Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 205/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 205/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-02-2015 în dosarul nr. 2072/3/2014/a1
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 205A
Ședința publică din data de 12.02.2015
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: M. M.
JUDECĂTOR: A. M. G.
GREFIER: L. E. A.
Pe rol se află soluționarea apelului formulat de apelanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 6, împotriva sentinței civile nr.8733/23.10.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul P. S. P..
La apelul nominal făcut în ședință publică lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează obiectul dosarului, stadiul procesual, modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare, precum și faptul că apelanta a solicitat prin cererea de apel judecarea cauzei în lipsă, potrivit art.223 C.pr.civ.
Curtea ia act că părțile nu au depus la dosar înscrisuri noi în apel și nici nu au solicitat administrarea altor probe noi ori readministrarea probelor din fața primei instanțe.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea declară terminată cercetarea procesului și reține cauza spre soluționare.
CURTEA ,
Asupra apelului de față:
Prin cererea înregistrată sub nr._ la data de 26.09.2014 pe rolul Tribunalului București – Secția a VII-a Civilă, în legătura cu procedura insolvenței derulată împotriva debitoarei .., în dosarul nr._ 14 aflat pe rolul aceluiași tribunal, reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrația Finanțelor Publice Sector 6, în calitate de creditor unic, a chemat în judecată pe pârâtul P. S. P., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce va pronunța, în temeiul dispozițiilor art.138 alin.1 lit.c și lit.d din Legea nr.85/2006, să fie atrasă răspunderea personală patrimonială a acestuia pentru pasivul societății debitoare.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a formulat cererea de admitere a creanței sale în valoare de 35.970 lei, reprezentând obligații restante la bugetul general consolidat, creanță ce a fost înscrisă în tabelul definitiv consolidat al debitoarei de către lichidatorul judiciar. Întrucât nu au fost identificate bunuri în patrimoniul debitoarei, se impune obligarea reprezentantului organelor de conducere ale societății debitoare la suportarea datoriilor în raport cu creditorii debitoarei.
În acest sens, reclamanta a arătat că răspunderea organelor de conducere pentru plata pasivului înregistrat de societate reprezintă o răspundere civilă delictuală specială, care intervine în situația în care faptele administratorilor au determinat starea de insolvență a societății.
În speță, reclamanta a arătat că pârâtul nu a depus la dosarul cauzei actele prevăzute la art.28 din Legea nr.85/2006. Culpa administratorului pentru neținerea contabilității în conformitate cu legea este prezumată, iar în ceea ce privește raportul de cauzalitate acesta este evident, întrucât nu se poate urmări situația intrărilor și ieșirilor din patrimoniul societății și nici în ce măsură capitalul social cu care a pornit afacerea a fost folosit în scop comercial și pentru obținerea unui profit.
În lipsa oricăror evidențe contabile precum și a actelor justificative care ar fi trebuit să constituie temei pentru înregistrarea contabilă, este firesc că activitatea comercială desfășurată să conducă la insolvență societății.
S-a mai arătat că pârâtul a exercitat un management defectuos, în sensul că a dispus continuarea unei activități care ducea în mod vădit societatea debitoare la starea de insolvență.
În vederea menținerii unui climat economic sănătos, legiuitorul a edictat art. 27 din Legea nr. 85/2006, care impune obligația debitorului aflat în stare de insolvență de a se adresa tribunalului pentru a fi suspus dispozițiilor acesteia, în termen de maximum 30 de zile de la data apariției stării de insolvență, aceeași posibilitate fiind prevăzută și pentru debitorul aflat în stare iminentă de insolvență.
În această situație, formularea unei cereri întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 85/2006 nu reprezintă o opțiune, ci o obligație, astfel că aplicarea prevederilor art. 138 din Lege reprezintă o sancțiune aplicată administratorului pentru nerespectarea acesteia.
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990, obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat; or, conform art. 374 Cod comercial, mandatul este prezumat a fi cu caracter oneros, administratorul răspunzând nu numai pentru dol, dar si pentru culpa comisă în executarea lui. Prin urmare, acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport juridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzând nu numai pentru dol, dar și pentru culpa comisă în executarea lui, culpă ce poate consta atât într-o acțiune cât și într-o omisiune.
