Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 673/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 673/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 23-04-2015 în dosarul nr. 37122/3/2013/a1
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 673/A/2015
Ședința publică din data de 23.04.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: A. M. G.
JUDECĂTOR: M. M.
GREFIER: S. I. S.
Pe rol se află soluționarea apelului formulat de apelanta-reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTOR 4 A FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr._ din 15.12.2014, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. A. și B. I..
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Având în vedere că apelanta-reclamantă a solicitat judecarea cauzei în lipsă și nu s-a solicitat administrarea de probe noi, atât prin cererea de apel, formulată de apelanta-reclamantă, cât și prin întâmpinarea formulată de intimatul-pârât B. A., Curtea constată cercetarea judecătorească încheiată și reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București Secția a VII a Civilă la data de 30 mai 2014, reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Sectorului 4 a Finanțelor Publice a solicitat, în conformitate cu dispozițiile art.138 alin.1 lit. c și d din Legea nr.85/2006, să se dispună suportarea pasivului neacoperit al societății debitoare de către administratorul și asociatul acesteia, B. A. și B. I..
Prin sentința civilă nr._ din 15.12.2014, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul București Secția a VII a Civilă a respins cererea formulată de reclamantă, ca nefondată.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond nu a reținut incidența disp.art.138 lit.c din lege. S-a motivat că prin dispunerea de a continua în interes personal efectuarea unor activități comerciale care duceau în mod vădit la starea de insolvență se înțelege acel ansamblu de activități care, deși sunt vădit prejudiciabile, din punct de vedere financiar, pentru patrimoniul societății, sunt continuate în mod conștient și voit de membrii organelor de conducere, cu scopul de a obține câștiguri personale. Textul de lege impune îndeplinirea a două condiții: existența interesului personal al organului de conducere și caracterul evident al iminentei insolvabilității debitoarei. Condiția interesului personal în continuarea activității, în sensul menționat, nu a fost dovedită în nici un fel de creditoare .
A arătat judecătorul sindic că, în cazul tuturor debitorilor care ajung să fie supuși procedurii insolvenței, se ajunge, în urma activității desfășurate, la încetarea de plăți, dar angajarea răspunderii nu operează automat, ci numai în situația în care prelungirea acestei stări era în mod evident lipsită de posibilitatea de a aduce un profit real, iar continuarea ei a fost dispusă în interesul personal al organelor de conducere.
S-a evidențiat că în cerere, creditoarea a făcut doar afirmații generice referitoare atât la continuarea activității în interes personal, cât și la dezinteresul arătat față de respectarea condițiilor și normelor legale, fără a indica, în concret, elemente care să ducă la concluzia îndeplinirii condiției prevăzute la art 138 lit. c) din lege.
De asemenea, răspunderea pârâților B. A. și B. I. nu se poate atrage numai pentru că nu a formulat cererea de deschidere a procedurii în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență, întrucât aceasta este o faptă ulterioară apariției insolvenței, ori dispozițiile art 138 din lege reglementează o răspundere specială, care se poate angaja pentru fapte anterioare apariției insolvenței și care au cauzat starea de insolvență. Neîndeplinirea obligației privind formularea cererii, invocată de creditoare, nici nu se regăsește ca faptă în cuprinsul art. 138 (fapte limitativ și expres prevăzute de lege) și de altfel, legiuitorul nu prevede nici o sancțiune pentru neîndeplinirea acestei obligații.
S-a arătat de către instanța de fond că se invocă de către reclamanta-creditoare și săvârșirea de către pârâți a faptei de a nu ține contabilitatea conform prevederilor legale, faptă prev. de art. 138 lit. d din lege.
Astfel, textul de lege reglementează strict și limitativ următoarele situații: a fost ținută o contabilitate fictivă au dispărut unele documente contabile sau nu a fost ținută o contabilitate în conformitate cu legea.
