Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 407/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 407/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-03-2015 în dosarul nr. 24678/3/2013/a1
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI - SECȚIA A V-A CIVILĂ
Dosar nr._ (Număr în format vechi 70/2015)
DECIZIA CIVILĂ NR.407/A
Ședința publică de la 17 Martie 2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: E.-S. R.
Judecător: P. P.
Grefier: M. A. P.
********
Pe rol judecarea apelului formulat de reclamanta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCURESTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.8971/29.10.2014 pronunțate de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, având ca obiect angajarea răspunderii conform art.138 din Legea nr.85/2006, în contradictoriu cu intimatul pârât D. D. L..
La apelul nominal făcut în ședință publică părțile nu au răspuns.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că în cauză s-a solicitat judecarea în lipsă, după care:
Nefiind cereri prealabile formulate sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare, făcând aplicarea dispozițiilor art.223 alin.3) Noul Cod de procedură civilă, astfel cum s-a solicitat.
CURTEA,
Asupra cauzei civile de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a VII-a Civilă sub nr._, reclamanta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE a solicitat angajarea răspunderii patrimoniale a pârâtului D. D. L. în baza art.138 lit.c) și d) din legea nr.85/2006 și obligarea acestuia la suportarea pasivului neacoperit al societății debitoare S.C. DDL MEDIA PRODUCTION S.R.L.
Prin sentința civilă nr.8971 din 29.10.2014 Tribunalul București – Secția a VII - a Civilă a respins această cerere ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre judecătorul - sindic a reținut că răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au contribuit la ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Pentru a putea fi angajată răspunderea membrilor organelor de conducere trebuie îndeplinite cumulativ atât condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, cât și condițiile speciale prevăzute de art.138 din lege.
Ca atare, această formă de răspundere reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 nu este o răspundere contractuală izvorâtă din mandat, nefiindu-i aplicabile regulile de la răspunderea contractuală.
A mai reținut judecătorul-sindic că nu sunt suficiente simple afirmații pentru a opera angajarea răspunderii patrimoniale, părților revenindu-le sarcina de a-și dovedi susținerile, potrivit art.1169 C.civ. Invocarea prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 nu este de natură să atragă, în mod automat, răspunderea membrilor organelor de conducere, căci legiuitorul nu a instituit o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
Prin urmare, toate condițiile răspunderii reglementate de procedura insolvenței trebuie dovedite, neoperând nicio prezumție de culpă.
Referitor la fapta prevăzuta de art.138 lit. c) din Legea nr.85/2006, judecătorul sindic a reținut că derularea unei activități economice este un aspect normal din timpul funcționarii unei societatea comerciale, în cadrul căreia diversele raporturi contractuale sunt reglementate de contracte comerciale. Imposibilitatea de a face față plăților nu este, prin ea însăși, un act imputabil administratorului, atâta timp cât aceasta se poate datora și unor cauze obiective, independente de voința administratorului.
S-a mai reținut că nu a fost indicată în concret nici acțiunea sau fapta care ar conduce la concluzia că pârâtul a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plați.
În ceea ce privește neformularea cererii de deschidere a procedurii la data la care a apărut starea de insolvență, aceasta împrejurare nu poate echivala cu incidența ipotezei reglementată de art.138 lit. c) și nu poate conduce, prin ea însăși, la angajarea răspunderii patrimoniale.
Tribunalul a precizat că deciziile reprezentanților unei societăți se pot dovedi a fi greșite din punct de vedere economic, însă managementul defectuos/ dezinteresul în funcționarea normală a societății nu se încadrează printre faptele prevăzute de art.138 din Legea nr.85/2006.
Mai mult, pentru ca aceste fapte să poată determina atragerea răspunderii patrimoniale este necesar să se dovedească că acestea au determinat starea de insolvență, aspect care nu a fost probat în speță.
Răspunderea prevăzută de art.138 din legea insolvenței nu este o răspundere contractuală în care culpa este prezumată conform art.1082 C.civ., ci este o răspundere specială, care împrumută din caracteristicile răspunderii delictuale, culpa trebuind dovedită împreună cu îndeplinirea celorlalte condiții cerute pentru antrenarea răspunderii delictuale.
