Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 501/2015. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 501/2015 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-03-2015 în dosarul nr. 27925/3/2013/a1
Dosar nr._ (Număr în format vechi 79/2015)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VI-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 501/2015
Ședința publică de la 25 Martie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE I. G.
JUDECĂTOR V. D.
GREFIER M. I.
Pe rol fiind soluționarea cererii de apel formulate de apelanta SP B. & A. IPURL LICHIDATOR AL . TERRE SRL împotriva sentinței civile nr. 8969 din data de 29.10.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata S. F. (fostă C.).
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 18.03.2015, susținerile fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie și când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a se depune concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru data de 25.03.2015 când a decis următoarele:
CURTEA
Prin cererea înregistrată la Tribunalul București - Secția a VII-a Civilă sub nr._ 13, debitoarea . TERRE SRL a solicitat în temeiul art.27 și art. 32 din Legea nr.85/2006 deschiderea procedurii de insolvență și desemnarea unui administrator judiciar.
Prin încheierea din data de 04.09.2013 instanța a dispus deschiderea procedurii simplificate de insolvență împotriva debitoarei, fiind desemnat lichidator judiciar.
În prezentul dosar lichidatorul judiciar a formulat cerere de atragerea răspunderii împotriva administratorului S. F. întemeiată pe dispozițiile art. 138 lit. a, b, c, d și e din Legea nr.85/2006.
Prin sentința civilă nr. 8969 din 29.10.2014 instanța a respins cererea formulată de reclamantul SP B. & A. IPURL în contradictoriu cu pârât S. F. (fostă C.) ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că este adevărat că prin nedepunerea actelor prevăzute de art. 28 din Legea nr.85/2006, în special a celor contabile, se poate deduce că administratorul nu a ținut contabilitatea debitoarei, însă potrivit art. 128 din aceeași lege, dispozițiile acesteia se completează cu cele ale codului de procedură civilă, în măsura compatibilității lor.
Faptul nedepunerii actelor contabile la dosarul cauzei nu echivalează obligatoriu cu faptul neținerii contabilității. În conformitate cu prevederile art.138 din Legea 85/2006, judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul societății ajunsă în încetare de plăți să fie suportată de către membrii organelor de conducere dacă aceștia, prin activitatea lor culpabilă, au cauzat încetarea de plăți a societății debitoare, însă în cauză nu s-a dovedit acest fapt determinant despre care se vorbește în art. 138 din lege cu privire la ajungerea debitoarei în încetare de plăți, adică legătura de cauzalitate între faptele pârâtului și starea de insolvență a societății. Legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere numai pentru nedepunerea la dosar a evidențelor contabile, prevăzând doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar numai după administrarea de dovezi în acest sens.
Pentru a putea fi reținut că pârâta nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea, lichidatorul judiciar trebuia să probeze faptele prin care au fost încălcate prevederile legii contabilității nr. 82/1991 și, mai mult, că aceste nereguli ar fi cauzat insolvența societății debitoare, adică legătura de cauzalitate între fapta pârâtei și starea de insolvență a societății. Cât privește incidența dispozițiilor art. 138 lit. a din Legea nr.85/2006 instanța a reținut din datele bilanțiere că societatea înregistra active circulante de 143.297 lei, compuse din stocuri, casă și conturi la bănci de 497 lei, valoarea creanțelor fiind de 22.183 lei.
Se invoca de către lichidatorul judiciar săvârșirea de către pârâta administrator al societății a faptei prevăzută la art. 138 lit. a din lege, prezumând că a folosit bunurile persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane, având în vedere că nu au fost identificate faptic activele imobilizate și prin valorificarea întregului patrimoniu al societății în dauna creditorilor.
