Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 965/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 965/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 09-06-2015 în dosarul nr. 8844/3/2014/a1
Dosar nr._ (Număr intern 690/2015)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 965
Ședința publică de la 09 iunie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE C. G. I.
Judecător M. P.
Grefier E.-R. L.
***************
Pe rol fiind soluționarea apelului formulat de reclamanta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTORULUI 6 a FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 1179/06.02.2015, pronunțată de Secția a VII-a Civilă a Tribunalului București în dosarul nr._ având ca obiect angajarea răspunderii conform art.138 din Legea 85/2006, în contradictoriu cu intimații pârâți M. A. M. EL S. și M. A. SATTAR A. M..
La apelul nominal făcut în ședința publică părțile nu au răspuns.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței obiectul cauzei, stadiul procesual, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare în sensul că intimatul M. A. Sattar A. M. având singurul domiciliu cunoscut în Egipt și adresa fiind incompletă, a fost citat prin afișare la ușa instanței, precum și împrejurarea că în cauză s-a solicitat judecarea în lipsă.
Curtea rămâne în pronunțare.
CURTEA,
Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele:
Pe rolul Tribunalului București Secția a VII-a Civilă a fost înregistrată sub nr._ cererea formulata de reclamantul Direcția Generala a Finanțelor Publice a Municipiului București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 6 prin care a solicitat obligarea pârâților M. A. M. El S. și M. A. Sattar A. M., administratorii debitorului . SRL, la suportarea pasivului societății debitoare.
Prin sentința civilă nr. 1179/06.02.2015, pronunțată de Secția a VII-a Civilă a Tribunalului București în dosarul nr._ a fost respinsă cererea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, judecătorul sindic a reținut că din formularea textului alin.1 al art. 138 din lege rezultă că sunt răspunzători civil membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății, precum și orice altă persoană „care a cauzat” starea de insolvență prin una din faptele enumerate.
În ceea ce privește fapta prevăzuta de dispozițiile art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006, simpla invocare la modul general a unui management defectuos nu este în măsura a atrage aplicabilitatea dispozițiilor legale menționate, ci trebuie sa se arate în concret care sunt faptele săvârșite de asociați care au dus la insolvența societății.
Prin reglementările din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care sa conducă la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Ca atare, în lipsa unor dovezi concrete din care să rezulte în concret care sunt activitățile dispuse de asociați, modalitatea în care s-au realizat aceste fapte, perioada de timp, și nu în ultimul rând faptul ca acestea ar fi produs starea de insolvență, nu poate fi reținuta ca fiind dovedita fapta ilicita.
Fapta prevăzută la art.138 lit. d) din lege, cuprinde trei ipoteze. Primele două ipoteze se refera la faptul că pârâții au ținut o contabilitate fictivă și au făcut să dispară unele documente contabile, însă reclamantul nu a probat cele afirmate. Cea de-a treia ipoteză prevăzută de lit. d) a art.138 din lege se referă la faptul că pârâții nu ar fi ținut o contabilitate în conformitate cu legea. Împrejurarea că debitorul nu a depus la dosar actele prevăzute de art.28 din Legea 85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori că nu a depus toate raportările contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe.
Oricum, în ceea ce privește obligația pârâților de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este ca neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că pârâții nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii lor în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, reclamantul nu a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel reclamanta Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Sectorului 6 a Finanțelor Publice, solicitând admiterea apelului așa cum a fost formulat și modificarea sentinței civile în sensul admiterii cererii formulate de Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Sectorului 6 a Finanțelor Publice.
În motivare, a arătat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 138 lit. c) în sensul ca reprezentanții societății debitoare aveau obligația legala sa nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plați, societatea înregistrând datorii încă din anul 2004.
În vederea realizării acestui deziderat, legiuitorul a edictat art. 27 din Legea nr. 85/2006 în care se arata ca "debitorul aflat în stare de insolvența este obligat sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvența" și "va putea sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi și debitorul în cazul căruia apariția stării de insolvența este iminenta".
Rezultă ca administratorii unei societăți comerciale sunt obligați sa solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 nu numai în situația apariției stării de încetare de plați, ci chiar în situația în care aceasta stare este iminenta. În acest sens, pentru a evita acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limita pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolvența.
În aceasta situație, formularea unei cereri întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorii nu o pot încălca, iar dispozițiile art. 138 lit. c) apar ca o sancțiune aplicata administratorilor pentru încălcarea dispozițiilor art. 27 din aceeași lege.
În prezenta speța, debitoarea a fost dizolvata de ORC, procedura insolvenței fiind deschisa la cererea lichidatorului numit. Menționează ca debitoarea nu a depus declarații și deconturi TVA din 2004.
