Acţiune în anulare. Decizia nr. 5028/2014. Curtea de Apel CLUJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 5028/2014 pronunțată de Curtea de Apel CLUJ la data de 13-06-2014 în dosarul nr. 3499/1285/2011/a16
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 5028/2014
Ședința publică de la 13 Iunie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE M.-I. I.
Judecător M. B.
Judecător M. S.
Grefier A. B.
S-a luat în examinare recursul declarat de C. C. DEBITORULUI M. D. I. împotriva sentinței civile nr. 2772 din 23.10.2013 pronunțată în dosar nr._ 1/ a16 al Trib. Specializat Cluj, privind și pe intimat M. D. I., intimat V. D.-D., intimat V. E., intimat M. A.-P., intimat M. D. I. PRIN LICHIDATOR JUDICIAR CII T. M. C., având ca obiect acțiune în anulare_ act.in anulare dep.de ..
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat D. R. în reprezentarea intereselor recurentului, în baza delegației aflate la fila 9 din dosar, lipsă fiind restul părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că recursul este legal timbrat; la data de 27 mai 2014 s-a înregistrat întâmpinare din partea intimatului-debitor M. D..
Curtea, efectuând verificările impuse de dispozițiile art. 1591 alin 4 C.pr.civ., stabilește că este competentă general, material și teritorial în judecarea prezentului recurs, în temeiul dispozițiilor art. 3 pct. 3 C.pr.civ. și ale Legii nr. 85/2006.
Se comunică un exemplar din întâmpinare cu reprezentanta recurentului, care învederează instanței că nu are alte cereri de formulat.
Luând act de poziția procesuală a recurentului, Curtea, după deliberare, declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentanta recurentului solicită admiterea recursului, desființarea sentinței atacate, respingerea excepției tardivității și trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond, fără cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA:
Prin sentința civilă nr. 2.772 din 23.10.2013 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Specializat Cluj, s-a admis excepția tardivității formulării de către comitetul creditorilor debitorului M. D. I., prin președintele său, d-l S. D. R. a prezentei cereri de anulare a unui transfer fraudulos în sensul art. 79 – art. 80 din Legea nr. 85/2006, cu consecința decăderii din dreptul de a formula prezenta cerere și, în consecință:
S-a respins ca tardiv formulată cererea formulată de către comitetul creditorilor debitorului M. D. I., prin președintele său, d-l S. D. R., în contradictoriu cu pârâtul debitor aflat în faliment M. D.-I., reprezentat de lichidatorul judiciar C.I.I. T. M. C. și pârâții V. D.-D. și V. E., respectiv M. A.-P. și ., având ca obiect anularea parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2300/26 august 2010 de notarul public C. M., prin care pârâtul debitor M. D.-I. și pârâtul M. A.-P. au înstrăinat către pârâta V. E., căsătorită cu pârâtul V. D.-D. . C2A situat în ., parter, jud. Cluj, compus din 1 living, 1 dormitor, 1 bucătărie, 1 baie, 1 hol, cu suprafața utilă de 38,03 mp și 1 balcon în suprafață de 9,23 mp, înscris în CF_-C1-U37 B., cu nr. cad._-C1-U37, cu o cotă din p.i.c. de 2,03/100 și o cotă de teren de 18,18/896, anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3254/25 noiembrie 2010 de notarul public C. M., prin care pârâții V. E. și V. D.-D. au înstrăinat către pârâta . . C2A situat în ., parter, jud. Cluj, compus din 1 living, 1 dormitor, 1 bucătărie, 1 baie, 1 hol, cu suprafața utilă de 38,03 mp și 1 balcon în suprafață de 9,23 mp, înscris în CF_-C1-U37 B., cu nr. cad._-C1-U37, cu o cotă din p.i.c. de 2,03/100 și o cotă de teren de 18,18/896 și obligarea pârâților V. E. și V. D.-D., respectiv . la restituirea către averea debitorului M. D.-I. a bunului imobil mai sus arătat, sau, dacă bunul nu mai există, a contravalorii acestui bun la data transferului, 87.800 lei (20.000 euro), respectiv rectificarea înscrierilor din CF_-C1-U37 B., nr. cad._-C1-U37 în sensul radierii înscrierii dreptului de proprietate al pârâtei . și a reînscrierii dreptului de proprietate al pârâtului debitor M. D.-I. asupra bunului imobil cu nr. cad._-C1-U37.
Analizând incidența în speță a excepției tardivității formulării de către comitetul creditorilor debitorului M. D. I., prin președintele său, d-l S. D. R. a prezentei cereri de anulare a unui transfer fraudulos în sensul art. 79 – art. 80 din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic a reținut că din perspectiva actului normativ de drept material aplicabil conduitei pasive a titularilor acțiunii, judecătorul sindic reține că în speță este aplicabil noul cod civil (Legea nr. 287/2009). Astfel, dreptul la acțiunea reglementată de art. 79-80 din Legea nr. 85/2006 s-a născut în prezenta cauză odată cu deschiderea procedurii insolvenței față de debitorul pârât M. D. I., la 12 octombrie 2011, dată la care era deja în vigoare NCC, iar Decretul nr. 167/1958 era abrogat.
Din perspectiva legii procedurale care guvernează prezentul litigiu, judecătorul sindic reține că în speță sunt aplicabile cu prioritate dispozițiile Legii nr. 85/2006, care, conform art. 149 din acest act normativ, se completează, în măsura compatibilității, cu dispozițiile Codului de procedură civilă și cu cele ale (noului) Cod civil.
