Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 290/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 290/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-02-2015 în dosarul nr. 29587/3/2013/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 2969/2014)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A V-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 290
Ședința publică de la 25 Februarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. M. S. U.
Judecător G. VINȚANU
Grefier C. M.
****************
Pe rol judecarea cererii de apel, formulată de apelanta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTOR 6 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.9159/03.11.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât C. L..
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu se prezintă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefiera de ședință, care învederează lipsa de procedură cu intimatul pârât, în sensul restituirii dovezii de citare, cu mențiunea schimbării adresei.
Curtea, față de lipsa de procedură cu intimatul pârât, face aplicarea dispozițiilor art.172 C.pr.civ. și constată procedura legal îndeplinită, după care, având în vedere că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra apelului de față, reține următoarele:
La data de 10 aprilie 2014 creditorul Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București, ca urmare a modificării Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței prin Legea nr. 167/2010, a înregistrat sub nr._, cererea privind atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului C. L. întemeiată pe art. 138 lit. c și d din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței în susținerea căreia a solicitat administrarea probei cu înscrisurile de la dosarul de fond nr._ 13.
Cererea de chemare în judecată a pârâtului C. L. ce a avut calitatea de administrator al debitoarei este formulată în termeni generali, teoretici, fără a indica în concret ce fapte au fost săvârșite de administrator, cu ce se probează acestea. Reclamantul se rezumă doar la a indica o parte din elementele răspunderii civile delictuale, respectiv prejudiciul (reprezentat desigur de creanțele neachitate), vinovăția pârâtului, fără însă a arăta ce faptă ilicită a săvârșit pârâtul care a produs prejudiciul respectiv, iar legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu este demonstrată nu prin relația simplă cauză-efect, ci prin analogii și supoziții. În cerere sunt citate normele legale aplicabile în cauză, prezentându-se doar considerente teoretice pe marginea acestor norme, neindicându-se însă și faptele săvârșite de pârât prin care acesta a încălcat normele înscrise în art. 138 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.
Pârâtul deși legal citat, nu a depus întâmpinare și nu s-a prezentat în instanță să-și facă apărări.
Prin sentința civilă nr. 9159/03.11.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._ s-a respins ca neîntemeiată cererea de atragere a răspunderii patrimoniale.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a constatat că, cererea creditorului nu indică acele fapte, în concret, săvârșite de către administratorul C. L. și nu indică prin ce înscrisuri din dosar probează aceste fapte.
Creditorul și-a întemeiat cererea împotriva pârâților pe dispozițiile art. 138 lit. c și d din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.
În cazul tuturor debitorilor care ajung să fie supuși procedurii insolvenței, se ajunge, în urma activității desfășurate, la încetarea de plăți, dar angajarea răspunderii nu operează automat, ci numai în situația în care prelungirea acestei stări era în mod evident lipsită de posibilitatea de a aduce un profit real, iar continuarea ei a fost dispusă în interesul personal al organelor de conducere.
Or, în speță, reclamanta a făcut doar afirmații generice referitoare atât la continuarea activității în interes personal, cât și la dezinteresul arătat față de respectarea condițiilor și normelor legale, fără a indica, în concret, elemente care să ducă la concluzia îndeplinirii condițiilor prevăzute la art. 138 lit. c) din lege. Calitatea pârâtului de asociat și administrator al debitorului nu poate duce la concluzia că acesta a săvârșit fapte care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 138 lit. c) din lege, pentru a se putea atrage răspunderea lui, în lipsa unor probe mai presus de orice îndoială. De asemenea, răspunderea pârâtului nu se poate atrage dacă acesta nu a formulat cererea de deschidere a procedurii în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență, întrucât aceasta este o faptă ulterioară apariției insolvenței, or dispozițiile art. 138 din lege reglementează o răspundere specială, care se poate angaja pentru fapte anterioare apariției insolvenței și care au cauzat starea de insolvență.
În concluzie, în speță nu ne aflam în nici una din ipotezele prevăzute de lit. c) a art. 138 din lege.
Fapta prevăzută la art. 138 lit. d) din lege, cuprinde trei ipoteze. Primele două ipoteze se refera la faptul că pârâtul a ținut o contabilitate fictivă și a făcut să dispară unele documente contabile, însă reclamanta nu a probat cele afirmate. Cea de-a treia ipoteză prevăzută de lit. d) a art. 138 din lege se referă la faptul că pârâtul nu a ținut o contabilitate în conformitate cu legea. Împrejurarea că debitorul nu a depus la dosar actele prevăzute de art. 28 din Legea 85/2006 în termenul prevăzut de art. 35 din lege, ori că nu a depus toate raportările contabile la organele fiscale ori la ORC, nu poate fi asimilată cu neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea, în lipsa unor probe certe.
