Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 582/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 582/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 08-04-2015 în dosarul nr. 13845/3/2013/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 649/2015)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 582/2015
Ședința publică de la 08 Aprilie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. P.
JUDECĂTOR F. L. ȘALAR
GREFIER M. I.
Pe rol soluționarea cererii de apel formulate de apelanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTORULUI 6 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 129 din 07.01.2015 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._/3/2013/a1 în contradictoriu cu intimații M. D. și S. D. M..
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns intimatul S. D. M. prin avocat I. M. cu delegație la dosar, lipsind celelalte părți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care, Curtea acordă intimatului cuvântul pe cereri prealabile și pe probe.
Intimatul prin avocat, arată că nu are alte cereri de formulat sau probe de administrat.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă intimatului cuvântul pe cererea de recurs.
Intimatul prin avocat, solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței pronunțată de Tribunalul București ca fiind temeinică și legală. Solicită să se constate că nu sunt întrunite cazurile limitativ prevăzute de lege cu privire la atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului societății. Cererea formulată de apelantă nu este însoțită de niciun material probator în dovedirea, de asemenea, nu sunt dovedite nici intenția sau interesul personal al administratorului societății.
În concluzie, apărătorul intimatului, solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea hotărârii de fond, să se constate că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii patrimoniale.
Curtea, reține cauza în pronunțare.
CURTEA :
Asupra apelului de față, deliberând, constată:
Prin sentința civilă nr. 129/07.01.2015 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă a fost respinsă cererea formulată de reclamant D. G. REGIONALA A FINANTELOR PUBLICE BUCURESTI - IN REPREZENTAREA ADMINISTRATIEI SECTORULUI 3 A FINANTELOR PUBLICE - sector 2, București, Speranței, nr. 40 în contradictoriu cu pârâții M. D. - sector 1, București, N. Voda, nr. 12-16, .. A, . D. M. - sector 2, București, ., ., ..
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că, prin cererea înregistrată la Tribunalul București Secția a VII-a Civilă sub nr._ 13 societatea debitoare . SRL a solicitat în temeiul art.27 și art. 32 din Legea 85/2006 deschiderea procedurii de faliment prin procedura simplificată și desemnarea unui lichidator judiciar.
În motivare, în fapt, a arătat că, prin sentința comercială nr. 4378 pronunțată de Tribunalul București Secția a VI-a Comercială s-a dispus numirea sa în calitate de lichidator al debitorului, în condițiile prevăzute de art. 237 și urm. din Legea 31/1990, republicată. Debitorul se afla în stare de insolvență, fiind în incapacitate vădită de plată a datoriilor exigibile către creditori cu sumele de bani disponibile.
În susținerea cererii, a depus înscrisuri, în copie.
În drept, au fost invocate prevederile art. 32 din Legea 85/2006 privind procedura insolvenței.
Cererea a fost legal timbrată cu taxa de timbru în suma de 200 lei.
Prin încheierea de ședință din 13.11.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VII-a Civilă, judecătorul sindic a dispus în temeiul art.107 alin. 1 rap. la art. 32 alin.1 . procedura simplificată a debitorului, fiind desemnat lichidator judiciar.
În prezentul dosar creditorul Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sectorului 6 București a formulat cerere de atragerea răspunderii împotriva pârâților M. D., și S. D. M. întemeiată pe dispozițiile art. 138 lit. c și d din Legea 85/2006.
În motivarea cererii creditorul a arătat că pârâta nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea contabilității prin nedepunerea la dosarul cauzei a actelor contabile prevăzute la art. 28 din legea 85 /2006 a raportărilor semestriale și bilanțurile anuale dispunând continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetare de plăți ; de asemenea, a dispus continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetare de plăți nerespectând obligația de a se adresa tribunalului cu o cerere de deschidere a procedurii de reorganizare judiciară și faliment în maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență, manifestând dezinteres pentru buna funcționare a societății, culpa pârâților fiind prezumată.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 138 lit. c și d din Legea 85/2006.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța a constatat următoarele:
Din relațiile emise de OFICIUL REGISTRULUI COMERTULUI BUCURESTI, a rezultat că pârâții au deținut calitatea de asociat și funcția de administrator în cadrul societății debitoare . SRL.