S-a subliniat astfel că administratorul societății debitoare a dispus în interes personal continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetare de plăți și a ținut o contabilitate fictivă ce a dus la dispariția unor documente contabile.
În drept, sunt invocate prevederile art.138 alin.1 lit.c și lit.d din Legea nr.85/2006.
Cererea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, conform art.30 din OUG nr.80/2013.
În susținerea cererii, reclamanta a depus la dosarul cauzei, în copii, situația depunerii declarațiilor lunare și situația depunerii bilanțurilor sau declarațiilor de inactivitate.
Legal citat, pârâtul P. S. P. nu a formulat întâmpinare și nu s-a prezentat în fața instanței pentru a-și exprima poziția procesuală și a solicita probe în apărare.
Prin sentința civilă nr.8733/23.10.2014, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul București – secția a VII-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de atragere a răspunderii patrimoniale, formulată de reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrația Finanțelor Publice Sector 6, în contradictoriu cu pârâtul P. S. P..
Pentru a hotărî astfel prima instanță a arătat că, prin sentința civilă nr.4296/17.04.2014, judecătorul sindic a admis cererea debitorului .., formulată de către lichidatorul desemnat la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București, și, în temeiul art.2701 din Legea nr.31/1990, raportat la art.1 alin.2 lit.e din Legea nr.85/2006, a deschis procedura simplificată de insolvență.
În îndeplinirea atribuțiilor prevăzute la art. 25 din lege, lichidatorul judiciar C.I.I. V.Kihaia a procedat la verificarea declarațiilor de creanță și întocmirea tabelului preliminar al creanțelor în data de 2 iunie 2014.
A fost prezentat la data de 21 august 2014 raportul asupra cauzelor care au dus la apariția stării de insolvență, în cuprinsul căruia se menționează că reprezentanții debitorului au refuzat să predea documentele prevăzute la art.28 din Legea nr.85/2006, astfel că raportul nu a putut fi întocmit în lipsa informațiilor cu privire la activitatea economică desfășurată de către societate, ultimele situații financiare anuale depuse au fost pentru anii 2004, 2005 și 2006. Lichidatorul judiciar a arătat că nu va formula cerere pentru atragerea răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere, deoarece nu dispune de probe.
Lichidatorul judiciar a prezentat primul raport de activitate în cuprinsul căruia menționează că la sediul declarat la registrul comerțului nu funcționează această societate comercială, astfel că nu a putut să intre în posesia documentelor financiar-contabile. Conform răspunsurilor primite de la autoritățile fiscale și de la instituțiile de credit, societatea nu deține în patrimoniu niciun activ care să poată fi valorificat și nici disponibilități bănești.
La data de 24 iunie 2014 a fost depus tabelul definitiv al obligațiilor.
A fost convocată adunarea creditorilor pentru data de 21 august 2014, iar creditorul majoritar bugetar înscris la masa credală a arătat că va formula o cerere pentru atragerea răspunderii patrimoniale a membrilor organelor de conducere în temeiul art.138 din Legea nr.85/2006.
În aceste condiții, lichidatorul judiciar a propus închiderea procedurii în temeiul art.131 din lege.
În ceea ce privește cererea creditorului, instanța a constatat că nu s-a făcut dovada susținerilor sale.
Răspunderea reglementată de Legea nr.85/2006 este de natură delictuală și pentru a fi antrenată trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art.998-999 C.civil, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa.
Pentru aplicarea art.138 lit.c creditorul trebuie să explice în ce au constat faptele, activitățile desfășurate de pârât în interes personal și care ar fi dus în mod inevitabil debitorul la încetarea de plăți, nefiind suficiente argumentele potrivit cărora simplul fapt că nu s-a solicitat aplicarea dispozițiilor Legii nr.85/2006 și s-a continuat desfășurarea activității ar fi suficient pentru atragerea răspunderii în temeiul acestui text de lege.