Învederează instanței că răspunderea organelor de conducere ale societății este atrasă în strânsă legătură cu nedepunerile culpabile ale documentelor sus-menționate, omisiune vădit imputabila acestora mai cu seama cu cat aceștia, în calitatea lor de mandatari ai falitei, erau ținuți să-și duca la îndeplinire mandatul prin manifestarea unei diligente superioare chiar și celei depusa în susținerea propriilor interese.
Simplul fapt ca administratorul nu a ținut contabilitatea conform legilor contabile, implica atragerea răspunderii acestuia deoarece nu exista posibilitatea de a analiza activul patrimonial, modul cum a fost gestionat acesta, daca au fost inventariate bunurile societății conform prevederilor legale, daca au fost efectuate transferuri patrimoniale și în ce condiții, precum și felul în care administratorii au folosit veniturile obținute.
Scopul reglementarii dispozițiilor art. 138 din Legea 85/2006 a fost acela de a determina apariția și menținerea unui climat economic sănătos, bazat pe doua principii fara de care acest deziderat nu poate fi realizat, respectiv: principiul apărării drepturilor creditorilor societății fata de faptele administratorilor care nu iau masurile cerute de lege în cazul în care societatea se afla în încetare de plați și principiul răspunderii administratorilor pentru continuarea unei activități care prejudiciază pe ceilalți creditori.
Se creează astfel și legătura de cauzalitate intre fapta ilicita a administratorului societății debitoare (respectiv a dispus continuarea unei activități ce ducea în mod vădit societatea la încetare de plați și nu a ținut contabilitatea conform legii) și prejudiciul creat (cauzat bugetului general consolidat prin neplata datoriilor, așa cum rezulta din tabelul obligațiilor societății debitoare, depus la dosar), iar aceasta consta în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normala și în condiții de legalitate a societății. O societate comercială nu poate funcționa viabil în condițiile în care administratorii acesteia manifesta un dezinteres total în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea sa.
În drept, au fost invocate prevederile art. 8, art. 138 lit. c, și d, din Legea nr. 85/2006, art. 466 și urmat, din Cod proc. civ.
La data de 01.04.2015 intimatul M. A. M. El S. a depus întâmpinare, prin care solicită respingerea apelului introdus împotriva sentinței civile nr. 1179/06.02.2015 ca neîntemeiat.
În motivare, a arătat că în ceea ce privește fapta prevăzută de dispozițiile art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006, simpla invocare la modul general a unui management defectuos nu este în măsura a atrage aplicabilitatea dispozițiilor legale menționate, ci trebuie sa se arate în concret care sunt faptele săvârșite de asociații care au dus la insolvența societății.
Prin reglementările din art. 138 din Legea nr. 85/2006 legiuitorul nu a înțeles sa instituie o prezumție legala de vinovăție și de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care sa conducă la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvența.
Ca atare, în lipsa unor dovezi concrete din care sa rezulte în concret care sunt activitățile dispuse de asociați, modalitatea în care s-au realizat aceste fapte, perioada de timp, și nu în ultimul rând faptul ca acestea ar fi produs starea de insolvența, nu poate fi reținuta ca fiind dovedita fapta ilicita.
Fapta prevăzută la art. 138 lit. d) din lege, cuprinde trei ipoteze. Primele doua ipoteze se refera la faptul ca intimatul-parat a ținut o contabilitate fictiva și a făcut sa dispară unele documente contabile, insa apelantul-reclamant nu a probat cele afirmate. Cea de-a treia ipoteza prevăzută de lit.d) a art. 138 din lege se refera la faptul ca intimatul-parat nu ar fi ținut contabilitate în conformitate cu legea. Împrejurarea ca debitorul nu a depus la dosar actele prevăzute de art.28 din Legea 85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori ca nu a depus toate raporturile contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilata cu îndeplinirea obligației de a tine contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe.
Oricum, în ceea ce privește obligația părților de a tine registrele cerute de lege, condiția impusa de legiuitor este ca neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, sa fi contribuit la ajungerea societatii în stare de insolvența. Așadar, simplul fapt ca parații nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii romane nu este de natura sa duca la angajarea răspunderii lor în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între aceasta fapta și ajungerea societății în stare de insolenta. Or, în speța, reclamantul nu a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.
În faza apelului nu au fost administrate alte mijloace de probă.
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate de către apelantă și față de actele și lucrările dosarului, Curtea apreciază că apelul nu este fondat și în temeiul art. 480 alin. 1 NCPC îl va respinge.
Se are în vedere că răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr. 85/2006 este o răspundere personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, membrii organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății au contribuit la ajungerea societății debitoare in stare de insolvență.