Judecătorul-sindic a arătat că, în lipsa unor dovezi din care să rezulte în concret fapta prin care s-a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridica la încetarea de plăți, modalitatea în care s-a realizat această faptă, perioada de timp și, nu în ultimul rând, faptul că această faptă ar fi produs starea de insolvență, nu poate fi reținută ca fiind dovedită fapta ilicită.
Referitor la fapta prevăzuta de art.138 lit. d) din Legea nr.85/2006, tribunalul a reținut că nedepunerea tuturor actelor prevăzute de art.28 din Legea nr.85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege ori nedepunerea tuturor raportărilor contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe.
De altfel, în ceea ce privește obligația de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că nu s-ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, nu s-a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.
Pentru aceste motive tribunalul a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamanta DIRECȚIA G. REGIONALA A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE, acesta fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București – Secția a V-a Civilă sub același număr unic_ .
În motivarea apelului reclamanta a arătat că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept.
Astfel, a susținut apelanta că în cauză sunt incidente dispozițiile art.138 lit.d) în sensul că debitoarea nu a depus bilanțuri contabile sau raportări contabile la organul fiscal. Această omisiune reprezintă o încălcare a dispozițiilor legii contabilității.
În aceste condiții, lipsa actelor contabile și neîndeplinirea obligațiilor legale menționate creează o prezumție în legătură cu folosirea bunurilor și creditelor societății debitoare de către pârât în alte scopuri, lasă să se înțeleagă o intenție de fraudare a legii cu scopul de a sustrage controlului statului activitatea generatoare de venituri a societății, precum și de a ascunde patrimoniul față de creditori; dovedește culpa pârâtului în ajungerea debitoarei în incapacitate de plată.
Mai mult, intimatul-pârât, în calitate de administrator al debitoarei, avea obligația să pună la dispoziția lichidatorului judiciar documentele prevăzute la art.28 din legea insolvenței, obligație pe care nu și-a îndeplinit-o.
Apelanta-reclamantă a susținut că răspunderea civilă reglementată de art.138 este o răspundere civilă contractuală, culpa intimatului-pârât fiind prezumată conform art.1357 Cod civil, iar răspunderea trebuie apreciază in abstracto, cu mai mult rigurozitate, avându-se în vedere că s-a acționat în temeiul unui mandat comercial.
Fapta ilicită, culpabilă, a intimatului–pârât constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății, iar prejudiciul cauzat de către acesta, în cazul Administrației Finanțelor Publice Sector 1, constă în sumele datorate bugetului general consolidat al statului.
Raportul de cauzalitate între fapta culpabilă a administratorului și prejudiciu constă în nerespectarea și neaplicarea legii.
Apelanta-reclamantă a subliniat faptul că natura juridică a răspunderii reprezentanților debitoarei pentru aplicarea art.138 din Legea nr.85/2006 decurge din natura raporturilor dintre aceștia și societate, fiind vorba de o răspundere civilă contractuală guvernată de regulile mandatului (art. 72 și 73 din Legea nr.31/1990 republicată ).
Deși prevederile art.138 din Legea nr.85/2006 nu conțin în mod explicit cerința culpei și a greșelii membrilor organelor de conducere ale societății debitoare, modul de formulare nu înlătură posibilitatea absenței culpei, ci subliniază vinovăția acestor membri, noțiune care desemnează atât intenția cât și culpa propriu - zisă, iar din textul legii reiese că aceste fapte culpabile ale reprezentanților debitoarei trebuie doar să contribuie la ajungerea societății în insolvență și nu ca acestea să ducă în mod direct societatea în insolvență.
A susținut apelanta că în speță este dovedită legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită, culpabilă, a intimatului-pârât, constând în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății și prejudiciul cauzat creditorilor.