Prin motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul s-a limitat doar la a prezenta intenția legiuitorului la momentul edictării normei de drept invocate, respectiv la enumerarea principiilor care stau la baza unui climat economic sănătos. Prin această expunere reclamantul nu a dovedit faptul că pârâtul a dispus continuarea activității societății în interesul său personal.
Lichidatorul judiciar nu a putut determina cauzele apariției stării de insolvență și nici persoanele cărora li se poate imputa această situație, dat fiind lipsa documentelor societății, reprezentantul debitoarei nefiind găsit, astfel că nu i-au fost puse la dispoziție înscrisurile enumerate la art.28 din Legea nr.85/2006. În această împrejurare, reclamantul este cel care trebuia să dovedească susținerile sale prin administrarea de dovezi, respectiv faptele săvârșite de către pârât care atrag răspunderea sa, întemeiate pe prevederile art.138 din lege.
Mai mult, în cazul răspunderii civile delictuale este obligatorie întrunirea cumulativă a celor trei condiții: existența prejudiciului, a faptei ilicite și a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul cauza, iar fapta să fi fost săvârșită cu vinovăție.
Fapta omisivă privind neformularea cererii de deschidere a procedurii insolvenței nu reprezintă o faptă care să fi cauzat starea de insolvență, ea este ulterioară apariției insolvenței. Nu s-au prezentat probe din care să rezulte folosul propriu al pârâtului în continuarea activității societății, atât timp cât desfășurarea activității unei societăți este prezumată a fi în interesul societății și nu al administratorului. Încălcarea articolului 27 din lege este incriminată potrivit art.143 din aceeași lege și nu potrivit art.138.
Sub aspectul faptei prevăzute de art.138 alin.1 lit.d) din Legea nr.85/2006 se reține că textul de lege cuprinde trei ipoteze. Primele două ipoteze se referă la ținerea unei contabilități fictive și dispariția unor documente contabile, iar cea de-a treia ipoteză prevăzută de lit. d) a art. 138 din lege se referă la faptul că nu a fost ținută o contabilitate în conformitate cu legea.
Cât privește evidența contabilă, aceasta nu a fost predată lichidatorului, care nu a putut analiza activitățile desfășurate de debitor și nici modul în care a fost condusă contabilitatea, dar Legea nr.85/2006 stabilește la art.147 că refuzul reprezentantului debitorului de a pune la dispoziția lichidatorului documentele menționate la art.28 din lege, se pedepsește. Așadar, lichidatorul judiciar avea posibilitatea de a da curs acestor dispoziții legale, dacă aprecia că sunt întrunite condițiile. Predarea înscrisurilor prevăzute de art.28 din lege lichidatorului judiciar este o obligație a debitorului ulterioară deschiderii procedurii de insolvență, astfel că neîndeplinirea acestei obligații nu poate cauza starea de insolvență.
În ceea ce privește obligația de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că pârâtul nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii sale în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, reclamanta nu a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.
Descrierea generică a faptei prin reiterarea conținutului textului de lege care reglementează această răspundere în motivarea cererii de chemare în judecată, dublată de lipsa dovezilor care să permită individualizarea faptelor și conținutul lor obiectiv nu acoperă cerința procesuală impusă reclamantului de a-și proba susținerile, iar în aceste condiții acțiunea promovată apare lipsită de suportul temeiniciei.
În consecință, judecătorul sindic a respins cererea formulată de creditorul Administrația Finanțelor Publice sector 6 reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice București .
Împotriva acestei sentințe civile a formulat apel apelanta reclamantă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrația Finanțelor Publice Sector 6 la data de 27.11.2014, înregistrat la data de 08.12.2014 sub nr._ pe rolul Curții de Apel București – secția a VI-a civilă, prin care a solicitat modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii personale patrimoniale a pârâtului pentru pasivul societății debitoare.
În motivarea apelului, apelanta a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept, atât timp cât pârâtul, în calitate de administrator, a cauzat prin faptele sale starea de insolvență a societății. Intimatul pârât, în calitate de reprezentant al societății debitoare, avea obligația legală de a nu dispune continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți, societatea înregistrând datorii, conform raportului întocmit de lichidatorul judiciar.