Această formă de răspundere nu izvorăște din contractul de mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la răspunderea contractuală, ci este o răspundere civilă delictuală, astfel că trebuie îndeplinite cumulativ condițiile generale ale acesteia, și anume: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate si culpa.
De asemenea, astfel cum a reținut și judecătorul sindic, din conținutul alin. 1 al art. 138, reiese că trebuie îndeplinită și cerința ca faptele prevăzute de acest text de lege să fi contribuit la ajungerea debitorului in stare de insolvență.
Mai apreciază Curtea că pentru a se admite cererea de atragere a răspunderii a membrilor organelor de conducere sau de supraveghere din cadrul societății este necesar ca persoana care formulează o asemenea cerere să dovedească săvârșirea de către aceștia a vreuneia dintre faptele prevăzute la art. 138 alin. 1 lit. a-g, sarcina probei revenindu-i reclamantului, câtă vreme legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legala de vinovăție si de răspundere in sarcina acestora, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi.
Având în vedere cele de mai sus și materialul probator administrat în cauză, Curtea apreciază că nu există elemente din care să reiasă săvârșirea de către intimați a faptelor care le sunt imputate prin cererea de atragere a răspunderii, criticile formulate de către apelantă nefiind fondate.
Cât privește fapta de la art. 138 lit. c, reține Curtea că în cauză nu există elemente care să conducă la concluzia că prin continuarea activității până la momentul dizolvării societății intimații ar fi urmărit satisfacerea unui interes personal și care ar fi fost acesta, aceasta fiind o condiție sine qua non pentru a se putea reține existența faptei imputate, cele susținute de apelanta creditoare având doar caracter de generalități, fără a se indica elemente concrete de natură să conducă instanța la această concluzie.
De asemenea, din actele și lucrările dosarului reiese că nu este îndeplinită nici condiția existenței raportului de cauzalitate între neîndeplinirea obligației prevăzute de art. 27 alin. 1 din Legea nr. 85 și starea de insolvență a debitoarei, nefiind întrunite așadar elementele cumulative ale răspunderii civile delictuale.
Referitor la fapta prevăzută de art.138 lit. d din Legea nr.85/2006, se observă că toate ipotezele avute în vedere de acest text de lege au un numitor comun, respectiv prin această conduită a fost cauzată starea de insolvență a societății debitoare.
Curtea apreciază că încălcarea de către intimați a obligației de a ține contabilitatea în conformitatea cu legea poate fi prezumată în condițiile în care situațiile financiare nu au fost depuse la organele financiare și nici la registrul comerțului, iar documentele contabile nu au fost predate nici lichidatorului.
Nu trebuie pierdut însă din vedere că această faptă poate atrage răspunderea acestuia doar în condițiile în care a cauzat în mod real starea de insolvență, respectiv în situația în care este dovedită și legătura de cauzalitate, ceea ce în cauză nu s-a probat.
Aceasta deoarece este foarte posibil ca, chiar în condițiile în care contabilitatea nu a fost ținută în conformitate cu legea, situațiile financiare nu au fost depuse la instituțiile abilitate sau documentele contabile nu au fost puse la dispoziția administratorului judiciar sau lichidatorului, starea de insolvență să nu fi fost determinată de niciuna dintre aceste fapte, iar legătura de cauzalitate trebuie dovedită.
Se are în vedere în acest sens că legătura de cauzalitate trebuie să fie dovedită în concret, prin arătarea și dovedirea mecanismului prin care motivul la care se face referire a condus la starea de insolvență, nefiind suficientă doar formularea unor aprecieri de ordin general, cum ar fi cele invocate prin cererea de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de reclamanta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTORULUI 6 A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, sector 2, ., împotriva sentinței civile nr. 1179/06.02.2015, pronunțată de Secția a VII-a Civilă a Tribunalului București în dosarul nr._ având ca obiect angajarea răspunderii conform art. 138 din Legea 85/2006, în contradictoriu cu intimații pârâți M. A. M. EL S., cu reședința în sector 3, București, Calea V., nr. 9, .. 2, .>și M. A. SATTAR A. M., cu ultim domiciliu cunoscut în El Dakhalya, Egipt, citat prin afișare la ușa instanței, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 09.06.2015.
Președinte, C. G. I. | Judecător, M. P. | |
Grefier, E.-R. L. |
Red. Jud. C.G.I.
Tehnoredactat: C.G.I.
5 ex./27.08.2015..
Comunicat: 3 ex./..28.08.2015.
Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă
Jud. sindic: M. P.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 4/2015. Curtea de... → |
|---|