Evidența contabilă, așa cum este reglementată de Legea 82/1991, se referă la registrele contabile și situațiile financiare anuale, care trebuie să reflecte întreaga activitate a societății și nu vizează nedepunerea diverselor raportări contabile, care sunt supuse unor sancțiuni distincte și care în nici un caz nu pot favoriza ajungerea societății în stare de insolvență.
Împrejurarea că debitoarea, prin reprezentanții ei, nu a depus la dosar toate actele prevăzute de art.28 din Legea 85/2006 în termenul prevăzut de art.35 din lege, ori că nu a depus toate raportările contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe .
De altfel, pentru nedepunerea actelor prevăzute de art. 28, legea 85/2006 stabilește sancționarea administratorului în condițiile art. 147 și nu în condițiile art. 138, deci, fapta nu poate fi încadrată ca o cauză a stării de insolvență .
În ceea ce privește obligația administratorilor de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este ca neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență.
În opinia instanței de fond, faptul că pârâții B. A. și B. I. nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii nu este de natură să ducă automat la angajarea răspunderii lor în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență.
Legea nu prezumă nici unul din elementele răspunderii persoanelor care pot sta în judecată, în baza art. 138 din lege, iar părțile trebuie să facă dovada celor afirmate conform art. 1169 cod civil .
În cauză creditoarea nu probează în nici un fel că pârâții B. A. și B. I. au săvârșit fapte de natura celor enumerate în textul de lege, fapte care ar fi cauzat starea de insolvență a ..
Împotriva acestei hotărâri a formulat apelDIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTOR 4 A FINANȚELOR PUBLICE prin care a solicitat modificarea sentinței și admiterea cererii.
În motivarea apelului s-a arătat, în esență, că instanța a procedat la soluționarea cererii cu interpretarea greșită a legii. Se subliniază faptul că prin continuarea unei activități ineficiente reprezentanții debitoarei au încălcat dispozițiile art.27 care instituie obligativitatea acestora de a se adresa tribunalului cu cerere pentru a fi supusă dispozițiilor legii, în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență. În ceea ce privește fapta ilicită, se arată că aceasta constă în exercitarea unui management defectuos, în sensul că a dispus continuarea unei activități care ducea în mod vădit societatea debitoare în stare de insolvență. În opinia apelantei, prejudiciul cert s-a stabilit cu prisosință în cursul desfășurării procedurii de lichidare judiciară.
Sub aspectul culpei se susține că izvorul răspunderii are sorginte delictuală și contractuală, iar în parcursul desfășurării procedurii de faliment intimații nu au făcut dovada existenței unor cauze care să îi absolve de obligațiile contractuale menționate.
În ceea ce privește legătura de cauzalitate, se arată că o societate comercială nu poate funcționa viabil în condițiile în care administratorii sau asociații săi manifestă un dezinteres total în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea societății, respectiv nu țin o contabilitate în conformitate cu prevederile legale, nu varsă la buget taxe și impozite, nu depun documentele contabile prevăzute de lege. Consideră apelanta că singurul rezultat previzibil al acestei atitudini este falimentul societății, acesta fiind și raportul de cauzalitate dintre fapte și prejudiciul creat creditorilor.
Apreciază apelanta că instanța a analizat eronat situația de fapt, în cauză fiind probate toate elementele necesare pentru angajarea răspunderii patrimoniale a pârâților.
În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr.85/2006.
La data de 16.02.2015 a fost înregistrată la dosarul cauzei întâmpinarea formulată de intimatul B. A. prin care a solicitat respingerea apelului.
În motivarea cererii au fost reluate apărările formulate prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond, evidențiindu-se că începând cu anii 2008-2009, pe fondul declanșării crizei economice mondiale, activitatea companiei a suferit o scădere dramatică, numărul comenzilor scăzând brusc, s-a încercat reînceperea activității, însă piața slabă a publicității nu a permis acest lucru.
Se arată că întreaga contabilitate a fost ținută în conformitate cu prevederile legale, nu au dispărut documentele.
