. 85/2006.
Pârâtul a formulat întâmpinare în cuprinsul căreia a susținut în esență următoarele:
Administratorul statutar este cetățean britanic, acesta a luat la cunoștință de dosarul de insolvență, abia după ce a fost formulată cererea de atragere a răspunderii patrimoniale.
Societatea nu a mai desfășurat activitatea, având în vedere că debitoarea nu a mai primit autorizație de funcționare pentru restaurant, restaurantul fiind situat la parterul unei case de locuit în care la etajul superior se aflau alți proprietari, care și-au exprimat acordul pentru înființarea localului numai până la momentul expirării contractului, respectiv 07.07.2014.
S-a precizat că în anul 2004-2005 societatea nu înregistra nici un fel de datorii, dovadă că în Tabelul obligațiilor nu există un alt creditor înscris, în afara creditorul bugetar. Arată că după anul 2008 nu mai există documente contabile deoarece societatea nu si-a mai desfășurat activitatea.
S-a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de atragere a răspunderii patrimoniale.
S-a administrat proba cu înscrisurile de la dosar.
Analizând actele dosarului, instanța a reținut următoarele:
Conform art.138 din Legea nr.85/2006, în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului / lichidatorului judiciar sau, daca administratorul / lichidatorul judiciar nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvență și/sau a hotărât că nu este cazul să introducă acțiunea prevăzuta de alin. (1), la cererea președintelui comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor ori, dacă nu s-a constituit comitetul creditorilor, la cererea unui creditor desemnat de adunarea creditorilor sau la cererea creditorului care deține mai mult de jumătate din valoarea creanțelor înscrise la masa credală, judecătorului-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b)au făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridica la încetarea de plăți;d) au ținut o contabilitate fictiva, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți; g) în luna precedenta încetării plăților, au plătit sau au dispus sa se plătească cu preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori.
Răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personala, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au contribuit la ajungerea societatii debitoare în stare de insolvență.
Natura juridica a răspunderii reglementate de procedura insolvenței este aceea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Pentru a putea fi angajata răspunderea membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale ale răspunderii civile delictuale: fapta ilicita, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa.
Insă, pe lângă condițiile generale, art.138 prevede și condiții speciale pentru angajarea acestei forme de răspundere: persoanele care au săvârșit faptele ilicite trebuie să fie membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății, iar faptele enumerate în dispozițiile art.138 trebuie sa fi contribuit la ajungerea debitorului în stare de insolvență.
Ca atare, această formă de răspundere reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o răspundere contractuală izvorâta din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la răspunderea contractuală.
Totodată, nu sunt suficiente simple afirmații pentru a opera angajarea răspunderii patrimoniale, deoarece părților le revine, sarcina de a-și dovedi susținerile, invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nefiind de natura să atragă în mod automat răspunderea membrilor organelor de conducere căci legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legala de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Prin urmare, toate condițiile răspunderii reglementate de procedura insolvenței trebuie dovedite, neoperând nicio prezumție de culpă.
În ceea ce privește societatea debitoare, față de aceasta, prejudiciul constă în ajungerea sa în stare de insolvență și declanșarea procedurii prevăzută de lege.
În cazul creditorilor, prejudiciul constă în nerecuperarea/diminuarea valorii reale a creanțelor pe care aceștia le au față de debitor.
Faptele ilicite săvârșite de organele de conducere sunt expres si limitativ prevăzute la lit. a) - g) ale art. 138 din lege.
Din formularea textului alin.1 al art. 138 din lege rezultă că sunt răspunzători civil, membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății, precum și orice altă persoană „care a cauzat” starea de insolvență prin una din faptele enumerate.
În ceea ce privește fapta prevăzută de dispozițiile art. 138 lit. c) din legea nr. 85/2006, simpla invocare la modul general a unui management defectuos nu este în măsură a atrage aplicabilitatea dispozițiilor legale menționate,ci trebuie sa se arate în concret care sunt faptele săvârșite de asociați care au dus la insolența societății.
Prin reglementările din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societatii în stare de insolvență.
Ca atare, în lipsa unor dovezi concrete din care să rezulte în concret care sunt activitățile dispuse de asociați, modalitatea în care s-au realizat aceste fapte, perioada de timp, și nu în ultimul rând faptul că acestea ar fi produs starea de insolvență, nu poate fi reținută ca fiind dovedită fapta ilicită.