Răspunderea administratorilor pentru ajungerea societății în încetare de plăți este strict limitată de art. 138 din legea insolvenței la săvârșirea faptelor enumerate în acest articol, textul de lege sancționând practic acele fapte care implică o deturnare a activității societății de la scopul comercial în vederea căruia a fost înființată și o utilizare a societății în vederea satisfacerii intereselor membrilor organelor de conducere sau ale unor terți.
Potrivit dispozițiilor art. 138 lit. c din legea 85/2006, judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul societății ajunsă în stare de insolvență să fie suportat de către membrii organelor de conducere care au cauzat starea de insolvență a societății prin aceea că a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetare de plăți. Textul de lege impune îndeplinirea a două condiții: existența interesului personal al organului de conducere și caracterul evident al iminentei insolvabilității societății.
Astfel, nu este suficient ca administratorii societății debitoare să fi dispus continuarea activității societății, ci trebuia probată și împrejurarea că pârâții au dispus în interes personal continuarea activității societății debitoare.
În cauza nu s-a probat faptul că pârâții au dispus în interes personal continuarea activității societății debitoare, starea de pasivitate a administratorului cu privire la recuperarea creanțelor nefiind prin ea însăși o faptă prin care să se poată aprecia incidența dispozițiilor art. 138 lit. c din legea insolvenței.
Creditorul ar fi avut posibilitatea propunerii, în vederea administrării, de probe suplimentare pentru a dovedi că pârâtul a dispus în interes personal continuarea activității care a condus în mod vădit persoana juridică în încetare de plăți. Situațiile de fapt reglementate de dispozițiile art.138 lit. c) nu au fost probate în condițiile art. 249 C.pr.civ., deși sarcina probei incumbă celui care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească.
Legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina conducătorilor societății numai pentru că ar fi dispus continuarea activității societății care ducea în mod vădit persoana juridică la încetare de plăți.
Faptul că Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sectorului 6 București în calitate de creditor, a fost în situația imposibilității recuperării sumei cu care a fost înscrisă la masa credală nu a constituit o premisă suficientă pentru a determina instanța să oblige pârâții la plata pasivului.
Pentru nerespectarea obligației debitorului aflat în încetare de plăți de a se adresa tribunalului cu o cerere de deschidere a procedurii de reorganizare judiciară și faliment în maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență nu este instituită o sancțiune care să conducă la aplicarea dispozițiilor art. 138 lit. c din legea 85/2006. Această din urmă prevedere legală încriminează o faptă distinctă de obligația stabilită prin art. 27 din lege, impunând condiția continuării activității de către membrii organelor de conducere în interes propriu.
În consecință judecătorul sindic a apreciat că nu sunt elemente care să poată fi încadrate în situațiile prevăzute de art.138 lit. c din Legea 85/2006.
S-a invocat de către creditor săvârșirea de către pârâți a faptei de a nu ține contabilitatea conform prevederilor legale prevăzută de art. 138 lit. d motivat de nedepunerea la dosarul cauzei a actelor contabile prevăzute la art. 28 din legea 85 /2006 a bilanțurilor și raportărilor contabile.
Evidența contabilă, așa cum este reglementată de Legea 82/1991 cu modificările ulterioare se referă la registrele contabile și situațiile financiare anuale, care trebuie să reflecte întreaga activitate a societății și nu vizează nedepunerea diverselor declarații cu privire la obligațiile de plată către bugetul de stat care au doar rolul de a stabili cuantumul obligațiilor de plată și care sunt supuse unor sancțiuni distincte și care în nici un caz nu pot cauza ajungerea societății în stare de insolvență.
Faptul nedepunerii actelor contabile la dosarul cauzei nu echivalează obligatoriu cu faptul neținerii contabilității, legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere numai pentru nedepunerea la dosar a evidentelor contabile, prevăzând doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar numai după administrarea de dovezi în acest sens.
Pentru a putea fi reținut că pârâții nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea, creditorul trebuia să probeze faptele prin care au fost încălcate prevederile legii contabilității nr. 82/1991 și, mai mult, că aceste nereguli ar fi cauzat insolvența societății debitoare, adică legătura de cauzalitate între faptele pârâților și starea de insolvență a societății. Creditorul nu a arătat în concret care dispoziții din legea contabilității au fost încălcate, prin prisma cărora să se poată retine, raportat la probele administrate in cauza, săvârșirea faptelor prevăzute la art.138 lit. d din lege în sarcina pârâtului.