Față de motivele invocate, constatând că societatea debitoare a ajuns în încetare de plăți datorită conduitei culpabile a intimatului-pârât, apelanta a solicitat admiterea apelului și modificarea sentinței atacate în sensul admiterii cererii formulată în temeiul art.138 lit.c) și d) din Legea nr.85/2006 și obligării intimatului-pârât să suporte, în întregime, datoriile societății debitoare astfel cum acestea au fost stabilite în tabelul definitiv consolidat al creanțelor.
În drept, apelanta a invocat dispozițiile art.466 și urm. Noul Cod de Procedură Civilă, Legea nr.85/2006, Legea nr.31/1990, republicată.
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Curtea constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
Apelanta-creditoare a solicitat atragerea răspunderii patrimoniale a intimatului–pârât D. D. L. întemeiată pe dispozițiile art.138 alin.1 lit.c) și d) din legea nr.85/2006, astfel cum rezultă din cererea formulată de aceasta.
Curtea apreciază că dispozițiile art.138 din Legea nr.85/2006 instituie răspunderea civilă delictuală a membrilor organelor de conducere ale societății debitoare. Pentru antrenarea acestei răspunderi este necesară proba elementelor cumulative prevăzute de art. 998–999 Cod civil. În plus, articolul 138 impune ca atragerea răspunderii să intervină în funcție de o calitate determinantă a persoanei fizice raportat la debitorul aflat în insolvență, pentru faptele anume prevăzute la literele a)-g), dar și în condițiile în care se dovedește legătura de cauzalitate dintre aceste fapte și starea de insolvență a societății lichidate.
Față de aceste considerente, Curtea apreciază că dispozițiile art.138 din legea nr.85/2006 nu instituie nici o prezumție, nici măcar relativă, apelantele având obligația de a le proba în întregime și cumulativ, conform articolului 249 Noul Cod de Procedură Civilă.
Prin urmare, Curtea va înlătura argumentele aduse de apelanta-reclamantă în legătură cu caracterul contractual al răspunderii și cu prezumarea culpei administratorului bazată pe mandatul comercial, aceste argumente fiind străine de caracterul delictual al răspunderii speciale a membrilor organelor de conducere. Între apelantă și intimatul-pârât nu există nici măcar premisa răspunderii contractuale, respectiv existența unor raporturi contractuale între ei, astfel încât orice act invocat drept ilicit și prejudiciabil pentru creditoare, presupus a fi făcut de pârât, nu poate atrage decât răspunderea delictuală, situație în care nu se prezumă niciun aspect al răspunderii (nici vinovăția).
În speță, doar condiția prejudiciului a fost dovedită, căci pasivul societății debitoare nu a fost acoperit în urma desfășurării procedurii prevăzută de Legea nr.85/2006.
În ceea ce privește fapta, Curtea apreciază că aceasta trebuia să se circumscrie dispozițiilor art.138 alin.1 lit.c) din lege (dispunerea, în interes personal, a continuării unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți) și art.138 alin.1 lit.d) din lege (ținerea unei contabilități fictive, neținerea contabilității în conformitate cu legea sau dispariția unor documente contabile), acestea fiind limitele învestirii instanței de fond de către apelanta-creditoare.
Apelanta nu a dovedit, nici în fond și nici în apel, săvârșirea unor asemenea fapte de către intimatul-pârât. De altfel, și în apel aceasta s-a limitat la invocarea unor aspecte generale privind angajarea răspunderii, fără o indicare concretă a faptelor săvârșite de intimat. Calitatea acestuia de administrator al debitoarei nu poate duce la concluzia că a săvârșit fapte care să poată fi încadrate în dispozițiile art.138 din lege, pentru a se putea atrage răspunderea lui patrimonială, în lipsa unor probe certe.
Curtea arată că desfășurarea unei activități comerciale este prezumată a fi în interesul societății și nu al organelor de conducere, iar apelanta nu a răsturnat această prezumție, nedovedind interesul personal al intimatului-pârât în continuarea activității comerciale și nici că această continuare a activității ducea în mod vădit la încetare de plăți.