Instanța a reținut că societatea debitoare nu a deținut în patrimoniu bunuri de natura imobilizărilor corporale (de natură materială, concretizate în terenuri, construcții, mijloace de transport etc. destinate să genereze beneficii economice ulterioare ca urmare a utilizării lor în activitatea de exploatare), activele la care lichidatorul face referire fiind active imobilizate și active circulante constând în stocuri, creanțe, capital, elemente patrimoniale destinate să asigure continuitatea ciclului de exploatare, într-o permanentă schimbare și transformare în cadrul unui circuit al activității societății, astfel încât nu se poate reține că pârâta a ascuns o parte din acest activ non material care să conducă la incidența dispoziției art.138 lit. e din lege. Activele imobilizate reprezintă resurse controlate pe o perioada îndelungată de timp în activitatea unităților patrimoniale (de regulă mai mare de un an) care degajă prin utilizarea lor beneficii economice viitoare și ca urmare își recuperează eșalonat valoarea prin includere în cheltuieli în mai multe exerciții în funcție de durata lor de utilizare, deosebindu-se imobilizări necorporale, imobilizări în curs, imobilizări financiare și imobilizări corporale. Activele circulante sunt destinate să asigure continuitatea ciclului de exploatare, fiind într-o permanentă schimbare și transformare în cadrul unui circuit închis. Faptul nerecuperării creanțelor în valoare de 46.307 lei de la terțe persoane pentru acoperirea datoriilor nu echivalează cu fapta de a folosi bunurile sau creditelor persoanei juridice în folos propriu sau în al unei alte persoane, neputându-se prezuma că pârâta le-a folosit în interes propriu și nu pentru acoperirea datoriilor, fiind astfel deturnate sumele care urmau să fie recuperate prin înțelegeri cu alți parteneri de afaceri.
Pentru a putea fi reținut că pârâta a folosit bunurile sau creditelor persoanei juridice în folos propriu sau în al unei alte persoane lichidatorul judiciar trebuia să arate în concret bunurile/ creditele folosite în interes propriu și mai mult, că folosirea acestora ar fi cauzat insolvența societății debitoare, adică legătura de cauzalitate între fapta administratorului și starea de insolvență.
Din răspunsul emis de către D.I.T.L. rezultă că societatea debitoare nu figurează cu bunuri în patrimoniu care să nu fi fost identificate faptic de lichidatorul judiciar în vederea valorificării în cadrul procedurii de insolvență, astfel încât nu se poate reține existența faptei prevăzută la art. 138 lit. a din lege. În cauză nu s-a probat faptul că pârâta a dispus în interes personal continuarea activității societății debitoare, starea de pasivitate a administratorului cu privire la recuperarea creanțelor nefiind prin ea însăși o faptă prin care să se poată aprecia incidența dispozițiilor art. 138 lit. c din legea insolvenței.
S-a mai reținut că în cauză nu s-a probat nici săvârșirea faptei prevăzută la art. 138 lit. b și e din lege, în sensul că pârâtul a deturnat sau a ascuns o parte din activul persoanei juridice mărind în mod fictiv pasivul acesteia sau că a făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice.
Nu orice deficiență de natură managerială este de natură a conduce la stabilirea răspunderii organelor de conducere, textul de lege sancționând practic acele fapte care implică o deturnare a activității societății de la scopul comercial în vederea căruia a fost înființată și o utilizare a societății în vederea satisfacerii intereselor membrilor organelor de conducere sau ale unor terți.
Împotriva acestei soluții, în termen legal, a formulat apel SP B. & ASOCIAȚII IPURL, lichidator judiciar al debitoarei . TERRE SRL, solicitând admiterea apelului și desființarea sentinței civile atacate nr. 8969/29.10.2014 pronunțată de Tribunalul București și în consecință admiterea acțiunii de fond.
În motivare se arată că până în prezent nu au fost puse la dispoziție, așa cu s-a dispus prin încheierea de ședință din 04.09.2013 a Tribunalului București - Secția a VII-a Civilă, actele și informațiile prevăzute de art. 28 al 1 din Legea nr.85/2006 și întreaga gestiune împreună cu evidența financiar contabilă.