Sarcina probei incumbă celui care face o afirmație în fata judecății, iar invocarea art.138 din lege nu atrage automat răspunderea administratorilor, deoarece legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere numai pentru nedepunerea la dosar a evidențelor contabile, prevăzând doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar numai după administrarea de dovezi în acest sens.
Din probele administrate în cauză, raportat la considerentele expuse, nu s-a putut reține săvârșirea faptelor prevăzute de art.138 lit. d din lege în sarcina pârâtei, așa cum a solicitat creditorul. Chiar și în situația în care nedepunerea actelor arătate ar fi echivalat cu neținerea contabilității conform legii, nu s-au prezentat dovezi din care să rezulte că fapta nedepunerii raportărilor contabile a condus la starea de insolvență a debitoarei.
Afirmația creditorului că potrivit art. 1350 cod civil era prezumată culpa pârâților, mandatul comercial fiind prezumat cu titlu oneros, aflându-se pe tărâmul răspunderii contractuale nu a putut fi primită întrucât natura juridica a răspunderii administratorului societății atrasă în conformitate cu art. 138 din lege poate fi una contractuala atunci când este rezultatul unei obligații derivând din contractul de mandat, între subiectele răspunderii preexistând un raport juridic contractual, mandatul este cuprins în actul constitutiv sau hotărârea adunării generale și este acceptat prin semnarea in Registrul Comerțului, ceea ce nu s-a probat în speță.
D. în raporturile administratorului cu societatea sunt aplicabile reglementările referitoare la mandat, societatea fiind cea care mandatează pe administrator să o reprezinte și să o angajeze în relațiile cu terți.
În speță, creditorul a făcut doar afirmații generice pe cererea de atragerea răspunderii, astfel încât din probele administrate în cauză, raportat la considerentele expuse, nu s-a putut retine săvârșirea faptelor prevăzute de art.138 lit. d din lege în sarcina pârâților.
Răspunderea reglementată de art. 138 din legea 85/2006 are o natură juridică delictuală, cu un caracter special. Și această formă a răspunderii trebuie să cuprindă elementele prevăzute de art.1357-1371Cod civil, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre acestea și vinovăția, numai că sunt circumscrise situației speciale avute în vedere de legea 85/2006.
Fără a se face dovada săvârșirii acestor fapte și a întrunirii celorlalte elemente prevăzute de lege pentru această răspundere, în speță a legăturii de cauzalitate nu se putea atrage răspunderea membrilor organelor de conducere doar pentru simplul fapt că nu au putut fi acoperite toate creanțele în urma lichidării.
Cazurile prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii administratorului sunt limitative, iar judecătorul sindic a apreciat că nu au fost elemente care să poată fi încadrate în situațiile prevăzute de art.138lit c) și d) din Legea 85/2006.
Cum angajarea răspunderii membrilor organelor de conducere este o măsura lăsată la aprecierea judecătorului sindic, în cazul de față s-a constatat că nu se impunea această măsură, cât timp nu s-a probat săvârșirea unei fapte din categoria celor enumerate în art.138 lit. c și d din lege, astfel că instanța a respins cererea formulată de creditorul Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sectorului 6 București, ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței civile nr. 129 din 07.01.2015 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă, a făcut apel apelanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTORULUI 6 A FINANȚELOR PUBLICE și solicită admiterea apelului, modificarea sentinței atacate, și pe cale de consecință, admiterea cererii instituției sale de atragere a răspunderii personale patrimoniale a membrilor organelor de conducere a . S.R.L. pentru următoarele motive:
Arată că instituția sa a formulat cerere întemeiată pe dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. c) și d) din Legea nr. 85/2006 prin care a solicitat instanței să dispună suportarea pasivului neacoperit al debitoarei de către . SRL, de către membrii organelor de conducere, respectiv M. D. cu domiciliul în București, .. 12-16. .. A. . și S. D. M. cu domiciliul în București. ., .. ..
Mai arată că în motivarea cererii a arătat că în cadrul procedurii lichidatorul judiciar nu a putut identifica bunuri mobile sau imobile prin a căror valorificare să facă posibilă recuperarea creanțelor înscrise în tabelul de creanțe al debitoarei . SRL.