Potrivit art. 27 din legea nr. 85/2006, debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
Nu exista legătură de cauzalitatea între neformularea cererii de deschidere a procedurii conform art. 27 din lege și starea de insolvență a debitoarei, întrucât fapta este ulterioară stării de insolvență, aspect ce rezultă chiar din reglementarea textului de lege invocat.
Fapta prevăzută la art.138 lit d) din lege, cuprinde trei ipoteze. Primele două ipoteze se referă la faptul că pârâtul a ținut o contabilitate fictivă și a făcut să dispară unele documente contabile, însă reclamantul nu a probat cele afirmate. Cea de-a treia ipoteză prevăzută de lit.d) a art.138 din lege se referă la faptul că pârâtul nu a ținut o contabilitate în conformitate cu legea. Împrejurarea că debitorul nu a depus la dosar actele prevăzute de art.28 din Legea 85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori că nu a depus toate raportările contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe.
Oricum, în ceea ce privește obligația pârâtului de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că pârâtul nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii lui în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, reclamantul nu a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.
Pentru aceste motive, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de atragere a răspunderii patrimoniale formulată de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice împotriva pârâtului K. M. G..
Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelanta reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI - ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București - Secția a V- a Civilă, criticând-o pentru următoarele motive:
ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 1 a formulat în cadrtul procedurii insolvenței debitoarei declarația de creanță pentru suma de 3.226 lei, reprezentând taxe și impozite datorate bugetului de stat consolidat.
De asemenea, D. G. REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE BUCURESTI - ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI SECTORULUI 1 A FINANTELOR PUBLICE, în calitate de creditor majoritar a depus la dosarul cauzei cerere de atragere a răspunderii personale patrimoniale în temeiul art. 138 lit. c) și d) din Legea nr. 85/2006, solicitând ca pasivul societății debitoare astfel cum a fost stabilit în tabelul definitiv consolidat al creanțelor, să fie suportat de către administratorul societății debitoare, respectiv numitul K. M. G..
Prin sentința civila nr._/05.12.2014, instanța de judecată a respins cererea formulată ca neîntemeiată, întrucât nu s-a făcut dovada raportului de cauzalitate între faptele invocate a fi săvârșite de pârât și starea de insolvență a debitoarei.
Consideră că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept (art. 488 pct. 8 Cod Procedura Civila), instanța de apel urmând a examina cauza sub toate aspectele, nefiind limitată la motivele de casare prevăzute la art. 488 Cod Procedură Civilă.
Astfel, în motivarea hotărârii, instanța de fond a considerat ca nu s-a stabilit legătura de cauzalitate între faptele invocate de recurentă și starea de insolvență a debitoarei.
Apreciază că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 138 lit. c) în sensul că reprezentanții societății debitoare aveau obligația legală să nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți.
Potrivit dispozițiilor art. 27 alin.(1) din Legea nr.85/2006 în care se arată că "debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
În vederea realizării acestui deziderat, legiuitorul a edictat art. 27 din Legea nr.85/2006 în care se arată că "debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolventa" și "va putea să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi și debitorul în cazul căruia apariția stării de insolvență este iminentă".
Rezultă că administratorii unei societăți comerciale sunt obligați să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor Legii nr.85/2006 nu numai în situația apariției stării de încetare de plăți, ci chiar în situația în care această stare este iminentă. In acest sens, pentru a evita acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limită pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
În această situație, formularea unei cereri întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorii nu o pot încălca, iar dispozițiile art. 138 lit. c) apar ca o sancțiune aplicată administratorilor pentru încălcarea dispozițiilor art. 27 din aceeași lege.
De asemenea consideră incidente dispozițiile art.138 lit d) din legea 85/2006, potrivit căruia "au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea"
Debitoarea nu a depus bilanțuri contabile pentru anii 2008-2013, oar apelanta consideră că această omisiune reprezintă o încălcare a dispozițiilor legii contabilității. Astfel, conform cu art. 28 alin. (1) din legea 82/1991 rep. societatea, prin reprezentații ei, avea obligația de a întocmi situații financiare anuale.
Potrivit art. 198 alin. (1) și (2) art. 148 și art. 73 lit. c) din Legea 31/1990 rep. administratorii/asociații sunt solidari răspunzători pentru neținerea registrelor prevăzute de lege.
Apelanta arată că aceste dispoziții se coroborează cu art.10 din legea 82/1991 rep., în sensul că răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligația gestionarii unității respective.