Se consideră de către intimatul pârât că instanța de fond a analizat corect situația de fapt.
Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de apel invocate, Curtea apreciază nefondat apelul pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește fondul cererii, Curtea evidențiază că răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr. 85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de art.138 din Legea nr.85/2006 este cea a unei răspunderi speciale care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art.1357 C.civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care capătă în această situație unele conotații speciale.
Faptele enumerate în dispozițiile art.138 din Legea nr.85/2006 trebuie să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvență.
Apelanta a susținut prin cererea inițială aplicarea dispozițiilor art. 138 lit.c și d din Legea nr. 85/2006, dar Curtea constată că ipotezele reglementate de textul de lege menționat mai sus nu se regăsesc în cauză, aspect reținut în mod corect de judecătorul sindic.
Pentru a atrage incidența dispozițiilor art.138 lit.c) din lege, apelanta ar fi trebuit să dovedească în concret că pârâții au decis continuarea activității societății în interes personal, deși aceasta ducea în mod vădit la încetarea de plăți.
În acest cadru, apelanta a declarat că pârâții nu au recurs la posibilitatea declanșării procedurii insolvenței de la momentul constatării stării de insolvență, dar nu a demonstrat că aceștia au continuat activitatea socială doar pentru satisfacerea unui interes personal. De altfel, lichidatorul judiciar a evidențiat că nu a identificat elemente care să indice culpa vreunei persoane în producerea insolvenței.
Cu referire la incidența art.138 lit.d din Legea nr.85/2006, Curtea arată că potrivit art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență, prin aceea că ar fi ținut o contabilitate fictivă, ar fi făcut să dispară unele documente contabile sau nu ar fi ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Apelanta a afirmat că intimații-pârâți se fac vinovați de fapta prevăzută de art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, prin faptul că nu au ținut contabilitatea în conformitate cu prevederile legale.
Or, așa cum rezultă din documentele dosarului de insolvență, la data de 30.07.2014 asociatul B. A. a predat lichidatorului judiciar documentele contabile ale societății, astfel cum ele au fost întocmite până la data numirii unui lichidator în ceea ce privește pe debitoare. În aceste condiții, este evident că pretinsa faptă ilicită reclamată prin prisma dispozițiilor art.1 alin.1 și art.73 alin.1 lit.c și art.73 alin.2 din Legea nr.82/1991, nu există.
Pentru a putea fi angajată răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale unei societăți supuse procedurii colective, apelanta ar fi trebuit să dovedească atât săvârșirea de către intimații-pârâți a faptei reclamate, cât și legătura de cauzalitate dintre aceasta și ajungerea societății în stare de insolvență.
Nici o probă administrată nu relevă legătura de cauzalitate între presupusa faptă și ajungerea societății în stare de insolvență.
Simplele aserțiuni ale apelantei, nesusținute de nici o probă, nu sunt suficiente pentru ca instanța să angajeze răspunderea patrimonială a unei persoane, deoarece părților le revine sarcina de a-și dovedi afirmațiile, în condițiile art. 249 Cod procedură civilă, iar invocarea prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.
Prin urmare, apreciind că nu se poate reține în sarcina intimaților pârâți săvârșirea faptei prevăzute de art.138 lit.c și d din Legea nr. 85/2006, Curtea constată că judecătorul-sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, a cărei confirmare se impune, motiv pentru care, în temeiul art.480 C.proc.civ., va respinge apelul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul formulat de apelanta-reclamantă DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTOR 4 A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 2, împotriva sentinței civile nr._ din 15.12.2014, pronunțate de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. A., cu domiciliul în București, ., ., ., sector 4 și B. I., cu domiciliul în București, ., ., ., ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 23.04.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
A. M. G. M. M.
GREFIER,
S. I. S.
Red. AMG/4ex./4 mai 2015
Jud. Fond B. A. E.
Tribunalul București Secția a VII-a Civilă
| ← Contestaţie. Decizia nr. 147/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