Nerecuperarea creanțelor în valoare de 146,761 RON, pentru acoperirea datoriilor, pe care debitoarea le deținea conform bilanțului întocmit în data de 31.12.2012, evidențiază faptul că administratorul debitoarei le-a folosit în interes propriu și nu pentru achitarea datoriilor în condițiile în care valoarea acestora ar fi acoperit o parte din creanțele înscrise în tabelul definitiv consolidat rezultând astfel interesul clar al administratorului debitoarei S. (fosta C.) F. care practic a deturnat sumele ce urmau a fi recuperate în interes propriu prin înțelegerii cu partenerii de afaceri, fiind astfel aplicabile prevederile art. 138 lit. b) și e) din Legea 85/2006.
Se mai arată că administratorul are de îndeplinit un contract tacit de mandat în temeiul art. 72 din Legea 31/1990 republicată și art. 1532 - 1533 Cod Civil, astfel că are și o răspundere contractuală față de terții păgubiți de societatea ce o reprezintă, iar atâta vreme cât ei sunt niște mandatari ai falitei și au obligația de a administra patrimoniul societății cu mai multă diligență decât propriile lor interese, și răspunderea acestora poate fi atrasă chiar și pentru culpa cea mai ușoară.
În lipsa unui inventar general, act contabil esențial în legea contabilității, se poate susține că administratorul debitoarei nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea contabilității și, deci, se poate reține că există fapta cauzatoare de prejudiciu prevăzuta de art. 138 alin 1 lit. d din Legea nr.85/2006.
Cum debitoarea nu și-a respectat obligația prevăzută de Legea 85/2006, de a solicita ea însăși aplicarea prevederilor acestei legi, imediat ce a apărut starea de insolvență, acumulând în continuare datorii pe care nu și le poare achita în termenele legale, antrenarea răspunderii administratorului este obligatorie, întrucât a dispus în interes personal continuarea unei activități care duce în mod vădit persoana juridica la încetare de plăți, fiind astfel aplicabil art. 138 alin. 1 lit. c).
Din analiza celor prezentate rezultă fără echivoc că starea de insolvabilitate a fost determinată de continuarea activității, prin utilizarea bunurilor societății în interesul propriu al administratorului statutar S. (fosta C.) F., prin realizarea de operațiuni comerciale în interes personal, activitate care a generat acumularea semnificativă de datorii, de un management neperformant cu privire la gestionarea acestei situații; de imposibilitatea de acoperire a cheltuielilor și creanțelor din profitul obținut. Toate acestea indică culpa administratorului statutar S. (fosta C.) F. care a continuat activitatea societății, deși aceasta ducea în mod evident la încetare de plăți, care a dispus valorificarea întregului patrimoniu al societății în dauna creditorilor, operațiune realizată cu scopul clar de a înceta activitatea debitoarei și ajungerea acesteia în stare de insolvență.
În ceea ce privește raportul de cauzalitate, este evident că inexistența unei evidențe contabile complete echivalează cu o situație de haos, caracterizată prin necunoașterea creditorilor, a debitorilor, a situației societății în ansamblu, aspecte incompatibile cu diligența de care trebuie să dea dovadă administratorul pentru a asigura o bună gestiune a societății care să conducă la realizarea obiectului acesteia.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 470 Cod procedură civilă.
Intimata a formulat întâmpinare, solicitând instanței respingerea apelului și menținerea sentinței apelate.
Analizând apelul prin prisma motivelor invocate de apelantă Curtea apreciază că acesta nu este fondat pentru următoarele considerente:
Răspunderea reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu este o extindere a procedurii falimentului asupra membrilor organelor de conducere, ci una personală, care intervine numai atunci când, prin săvârșirea vreunei fapte din cele enumerate de textul de lege, aceștia au cauzat ajungerea societății debitoare în stare de insolvență.
Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006 este cea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale, și nu este o răspundere contractuală.