Totodată, susține că a arătat că scopul edictării dispozițiilor art. 138 din Legea 85/2006 a fost acela de a determina apariția și menținerea unui climat economic sănătos, bazat pe două principii fără de care acest deziderat nu poate fi realizat, respectiv: principiul apărării drepturilor creditorilor societății față de faptele administratorilor care nu iau măsurile cerute de lege în cazul în care societatea se află în încetare de plăți și principiul răspunderii administratorilor pentru continuarea unei activități care prejudiciază pe ceilalți creditori.
Arată mai departe că instanța de fond a respins ca neîntemeiată cererea formulată de instituția sa.
Apreciază hotărârea instanței de fond ca lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea și interpretarea greșită a legii și solicită modificarea acesteia pentru următoarele motive de fapt și temeiuri în drept:
Subliniază că reține în primul rând faptul că răspunderea organelor de conducere pentru plata pasivului înregistrat de societatea debitoare este o răspundere civilă delictuală specială care intervine în situația în care faptele administratorilor au cauzat starea de insolvență a societății și aceasta este o stare de fapt care se asociază acțiunii sau omisiunii delictuoase a conducătorilor ei.
Arată în continuare că prin activități ce duc în mod vădit la starea de insolvență înțelege acele activități care, deși prejudiciabile pentru patrimoniul societății din punct de vedere financiar, sunt continuate în mod conștient și voit de membrii organelor de conducere.
Învederează că prin faptele enumerate de art. 138 din Legea nr. 85/2006, intenția legiuitorului a fost aceea de a oferi creditorilor încă un mijloc procedural prin care să-și poată recupera creanțele, respectiv sancționarea membrilor organelor de conducere conform dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006. Mai învederează că din modul în care a fost conceput acest text de lege rezultă că evidențierea existenței a cel puțin uneia din faptele prevăzute expres și limitativ este suficientă pentru a opera atragerea răspunderii patrimoniale, fără a mai fi nevoie de proba elementelor ce compun răspunderea civilă obișnuită.
Susține că scopul reglementarii dispozițiilor art. 138 din Legea 85/2006 a fost acela de a determina apariția și menținerea unui climat economic sănătos, bazat pe două principii fără de care acest deziderat nu poate fi realizat, respectiv: principiul apărării drepturilor creditorilor societății față de faptele administratorilor care nu iau masurile cerute de lege în cazul în care societatea se află în încetare de plăți și principiul răspunderii administratorilor pentru continuarea unei activități care prejudiciază pe ceilalți creditori.
Apreciază că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 138 lit. c) în sensul că reprezentanții societății debitoare aveau obligația legală să nu dispună continuarea unei activități care ducea în mod vădit la încetarea de plăți, societatea înregistrând pierderi, astfel cum rezultă din raportul privind cauzele și împrejurările care au condus la apariția stării de insolvență a societății debitoare, întocmit de lichidatorul judiciar și depus la dosarul cauzei.
Precizează că în vederea realizării acestui deziderat, legiuitorul a edictat art. 27 din Legea nr.85/2006 în care se arată că “debitorul aflat în stare de insolvență este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maxim 30 de zile de la apariția stării de insolvență" și “va putea să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi și debitorul în cazul căruia apariția stării de insolvență este iminentă”.
Rezultă că administratorii unei societăți comerciale sunt obligați să solicite ei înșiși aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 nu numai în situația apariției stării de încetare de plăți, ci chiar în situația în care această stare este iminentă, iar în acest sens pentru a evita acumularea unor noi obligații restante, legiuitorul a stabilit chiar un termen limită pentru depunerea cererii, respectiv 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
Arată că în această situație, formularea unei cereri întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 85/2006 nu este o opțiune, ci o obligație pe care administratorii nu o pot încălca, iar dispozițiile art. 138 lit. c) apar ca o sancțiune aplicată administratorilor pentru încălcarea dispozițiilor art. 27 din aceeași lege.
Mai arată că potrivit dispozițiilor art. 72 din Legea nr. 31/1990 cu modificările și completările ulterioare, “obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat’’, ori, “mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros, fiind cuprins în actul constitutiv sau în hotărârea adunării generale și este acceptat prin semnarea în Registrul Comerțului’’.
Concluzionează că, acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raportjuridic contractual de mandat comercial cu societatea, răspunzând nu numai pentru dol, dar și pentru culpa comisă în executarea lui, culpa ce poate consta atât într-o acțiune, cât și într-o omisiune (neîndeplinirea unei acțiuni, ori neluarea unei măsuri atunci când acea acțiune sau acea măsură trebuie să fie întreprinsă de o anumită persoană).