Oricum, în ceea ce privește obligația pârâtului de a ține registrele cerute de lege, condiția impusă de legiuitor este că neîndeplinirea acesteia, adică neținerea unei contabilități în conformitate cu legea, să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență. Așadar, simplul fapt că pârâtul nu ar fi ținut contabilitatea potrivit legii române nu este de natură să ducă la angajarea răspunderii lor în lipsa dovedirii raportului de cauzalitate între această faptă și ajungerea societății în stare de insolvență. Or, în speță, creditorul Direcția G. Regională a Finanțelor Publice București nu a făcut dovada acestui raport de cauzalitate.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, creditoarea DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTOR 6 A FINANȚELOR PUBLICE, apreciind soluția instanței de fond ca nelegală și netemeinică pentru următoarele considerente:
Simplul fapt ca administratorii nu au tinut contabilitatea conform legilor contabile, atrage raspunderea acestora deoarece nu exista posibilitatea de a analiza activul patrimonial, modul cum a fost gestionat acesta, daca au fost inventariate bunurile societatii conform prevederilor legale, daca au fost efectuate transferuri patrimoniale si in ce condiții, precum si felul in care administratorii au folosit veniturile obtinute.
Scopul reglementarii dispozițiilor art. 138 din Legea 85/2006 a fost acela de a determina apariția si menținerea unui climat economic sănătos, bazat pe doua principii fara de care acest deziderat nu poate fi realizat, respectiv: principiul apararii drepturilor creditorilor societatii fata de faptele administratorilor care nu iau masurile cerute de lege in cazul in care societatea se afla in incetare de plați si principiul răspunderii administratorilor pentru continuarea unei activitati care prejudiciază pe ceilalți creditori.
Apreciază ca, in cauza, sunt incidente dispozițiile art. 138 lit. c) in sensul ca reprezentantii societatii debitoare aveau obligația legala sa nu dispună continuarea unei activitati care ducea in mod vădit la încetarea de plați, societatea înregistrand datorii inca din anul 2006.
In vederea realizarii acestui deziderat, legiuitorul a edictat art. 27 din Legea nr. 55/2006 in care se arata ca "debitorul aflat in stare de insolventa este obligat sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, in termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolventa" si "va putea sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi si debitorul in cazul caruia apariția stării de insolventa este iminenta".
Rezulta ca administratorii unei societati comerciale sunt obligați sa solicite ei înșisi aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 nu numai in situatia apariției stării de incetare de plați, ci chiar in situatia in care aceasta stare este iminenta. In acest sens, pentru a evita acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limita pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolventa.
In aceasta situatie, formularea unei cereri intemeiata pe dispozițiile Legii nr. 85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorii nu o pot incalca, iar dispozitiile art. 138 lit. c) apar ca o sancțiune aplicata administratorilor pentru incalcarea dispozitiilor art. 27 din aceeași lege.
Se creeaza astfel si legătura de cauzalitate intre fapta ilicita a administratorului societatii debitoare (respectiv nu a tinut contabilitatea in conformitate cu prevederile legale si a dispus continuarea unei activitati ce ducea in mod vădit societatea la incetare de plați) si prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor, asa cum rezulta din tabelul obligațiilor societatii debitoare, depus la dosar), iar aceasta consta in dezinteresul aratat in ceea ce privește funcționarea normala si in condiții de legalitate a societatii. O societate comerciala nu poate funcționa viabil in condițiile in care administratorii acesteia manifesta un dezinteres total in ceea ce privește indeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea sa.
Curtea, analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva motivelor de apel invocate urmează să respingă apelul ca nefondat pentru următoarele considerente:
Contrar celor susținute de apelanta creditoare, nu este suficientă neținerea contabilității în conformitate cu legea, ci mai este necesar să se dovedească că prin această faptă s-a produs starea de insolvență.
Nerespectarea dispozițiilor articolului 27 alin.1 din Legea nr. 85/2006, constituie infracțiunea de bancrută simplă reglementată de articolul 143 din Legea nr.85/2006 și nu atrage incidența dispozițiilor articolului 138 alin.1 lit.c din Legea nr.85/2006 astfel cum susține apelanta.
În ceea ce privește legătura de cauzalitate dintre fapta administratorului de a nu ține contabilitate în conformitate cu legea și prejudiciul produs creditorilor, această legătură de cauzalitate trebuie să existe între faptă și ajungerea societății în stare de insolvență ori în cauză tocmai acest aspect nu a fost dovedit.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul formulat de apelanta DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTOR 6 A FINANȚELOR PUBLICE cu sediul în București, ., sector 2, împotriva sentinței civile nr.9159/03.11.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât C. L. domiciliat în București, ., ., ., ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 25 februarie 2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
A. M. S. G. VINȚANU
U.
GREFIER
C. M.
Red.Jud.A.M.S.U.
Tehnored.I.N.
Ex.4
13.03.2015
……………………..
Tribunalul București Secția a VII-a Civilă
Judecător sindic: P. N.
.
| ← Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 1074/2015. Curtea de... | Acţiune în anulare. Decizia nr. 103/2015. Curtea de Apel... → |
|---|