Fiind vorba de o răspundere delictuală, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, respectiv existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a legăturii de cauzalitate și a culpei, condiții care capătă în această situație unele conotații speciale.
În privința faptelor prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. b) și e) din Legea nr.85/2006, apelanta susține că acestea rezultă din dezinteresul manifestat de administratorul debitoarei în sensul achitării datoriilor acesteia, fapt ce ar fi accentuat incapacitatea de plată, ducând astfel la generarea stării de insolvență.
Curtea constată însă că activitatea nerentabilă și managementul defectuos, constând în dezinteresul total în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor minime pentru funcționarea societății și lipsa eforturilor pozitive în redresarea acesteia, chiar dacă ar fi cauzat pierderi în patrimoniul debitoarei, nu constituie o cauză de atragere a răspunderii, neregăsindu-se printre cele prevăzute în mod expres și limitativ de art.138 din lege și neputând fi asimilată cu fapta de a fi deturnat sau ascuns activul persoanei juridice.
Răspunderea pârâtei nu se poate atrage dacă aceasta nu a formulat cererea de deschidere a procedurii în termen de 30 de zile de la apariția stării de insolvență, întrucât este vorba o faptă ulterioară apariției insolvenței, or dispozițiile art. 138 din lege reglementează o răspundere specială, care se poate angaja pentru fapte anterioare apariției insolvenței și care au cauzat starea de insolvență.
În privința faptei reglementată de dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. d) din Legea nr.85/2006, Curtea apreciază că neîntocmirea evidențelor contabile este de natură a face imposibilă stabilirea fenomenelor negative care au declanșat în final procedura insolvenței, și în nici un caz nu este de natură a dovedi în concret săvârșirea faptei prevăzută de lit. d). Aserțiunile apelantei, constând în prezumții simple, deduse din împrejurarea nedepunerii la dosar a documentelor contabile, chiar dacă ar fi de natură a crea o prezumție relativă, nesusținute de nici o altă probă concretă, nu sunt suficiente pentru ca instanța să angajeze răspunderea patrimonială a unei persoane, deoarece părților le revine sarcina de a-și dovedi afirmațiile, în condițiile art. 249 Cod Procedură Civilă, iar invocarea prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu atrage automat răspunderea membrilor organelor de conducere, întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina acestora, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a cauzat ajungerea societății în stare de insolvență.
De asemenea, angajarea răspunderii în temeiul art. 138 din Legea nr.85/2006 nu poate constitui o sancțiune pentru atitudinea procesuală a pârâtei intimate sau pentru refuzul de colaborare al acesteia cu lichidatorul judiciar, împrejurări oricum ulterioare intrării în insolvență.
Referitor la susținerea apelantei în sensul că în cauză ar fi incidente regulile răspunderii contractuale derivând din contractul de mandat al administratorului, Curtea constată că o astfel de răspundere poate fi angajată numai în relațiile administratorului cu societatea, cea care i-a dat mandatul de reprezentare. În relațiile cu terții însă, sunt aplicabile condițiile răspunderii civile delictuale, condiții a căror îndeplinire nu a fost dovedită de apelantă.
Prin urmare, apreciind că nu se poate reține în sarcina intimatei-pârâtă săvârșirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. a), b), c), d) și e) din Legea nr. 85/2006, Curtea constată că judecătorul-sindic a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, a cărei confirmare se impune, motiv pentru care, în temeiul art. 480 Cod Procedură Civilă, va respinge apelul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelanta SP B. & A. IPURL LICHIDATOR AL . TERRE SRL împotriva sentinței civile nr. 8969 din data de 29.10.2014 pronunțată de Tribunalul București Secția a VII-a Civilă în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata S. F. (fostă C.) ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 25.03.2015.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
I. G. V. D. M. I.
Red.I.G./dact.I.G.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Procedura insolvenţei – societăţi pe acţiuni. Decizia nr.... → |
|---|