Totodată, învederează instanței de judecată că debitoarea, deși notificată, prin organele statutare, nu a predat documentele prevăzute de art. 28 alin. (1) din legea nr. 85/2006.
Pe de altă parte, învederează instanței de judecată ca din informațiile furnizate de Serviciul Registru Contribuabili și Declarații Persoane Juridice din cadrul Administrației Sector 6 a Finanțelor Publice, debitoarea figurează cu declarații fiscale nedepuse, după cum urmează:
- declarațiile privind obligațiile de plată la bugetul de stat aferente lunilor 03.12.2007, 3.06 09.12._ 12 2009 (impozit pe veniturile microîntreprinderilor) cele aferente lunilor 03.06.09.12._.12.2011, 03,06.09,12._.2013 (impozit pe profit) și cele aferente lunilor 12.2007, 03,06,09, 12.2008, 03,06,09, 12.2009 01-12._11, 01-12.2012, 01-10.2013 (impozit pe veniturile din salarii și asimilate salariilor):
- declarație privind impozitul pe profit aferente anilor 2010, 2011 2012;
- deconturile de TVA aferente lunilor 03,06.09,12._09;
- declarațiile privind obligațiile de plată la bugetele asigurărilor sociale și fondurilor speciale aferente lunilor 12._.12.2008, 03,06.09,12._10;
- declarațiile privind obligațiile de plată a contribuțiilor sociale, impozitul pe venit și evidența nominală a persoanelor asigurate aferente lunilor 01-12.2011, 01-12.2012, 01-10.2013.
De asemenea, arată că ultimul bilanț contabil depus de societatea debitoare la organul fiscal este cel de la data de 30.06.2007.
Față de cele arătate mai sus, apreciază că nedepunerea de către debitoare a actelor și documentelor contabile instituie o prezumție relativă a neținerii contabilității în conformitate cu legea.
Precizează că, prin nedepunerea documentelor se creează premisele eludării legii, ținerii unei contabilități fictive sau chiar a unei duble contabilități.
Din cele expuse mai sus, consideră că rezultă în mod clar că societatea debitoare, prin reprezentanții săi, nu au ținut o contabilitate în conformitate cu prevederile legale, fiind astfel îndeplinită condiția esențială expres prevăzută de lit. d) art. 138 din Legea nr. 85/2006, privind procedura insolvenței.
Cu privire la prejudiciul cauzat instituției sale, susține că acesta derivă din starea de insolvență a debitorului și constă în imposibilitatea recuperării integrale, în condiții normale și la scadență a datoriilor, astfel cum rezultă din tabelul obligațiilor debitoarei.
Menționează că se creează astfel legătura de cauzalitate între fapta ilicită a administratorului societății debitoare (respectiv managementul defectuos al societății în sensul că a continuat să mai funcționeze deși pierderile din afacerile societății erau iminente) și prejudiciul creat (cauzat creditorilor prin neplata datoriilor așa cum rezultă din tabelul definitiv al obligațiilor societății debitoare depus la dosar) și constă în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală șl în condiții de legalitate a societății.
Pentru argumentele de fapt și temeiurile în drept enunțate mai sus, solicită admiterea apelului și modificarea sentinței atacate în sensul admiterii cererii de atragere a răspunderii personale patrimoniale a membrilor organelor de conducere ale debitoarei . SRL, respectiv dispunerea suportării de către pârâți a pasivului rămas neacoperit, cu bunurile din averea personală, până la achitarea integrală a obligațiilor restante.
În drept, își întemeiază prezenta cerere pe dispozițiile art. 466 și următoarele Cod procedură civilă, coroborate cu cele ale Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței și ale Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare.
Analizând apelul prin prisma motivelor de apel expuse se constată că nu este fondat.
Apelanta susține greșita nereținere de către instanța de fond a săvârșirii de către pârâți a faptei prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006, faptă constând în dispunerea, în interes personal, a continuării unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetare de plăți.
Este întemeiată considerația primei instanțe în sensul că nerespectarea de către debitoare, prin administratorul statutar al acesteia, a obligației prevăzute de art. 27 din Legea nr. 85/2006 nu este de natură să conducă la concluzia săvârșirii de către intimații pârâți a faptei prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006.
Prevederile art. 27 instituie obligația debitorului aflat în stare de insolvență de a adresa tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariția stării de insolvență.