În aceste condiții, lipsa actelor contabile și neîndeplinirea obligațiilor legale menționate creează o prezumție în legătură cu folosirea bunurilor și creditelor societății debitoare de către pârât în alte scopuri, lasă să se înțeleagă o intenție de fraudare a legii cu scopul de a sustrage controlului statului activitatea generatoare de venituri a societății, precum și de a ascunde patrimoniul față de creditori; dovedește culpa pârâtului în ajungerea societății debitoare în incapacitate de plată.
Potrivit dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, "obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat" or, conform dispozițiilor art. 374 Cod Comercial, mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, fiind cuprins in actul constitutiv sau în hotărârea adunării generale și este acceptat prin semnarea în Registrul Comerțului. Prin urmare, acceptând desemnarea,
administratorul stabilește un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzând nu numai pentru dol, dar și pentru culpa comisă în executarea lui, culpă ce poate consta atât într-o acțiune, cât și într-o omisiune (neîndeplinirea unei acțiuni, ori neluarea unei măsuri atunci când acea acțiune sau acea măsură trebuie să fie întreprinsă de o anumită persoană).
Conform art. 73 alin (1) din Legea nr. 31/1990, cu modificările și completările ulterioare, "administratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru: c) existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere", aceasta fiind o obligație esențială a mandatarului ce rezultă din contractul încheiat cu persoana juridică. Din coroborarea dispozițiilor legale menționate anterior cu cele ale art. 10 alin. 1 din Legea nr. 82/1991 rezultă implicit că răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine administratorului societății comerciale, iar în aceste condiții, lipsa actelor cerute de lege constituie o premisă pentru atragerea răspunderii personale patrimoniale a organelor de conducere ale societății.
În susținere invocă și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 82/1991 potrivit cărora "orice operațiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ.
(2) Documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat și aprobat, precum și a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz".
Se creează astfel și legătură de cauzalitate între fapta ilicită a administratorului societății debitoare (respectiv nu a ținut contabilitatea în conformitate cu prevederile legale și a dispus continuarea unei activități ce ducea în mod vădit societatea la încetare de plați) și prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor, așa cum rezultă din tabelul obligațiilor societății debitoare, depus la dosar), iar aceasta constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normala și în condiții de legalitate a societății. O societate comercială nu poate funcționa viabil în condițiile în care administratorii acesteia manifesta un dezinteres total în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea sa.
În cauza de față este dovedită legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită, culpabilă a pârâtului K. M. G., constând în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății și prejudiciul cauzat creditorilor.
Fapta ilicită constă tocmai în omisiunea, inacțiunea, în neîndeplinirea unei activități, în speță, în nerespectarea dispozițiilor legale sus-menționate.
Față de cele învederate, constatând că societatea debitoare a ajuns în încetare de plați datorită conduitei culpabile a administratorului societății debitoare, apelanta solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat, modificarea sentinței civile nr._/05.12.2014, admiterea cererii formulată în temeiul art. 138 lit. c) și d) din Legea nr. 85/2005 și să se dispună ca numitului K. M. G., să suporte în întregime datoriile astfel cum au fost evidențiate în tabelul definitiv consolidat.
În drept, își întemeiază apelul pe dispozițiile art. 466, 470 și urm. Codul de Procedura Civila, articolului 138 lit. c, Legea 85/2006, Legea 31/1990, republicată.
Analizând sentința apelată prin prisma criticilor invocate de apelantă în motivele de apel, Curtea apreciază că apelul este nefondat și, în temeiul art.480 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:
În ce privește aplicabilitatea art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006 care reglementează răspunderea acestor persoane din conducerea societății debitoare atunci când acestea: ”au dispus în interes personal, continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți.”, dacă și numai dacă, prin aceasta „... au contribuit la ajungerea debitorului în această situație- în stare de insolvență- s.n. „, Curtea reține că hotărârea judecătorului sindic este legală și temeinică deoarece nu a rezultat din probele administrate că administratorul a urmărit satisfacerea unor interese personale ale acestuia, iar pentru aceasta, a decis continuarea activității societății. Afirmarea de către apelantă a existenței interesului personal al pârâtului pentru continuarea unei activități care ducea în mod vădit la starea de insolvență, nu este bazată pe un suport probator concret, ci constituie o susținere cu caracter general care nu poate produce efecte juridice pe plan procesual, deoarece dispozițiile art. 1169 din C.civil prevăzute de Legea nr.85/2006, mai ales în ce privește răspunderea persoanelor prevăzute la art. 138 din această lege.
