Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 589/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 589/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-04-2015 în dosarul nr. 21661/3/2013/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 393/2015)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
DECIZIE Nr. 589/2015
Ședința publică de la 15 Aprilie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. A.
Judecător A. M. S. U.
Grefier L. V. V.
Pe rol fiind soluționarea cererii de apel formulate de apelanta reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 6 A FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr. 70/06.01.2015, pronunțate de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă D. A..
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat și având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a VII-a Civilă la data de 17.06.2014, reclamanta D.G.R.F.P. MUN. BUCUREȘTI, în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 6, a solicitat ca pasivul debitorului rămas neacoperit să fie suportat de către pârâta D. A., invocând incidența art. 138 lit. c și d din Legea nr. 85/2006.
Prin sentința civilă nr. 70/06.01.2015, cererea a fost respinsă ca neîntemeiată, reținându-se în esență că nu a fost indicată în concret nicio acțiune sau faptă care ar conduce la concluzia că pârâta a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți.
Faptul că nu s-a formulat cerere de deschidere a procedurii la data la care a apărut starea de insolvență nu poate echivala cu incidența ipotezei reglementate de art. 138 lit. c și nu poate conduce, prin el însuși, la angajarea răspunderii patrimoniale.
Mai mult, pentru ca aceste fapte să poată determina atragerea răspunderii patrimoniale este necesar să se dovedească că acestea au determinat starea de insolvență, aspect care nu a fost probat în speță.
Referitor la fapta prevăzută de art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006, s-a apreciat că nedepunerea tuturor actelor prevăzute de art. 28 din Legea nr. 85/2006 în termenul prevăzut de art. 35 din lege ori nedepunerea tuturor raportărilor contabile la organele fiscale ori la ORC nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe.
Oricum, simplul fapt că nu s-ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, nu s-a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 6 A FINANȚELOR PUBLICE, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București Secția a V-a Civilă.
În motivarea apelului, se susține că răspunderea organelor de conducere pentru plata pasivului înregistrat de societatea debitoare este o răspundere civilă delictuală specială, care intervine în situația în care faptele administratorilor au cauzat starea de insolvență a societății și aceasta este o stare de fapt care se asociază acțiunii sau omisiunii delictuoase a conducătorilor ei. Prin activități ce duc în mod vădit la starea de insolvență, se înțeleg acele activități care, deși prejudiciabile pentru patrimoniul societății din punct de vedere financiar, sunt continuate în mod conștient și voit de membrii organelor de conducere.
Apelanta învederează instanței că prin faptele enumerate de art. 138 din Legea nr. 85/2006, intenția legiuitorului a fost aceea de a oferi creditorilor încă un mijloc procedural prin care să-și poată recupera creanțele, respectiv sancționarea membrilor organelor de conducere conform dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006. Din modul în care a fost conceput acest text de lege, rezultă că evidențierea existenței a cel puțin uneia din faptele prevăzute expres și limitativ este suficientă pentru a opera atragerea răspunderii patrimoniale, fără a mai fi nevoie de proba elementelor ce compun răspunderea civilă obișnuită.
Scopul reglementării dispozițiilor art. 138 din Legea 85/2006 a fost acela de a determina apariția și menținerea unui climat economic sănătos, bazat pe două principii fără de care acest deziderat nu poate fi realizat, respectiv principiul apărării drepturilor creditorilor societății față de faptele administratorilor care nu iau măsurile cerute de lege în cazul în care societatea se află în încetare de plăți și principiul răspunderii administratorilor pentru continuarea unei activități care prejudiciază pe ceilalți creditori.
În cauză, sunt incidente dispozițiile art. 138 lit. c, în sensul că reprezentanții societății debitoare aveau obligația legală să nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți, societatea înregistrând pierderi, astfel cum rezultă din raportul privind cauzele și împrejurările care au condus la apariția stării de insolvență a societății debitoare, întocmit de lichidatorul judiciar și depus la dosarul cauzei.
Administratorii unei societăți comerciale sunt obligați să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006, nu numai în situația apariției stării de încetare de plăți, ci chiar în situația în care această stare este iminentă. În acest sens, pentru a evita acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limită pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
Potrivit dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990, cu modificările și completările ulterioare, obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat, or, conform art. 374 Cod comercial, mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, fiind cuprins în actul constitutiv sau în hotărârea adunării generale și este acceptat prin semnarea în Registrul Comerțului. Prin urmare, acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzând nu numai pentru dol, dar și pentru culpa comisă în executarea lui, culpă ce poate consta atât într-o acțiune, cât și într-o omisiune (neîndeplinirea unei acțiuni, ori neluarea unei măsuri atunci când acea acțiune sau acea măsură trebuie să fie întreprinsă de o anumită persoană).
Totodată, învederează instanței că nedepunerea de către debitoare a actelor și documentelor contabile instituie o prezumție relativă a neținerii contabilității în conformitate cu legea.
Astfel, prin nedepunerea documentelor se creează premisele eludării legii, ținerii unei contabilități fictive sau chiar a unei duble contabilități.