Nerespectarea acestei obligații de către debitoare prin administratorul său nu poate constitui o cauză a apariției stării de insolvență a societății, deoarece este vorba despre o faptă de nerespectare a unei obligații ulterioară apariției stării de insolvență. Deci nu este întrunită condiția existenței unei legături de cauzalitate dintre fapta constând în nerespectarea obligației menționate de art. 27 din lege și prejudiciul reprezentat de starea de insolvență a societății debitoare.
Totodată, chiar dacă s-ar proba continuarea activității societății debitoare și ulterior apariției stării de insolvență a acesteia, nu s-a dovedit, astfel cum s-a reținut de către instanța de fond, condiția ca această activitate ulterioară apariției stării de insolvență să se desfășoare în interesul personal al intimaților pârâți în calitate de administratori statutari ai debitoarei.
Se constată că în mod întemeiat s-a apreciat de către judecătorul sindic că nu poate fi atrasă răspunderea intimaților pârâți în condițiile prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c din Legea nr. 85/2006.
Apelanta mai susține și greșita reținere de către instanța de fond a faptului că nu sunt întrunite condițiile pentru antrenarea răspunderii intimaților pârâți în baza art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006, text de lege care se referă la fapta de ținere a unei contabilități fictive, de a face să dispară unele documente contabile sau de a nu ține contabilitatea în conformitate cu legea.
Cu privire la această critică, se reține că în mod corect a considerat instanța de fond că faptul nedepunerii la dosar a actelor contabile prevăzute de dispozițiile art. 28 din Legea nr. 85/2006 sau faptul nedepunerii la organele abilitate a declaraților privind raportările contabile prevăzute de lege nu sunt de natură doar prin ele însele să conducă la concluzia săvârșirii de către intimații pârâți a faptei prevăzute de art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006.
Trebuie ținut cont, astfel cum a arătat și instanța de fond, că răspunderea întemeiată pe dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 este o răspundere de natură delictuală specială, izvorâtă din prevederile legale și nu o răspundere de natură contractuală, izvorâtă din prevederile contractului de mandat dintre societatea debitoare și administratorul acesteia. Ca urmare, antrenarea răspunderii întemeiate pe dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006 presupune dovedirea întrunirii tuturor elementelor răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția făptuitorului.
Chiar dacă din faptele de nedepunere la dosar de către intimații pârâți a actelor contabile prevăzute de dispozițiile art. 28 din Legea nr. 85/2006 sau de nedepunere la organele abilitate a declarațiilor privind raportările contabile prevăzute de lege ar rezulta existența faptei ilicite de neținere de către debitoare, prin administratorul statutar, a unei contabilități conforme cu legea, în mod corect s-a reținut de către judecătorul sindic că nu este întrunită condiția existenței legăturii de cauzalitate dintre această faptă ilicită și prejudiciul constând în apariția stării de insolvență a societății debitoare. Aceasta întrucât nu s-a probat faptul că neținerea unei contabilități conforme cu legea ar fi fost cauza care a determinat apariția stării de insolvență a debitoarei.
Cum este vorba despre o răspundere de natură delictuală, ceea ce înseamnă că trebuie probate condițiile de antrenare a acesteia, rezultă că și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită de neținere a contabilității potrivit legii și prejudiciul constând în stare de insolvență a debitoarei trebuie de asemenea dovedită. O asemenea legătură de cauzalitate nu poate fi prezumată și deci nu poate fi reținută afirmația apelantei în sensul că această legătură de cauzalitate ar consta în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății.
Se deduce că în mod întemeiat s-a reținut de către instanța de fond că nu sunt întrunite condițiile pentru antrenarea răspunderii intimaților pârâți potrivit dispozițiilor art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006.
Față de aceste considerente, Curtea constată că hotărârea atacată este temeinică și legală, iar apelul nu este fondat, motiv pentru care, în baza art. 480 alin. 1 C.pr.civ., va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul declarat de apelanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI ÎN REPREZENTAREA ADMINISTRAȚIEI SECTORULUI 6 A FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr. 129 din 07.01.2015 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._/3/2013/a1 în contradictoriu cu intimații M. D. și S. D. M..
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din data de 08.04.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
A. P. F. L. Șalar
GREFIER,
M. I.
Red. A.P./4 ex.
| ← Acţiune în anulare. Decizia nr. 140/2015. Curtea de Apel... | Procedura insolvenţei – SRL. Decizia nr. 658/2015. Curtea de... → |
|---|