În ce privește aplicabilitatea art. 138 lit. d), acesta obligă la dovedirea oricărei susțineri făcută în fața instanței, sub acest aspect neexistând prezumții legale în cazul procedurii speciale a insolvenței din Legea nr. 85/2006 potrivit căruia aceiași membrii ai organelor de conducere pot fi obligați să suporte o parte din pasivul societății, dacă au contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență prin aceea că: „... au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea...” , astfel că, de asemenea, Curtea apreciază că sentința este legală și temeinică.
În primul rând, apelanta-creditoare nu arată care dintre cele trei elemente materiale ale activității păgubitoare săvârșite de administrator ar fi incidente în cauză, iar în al doilea rând, din actele existente la dosar, întocmite de lichidatorul judiciar nu rezultă caracterul fictiv al evidențelor contabile, nici dispariția unor documente contabile și nici încălcarea dispozițiilor legale privind evidența contabilă.
În acest sens, Curtea reține ca și Tribunalul, că pentru aplicarea art. 138 din legea nr. 85/2006 este nevoie de întrunirea cumulativă a două condiții speciale: a) săvârșirea uneia sau mai multora dintre faptele prevăzute de acest text de lege și b) condiția ca acestea să fi fost cauzele stării de insolvență (la care se adaugă, desigur, condițiile generale ale răspunderii civile delictuale desprinse din art. 998-999 din C.civil) .
Or, în cauză, așa cum corect reține și prima instanță, nu s-a făcut dovada săvârșirii faptelor reglementate de art. 138 alin. 1 lit. a)-g) din legea nr. 85/2006 și a legăturii de cauzalitate dintre acestea și starea de insolvență, creditoarea invocând numai lit. c) și d) și, mai mult decât atât, cauzele esențiale ale insolvenței nu s-au datorat unor fapte imputabile administratorului, ceea ce exclude atragerea răspunderii acestuia.
Mențiunile apelantei referitoare la răspunderea pe care administratorii o au pentru neîndeplinirea unor obligații legale prevăzute de Legea nr. 31/1990 republicată sunt lipsite de relevanță deoarece acestea privesc răspunderea generală a administratorului față de societate, în timp ce dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 reglementează o răspundere patrimonială specială, derogatorie de la dreptul comun (care îl constituie legea nr. 31/1990) față de creditorii societății, condițiile prevăzute în legea specială fiind de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse la alte situații prevăzute în legi generale (potrivit principiului exceptio est strictissimae interpretationis .>
Nici ideea unei prezumții de culpă în sarcina administratorului nu poate fi primită de către instanța de apel, deoarece, așa cum și Curtea Constituțională prin mai multe decizii (Decizia nr. 905/16.09.2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 697/14.10.2008, Decizia nr. 25/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 202 din 8 martie 2004, și prin Decizia nr. 82/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea l, nr. 120 din 19 februarie 2007, a constatat că dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 (ca și cele ale art. 137 din Legea nr. 64/1995), "nu instituie prezumția de culpă a persoanei a cărei răspundere se solicită a fi stabilită", ci prevăd în concret natura faptelor păgubitoare pentru societatea comercială debitoare, fapte care au contribuit la ajungerea acesteia în stare de insolvență și care pot antrena răspunderea unor persoane din organele sale de conducere. Stabilirea existenței unor asemenea fapte și a măsurii în care ele au contribuit la ajungerea în stare de insolvență a societății comerciale debitoare se face cu respectarea tuturor normelor procedurale aplicabile și în dreptul comun, pe baza unui probatoriu complet și pertinent. În cadrul acestui proces, persoana a cărei responsabilitate se cere a fi stabilită poate exercita fără nici o îngrădire dreptul la apărare precum și căile legale de atac.”
Cum apelanta nu a produs dovezi în acest sens, rezultă că în mod corect a fost respinsă cererea sa de atragere a răspunderii pârâtului.
În consecință, Curtea, în temeiul art. 480 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă va respinge apelul declarat împotriva acestei sentințe, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelanta reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI - ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în București, ., sector 2, împotriva sentinței civile nr._/05.12.2014, pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât K. M. G. domiciliat în București, .. 13, ., ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 04 mai 2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
E. R. G. G.
GREFIER
C. G. MIGLEȘ
Red.Jud. E.R.
Tehnored.I.N.
4 ex./04.06.2015
Tribunalul București Secția a VII-a Civilă
Judecător - sindic: S. O.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 88/2015. Curtea de... → |
|---|