Cu privire la prejudiciul cauzat apelantei, acesta derivă din starea de insolvență a debitorului și constă în imposibilitatea recuperării integrale, în condiții normale și la scadență, a datoriilor, astfel cum rezultă din tabelul obligațiilor debitoarei.
Se creează astfel legătura de cauzalitate între fapta ilicită a administratorului societății debitoare (respectiv managementul defectuos al societății, în sensul că a continuat să mai funcționeze deși pierderile din afacerile societății erau iminente) și prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor așa cum rezultă din tabelul definitiv al obligațiilor societății debitoare depus la dosar) și constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății.
În drept, apelanta își întemeiază prezenta cerere pe dispozițiile art. 466 și următoarele Cod procedură civilă, coroborate cu cele ale Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței și ale Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare.
Intimata pârâtă, legal citată, nu s-a prezentat în instanță și nu a formulat întâmpinare.
Analizând sentința atacată în raport de criticile formulate, văzând și dispozițiile articolului 479 alin. 1 Cod procedură civilă, Curtea constată că apelul nu este fondat pentru următoarele considerente comune:
DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 6 A FINANȚELOR PUBLICE, în calitate de unic creditor al debitoarei ., a formulat cerere de angajare a răspunderii asociatului și administratorului societății debitoare, întemeiată pe dispozițiile articolului 138 alin. 1 lit. c și d din Legea nr. 85/2006.
Răspunderea reglementată de articolul 138 din Legea nr. 85/2006 este o răspundere personală care intervine numai atunci când prin săvârșirea faptelor enumerate s-a ajuns la starea de insolvență.
Natura juridică a răspunderii membrilor organelor de conducere este aceea a unei răspunderi speciale care prezintă multe din caracteristicile răspunderii delictuale, așa cum susține și apelanta. Pentru a fi angajată această răspundere, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale conform articolelor 998-999 cod civil (faptă ilicită, prejudiciu, legătură de cauzalitate, culpă), condiții care în această situație capătă unele conotații speciale.
Prin urmare, trebuie să se probeze că pârâta, prin fapta ei culpabilă în una din formele prevăzute de articolul 138, a contribuit la aducerea societății în stare de insolvență.
Contrar opiniei apelantei, existența raportului de cauzalitate între fapta culpabilă, insolvență și prejudiciul suferit de creditor trebuie dovedită, nefiind prezumată.
Dispozițiile legale din materia mandatului comercial invocate de reclamantă, criteriile de apreciere a vinovăției sau prezumțiile privind existența raportului cauzal dintre faptele ilicite și starea de insolvență ori prevederile Legii nr. 31/1990 rep. nu au aplicabilitate și relevanță în cauză.
Reprezentantul debitoarei nu a formulat cerere pentru ca societatea să fie supusă procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, conform articolului 27, dar neîndeplinirea acestei obligații, prin ea însăși, nu se încadrează în articolul 138 lit. a - g, ci ar putea reprezenta o infracțiune, faptă prevăzută și pedepsită de articolul 143.
Din nicio probă administrată în cauză nu rezultă că pârâta a dispus în interes personal continuarea unei activități care ducea în mod vădit societatea în încetare de plăți, acțiunea sau inacțiunea pârâtei în interes personal fiind o condiție esențială pentru angajarea răspunderii în acest caz.
De asemenea, managementul defectuos desfășurat de pârâtă în urma căruia societatea a ajuns în încetare de plăți nu poate constitui temeiul atragerii răspunderii ei patrimoniale în lipsa dovezilor din care să rezulte săvârșirea faptelor prevăzute de art. 138 din lege, simpla conducere deficitară a societății nefiind sancționată de articolul invocat, ci numai acele fapte prin care s-a deturnat activitatea societății de la scopul pentru care a fost constituită.
Omisiunea depunerii actelor prevăzute de articolul 35 raportat la articolul 28 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 ar putea eventual atrage răspunderea penală a pârâtei conform articolului 147 din lege, neinfluențând starea de insolvență anterioară a societății.
În ceea ce privește obligația pârâtei, care a îndeplinit funcția de administrator, de a ține registrele cerute de lege și de a depune situațiile financiare la organele fiscale, condiția impusă de legiuitor este ca neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
În mod corect judecătorul-sindic a reținut că în speță nu s-a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.
Față de cele arătate, conform articolului 480 alin. 1 Cod procedură civilă și articolului 8 din Legea nr. 85/2006, Curtea va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelanta reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI, în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 6 A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, . Gerota, nr. 13, sector 2, împotriva sentinței civile nr. 70/06.01.2015, pronunțate de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă D. A., domiciliată în București, ., nr. 7, ., ., sector 6, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 15 aprilie 2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
D. A. A. M. S.
U.
GREFIER
L. V. V.
Red. Jud.D.A.
Tehnoredactat:I.N.
4 ex.
29.06.2015
………………….
Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă
Judecător- sindic: G. L. D.
| ← Contestaţie. Decizia nr. 1088/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Contestaţie. Decizia nr. 202/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