S-a mai invocat încălcarea obligației instituite de art.27 din legea menționată, care se sancționează tocmai prin aplicarea art.138 lit.c din actul normativ indicat.
S-a mai susținut existența unui mandat comercial prezumat cu titlu oneros în privința administrării societății, astfel că temeiul răspunderii este unul contractual, în care culpa este prezumată și poate consta fie într-o acțiune, fie într-o inacțiune. În acest mod, s-a făcut dovada existenței legăturii de cauzalitate între fapta ilicită a administratorului societății și prejudiciul creat, pârâtul arătând dezinteres față de funcționarea normală a societății.
Apelanta a învederat că, potrivit raportului asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență și conform informațiilor deținute de AFP Sector 6, intimatul nu a prezentat toate documentele prevăzute de art.28 din Legea nr.85/2006, figurând cu declarații fiscale nedepuse, ceea ce dovedește fapta culpabilă a administratorului care arată dezinteres față de funcționarea normală a societății, dar și legătura de cauzalitate dintre această faptă și prejudiciul creat.
În drept, sunt invocate prevederile art.466 și urm. C.pr.civ., art.8 și art.138 lit.c și lit.d din Legea nr.85/2006, Legea nr.31/1990.
Cererea de apel este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, conform art.30 din OUG nr.80/2013.
Apelanta nu a depus înscrisuri noi în susținerea cererii de apel.
Legal citat, intimatul P. S. P. nu a formulat întâmpinare și nici nu s-a prezentat în fața instanței de apel pentru a-și exprima poziția procesuală și a solicita probe în apărare.
În ședința publică din data de 12.02.2015, Curtea a luat act că părțile nu au depus la dosar înscrisuri noi în apel și nici nu au solicitat administrarea altor probe noi ori readministrarea probelor din fața primei instanțe.
Examinând hotărârea atacată în raport de înscrisurile dosarului și de motivele invocate de apelanta reclamantă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 6, Curtea apreciază ca nefondat apelul declarat împotriva sentinței civile nr.8733/23.10.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, pentru următoarele considerente:
Răspunderea reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr.85/2006 este cea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale, și nu este o răspundere contractuală, așa cum greșit susține apelanta.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 1349 și art.1357 C.civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care capătă în această situație unele conotații speciale.
Faptele enumerate în dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 trebuie să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvență.
Apelanta susține aplicarea dispozițiilor art. 138 lit. c) și d) din Legea nr. 85/2006, dar Curtea constată că ipotezele reglementate de textul de lege menționat mai sus nu se regăsesc în cauză, aspect reținut în mod corect de judecătorul sindic.
Astfel, potrivit art. 138 lit. c) și d) din Legea nr. 85/2006, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de supraveghere sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență, prin fapta de a fi dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți, precum și aceea de a fi ținut o contabilitate fictivă, a fi făcut să dispară unele documente contabile sau nu ar fi ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Apelanta a afirmat că intimatul pârât se face vinovat de fapta prevăzută de art. 138 lit. c) invocând generic continuarea activității în interes personal de către acesta, precum și dezinteresul arătat față de respectarea condițiilor și normelor legale, fără a indica, în concret, elemente care să ducă la concluzia îndeplinirii condițiilor prevăzute la art.138 lit. c) din lege. Apelanta nu a fost în măsură să susțină și să probeze și interesul personal pentru care pârâtul ar fi dispus astfel, ca element esențial al faptei ilicite.
De altfel, legiuitorul a avut în vedere obligația reprezentanților societății debitoare de a solicita deschiderea procedurii în cazul apariției anterioare a stării de insolvență, astfel că nu se mai poate vorbi despre neîndeplinirea obligației respective ca despre o cauză a stării de insolvență, anterioară acesteia.
Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită pretinsă a fi fost săvârșită de pârât și prejudiciul reținut a fi fost produs, din moment ce debitoarea a intrat în starea de insolvență, are caracter obiectiv și prin urmare, trebuie să fie dovedit ca atare. Apelanta i-a atribuit însă un caracter subiectiv, constând în dezinteresul pârâtului pentru funcționarea societății debitoare, iar acest aspect nu poate echivala nici cu vreuna dintre faptele ilicite prevăzute de legiuitor prin art.138 alin. din Legea nr.85/2006.
Pentru a putea fi angajată răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale unei societăți supuse procedurii colective, ar fi trebuit dovedită nu numai săvârșirea de către intimatul pârât a faptelor reclamate, ci și legătura de cauzalitate dintre acestea și ajungerea societății în stare de insolvență, legătura de cauzalitate nefiind prezumată.
Fapta prevăzută la art. 138 lit. d) din lege, cuprinde trei ipoteze. Primele două ipoteze se referă la faptul că pârâtul ar fi ținut o contabilitate fictivă și a făcut să dispară unele documente contabile, însă în cauză nu a fost probată niciuna dintre aceste fapte. Cea de-a treia ipoteză prevăzută de lit. d) a art. 138 din lege se referă la faptul că pârâtul nu a ținut o contabilitate în conformitate cu legea. Împrejurarea că pârâtul din prezenta cauză nu a depus la dosar actele prevăzute de art. 28 din Legea nr.85/2006 în termenul prevăzut de art. 35 din lege, ori că nu a depus toate raportările contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe, fiind vorba de fapte distincte, respectiv aceea de a întocmi evidențele contabile în conformitate cu legea, și respectiv aceea de a le depune în termenele și la organele stabilite de lege.
Neîntocmirea evidențelor contabile este de natură a face imposibilă stabilirea fenomenelor negative care au declanșat în final procedura insolvenței, și în niciun caz nu este de natură a dovedi în concret săvârșirea faptei prevăzută de lit. d).
Oricum, în ceea ce privește obligația pârâtului de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este ca neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că pârâtul nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii acestuia în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, apelanta nu a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.
Pentru a putea fi angajată răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale unei societăți supuse procedurii colective, ar fi trebuit dovedită nu numai săvârșirea de către intimatul pârât a faptelor reclamate, ci și legătura de cauzalitate dintre acestea și ajungerea societății în stare de insolvență, legătura de cauzalitate nefiind prezumată.
Aserțiunile apelantei, constând în prezumții simple, nesusținute de nicio probă concretă, nu sunt suficiente pentru ca instanța să angajeze răspunderea patrimonială a unei persoane, deoarece părților le revine sarcina de a-și dovedi afirmațiile, în condițiile art.249 C.pr.civ., potrivit căruia „cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”. Invocarea prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.
Referitor la susținerea apelantei în sensul că în cauză ar fi incidente regulile răspunderii contractuale derivând din contractul de mandat al administratorului, Curtea constată că o astfel de răspundere poate fi angajată numai în relațiile administratorului cu societatea, cea care i-a dat mandatul de reprezentare. În relațiile cu terții însă, sunt aplicabile condițiile răspunderii civile delictuale, condiții a căror îndeplinire nu a fost dovedită de apelantă.
Prin urmare, apreciind că nu se poate reține în sarcina intimatului pârât săvârșirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. c) și d) din Legea nr.85/2006, Curtea constată că judecătorul sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, a cărei confirmare se impune.
Pentru toate aceste considerente, Curtea, în baza art.480 alin.1 C.pr.civ., va respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 6, împotriva sentinței civile nr.8733/23.10.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul P. S. P..
Totodată, în temeiul art.453 C.pr.civ., instanța va lua act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată în apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 6, cu sediul în mun. București, ., sector 2, împotriva sentinței civile nr.8733/23.10.2014, pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul P. S. P., cu domiciliul în mun. București, ., ., ., sector 6.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 12.02.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
M. M. A. M. G.
GREFIER,
L. E. A.
Red.jud.M.M./4 ex./18.02.2015
Tribunalul București – secția a VII-a civilă – dosar nr._
Judecător fond: A. S. B.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 473/2015. Curtea de... → |
|---|