Dezinteresul intimatului în funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății, aspect invocat de către apelantă, nu poate fi reținut ca echivalând cu dispunerea continuării în interes personal a activității, având ca rezultat încetarea de plăți, faptă reținută de lit. c) a art. 138; de altfel, apelanta nu numai că nu a probat, dar nici nu a invocat/indicat activitățile care ar fi continuat în interes personal.
Referitor la invocarea dispozițiilor art.138 lit.d) din lege, Curtea constată că apelanta nu a dovedit săvârșirea niciuneia dintre faptele enumerate expres și limitativ de lege. Apelanta a invocat nedepunerea la A.F.P. SECTOR 1 a tuturor documentelor financiar-contabile (această omisiune reprezentând o încălcare a legii contabilității) și a apreciat că această nedepunere instituie o prezumție în legătură cu folosirea bunurilor și creditelor societății debitoare de către pârât în alte scopuri, lasă să se înțeleagă o intenție de fraudare a legii cu scopul de a sustrage controlului statului activitatea generatoare de venituri a societății, precum și de a ascunde patrimoniul față de creditori; dovedește culpa pârâtului în ajungerea societății debitoare în incapacitate de plată.
De asemenea, a mai invocat și nedepunerea documentelor contabile la lichidator, conform art.28 din legea insolvenței.
Sub acest aspect susținerile apelantei sunt nefondate având în vedere, pe de o parte, faptul că pentru angajarea răspunderii întemeiată pe dispozițiile art.138 din legea nr.85/2006 (răspundere civilă delictuală) trebuie dovedită îndeplinirea tuturor condițiilor menționate anterior, nefiind instituită nici o prezumție, nici măcar relativă, iar pe de altă parte împrejurarea că nedepunerea documentele financiar-contabile la organele abilitate sau nepredarea documentele financiar-contabile lichidatorului judiciar nu poate fi asimilată cu săvârșirea faptelor ilicite prevăzute de lit.d) a art.138 din legea nr.85/2006, în lipsa unor dovezi certe a ținerii unei contabilități fictive, a neținerii contabilității în conformitate cu legea sau a dispariției unor documente contabile.
Mai mult, simplul fapt al neținerii contabilității potrivit legii nu duce automat la angajarea răspunderii patrimoniale reglementată de art.138, în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, apelanta nu a probat, în condițiile art.249 Noul Cod de procedură civilă, existența acestui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul generat, raport de cauzalitate ce nu este prezumat ca urmare a nedepunerii bilanțurilor sau raportărilor contabile ori ca urmare a nerespectării de către debitoare a prevederilor art.28 din legea insolvenței.
Toate motivele de apel invocate de apelantă reprezintă afirmații întemeiate pe prezumții simple, fără nicio probă certă a săvârșirii faptelor prevăzute de art.138 lit. c) și d) de către intimatul-pârât.
În concluzie, Curtea constată că apelanta nu a făcut decât dovada prejudiciului. În lipsa dovedirii săvârșirii faptelor prevăzute de art.138 lit.c) și d), a raportului de cauzalitate între aceste fapte și ajungerea societății debitoare în stare de insolvență, angajarea răspunderii patrimoniale în baza art.138 din legea nr.85/2006 nu poate fi antrenată.
Așadar, hotărârea apelată este legală și temeinică, fiind în concordanță atât cu probele administrare în cauză, cât și cu dispozițiile legale invocate, criticile formulate fiind fără temei.
Ca urmare, în baza art.480 alin.1 Noul Cod de procedură civilă Curtea va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de reclamanta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, . sector 2, împotriva sentinței civile nr.8971/29.10.2014 pronunțate de Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât D. D. L., cu domiciliul în București, Calea Griviței nr.208, ., ., sector 1, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 17.03.2015.
Președinte, E.-S. R. | Judecător, P. P. | |
Grefier, M. A. P. |
Red.Jud. E.S.R.
Tehnored.E.S.R.
4 ex./24.04.2015
.> Tribunalul București – Secția a VII - a Civilă
Judecător sindic: G. D.
| ← Contestaţie. Decizia nr. 86/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