Cu toate acestea, judecătorul sindic nu a putut primi susținerea reclamantului în sensul că art. 81 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 ar cuprinde o reglementare neclară în ceea ce privește natura juridică a termenelor de 1 an și, respectiv, 16 luni, pe care le reglementează, caz în care ambelor termene le-ar fi aplicabile regulile de la prescripție, conform art. 2547 NCC.
Art. 81 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 stabilește neechivoc în primul rând faptul că acțiunea pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor, precum și pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale, la care se referă art. 79 și 80, poate fi introdusă de administratorul judiciar/lichidator în termen de un an de la data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului prevăzut la art. 20, alin. 1, lit. b din același act normativ. Acest termen este, incontestabil, un termen special de prescripție, fiind reglementat, ca orice termen de prescripție, prin indicarea momentului la care se naște și prin durată. De altfel, Legea nr. 85/2006 utilizează în legătură cu acest termen și cu dreptul la acțiune în sens material termenii juridici cei mai uzuali în materie de prescripție: „acțiunea” … „poate fi introdusă” … „în termen de un an de la data…”.
Un alt argument în sprijinul concluziei judecătorului sindic în sensul că termenul de un an reglementat de teza I a art. 81 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 este un termen de prescripție este dat de asocierea momentului la care acest termen începe să curgă cu expirarea termenului în care trebuie depus raportul prevăzut de art. 20 alin. 1 lit. b din Legea nr. 85/2006, care trimite la art. 59 alin. 1 din Legea nr. 85/2006: raportul privind cauzele și împrejurările care au dus la apariția insolvenței debitorului. Acțiunea prevăzută de art. 79 – 80 din Legea nr. 85/2006 este o acțiune care tinde, în final, la repararea unei pagube cauzate creditorilor prin sancționarea unui ilicit civil. Chiar dacă din perspectiva debitorului și a terțului cocontractant actul a cărui anulare se cere a creat doar obligații contractuale, pentru terții creditori prejudiciați acest act este un res inter alios acta, iar răspunderea pârâților cocontractanți față de terți are natură delictuală. Prin urmare, reglementarea momentului la care începe să curgă termenul de prescripție de un an prin raportare la momentul la care expiră termenul de întocmire a raportului privind cauzele și împrejurările care au dus la apariția insolvenței debitorului reprezintă o ancorare a momentului inițial al acestui termen la data limită până la care administratorul judiciar trebuia să cunoască paguba și persoanele care răspund de ea în sensul art. 2528 alin. 1 NCC (care cuprinde aceeași regulă care se regăsea și în art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958). În acest context este esențială atitudinea și conduita titularului acțiunii, care trebuie să fie diligent și să facă demersurile necesare pentru a cunoaște, într-un interval de timp stabilit de lege, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, sancțiunea pentru o conduită pasivă fiind începerea curgerii termenului de prescripție. Adoptarea de către legiuitor a aceleiași metode de reglementare a momentului de la care curge termenul de prescripție în reglementarea generală și în reglementarea specială din Legea nr. 85/2006 reprezintă, astfel, un argument în plus în sprijinul concluziei judecătorului sindic în sensul că termenul de un an mai sus analizat este unul de prescripție.
Spre deosebire de termenul de prescripție de un an, termenul de 16 luni de la data deschiderii procedurii este un termen de decădere, stabilind data limită înăuntrul căruia acțiunea reglementată de art. 81 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 trebuie introdusă prin raportare la momentul procedural al deschiderii procedurii insolvenței și prin stabilirea unui termen de 16 luni de la data deschiderii procedurii. Legea nr. 85/2006 utilizează în legătură cu acest termen expresia „nu mai târziu de”, care trimite în mod neechivoc la „tardivitate”, termen juridic asociat în mod uzual cu instituția juridică a decăderii și nu cu aceea a prescripției. De altfel, ca normă specială, Legea nr. 85/2006 stabilește acest termen de 16 luni pentru a marca momentul final până la care acțiunea pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor, precum și pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale, la care se referă art. 79 și 80 poate și trebuie să fie introdusă, indiferent de motivele care au împiedicat titularii să o exercite până la acel moment, în caz contrar dreptul acestora stingându-se prin decădere.
Spre deosebire de termenul de un an, care are natura juridică a unui termen de prescripție, termenul de 16 luni de la data deschiderii procedurii începe să curgă independent de orice conduită a vreunui subiect de drept procesual îndreptățit să exercite acțiunea și expiră fără posibilitatea influențării lui de către vreun subiect de drept, fapt care îl deosebește fundamental de termenele de prescripție, însă îl plasează, incontestabil, în categoria termenelor de decădere.
Desigur, ca orice termen de decădere, termenul de 16 luni reglementat de art. 81 alin. 1 teza finală din Legea nr. 85/2006 trebuie corelat cu posibilitatea repunerii în termen prevăzută de art. 103 C.proc.civ., însă în speță nu s-a formulat vreo astfel de cerere.
Susținerea reclamantului în sensul că ambele termene reglementate de art. 81 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 ar fi termene de prescripție conduce, inevitabil, la concluzia că legiuitorul a reglementat, în cuprinsul aceleiași norme juridice, două termene de prescripție distincte, cu momente de începere a curgerii distincte și durate distincte pentru aceeași acțiune, fără a distinge între situații distincte în care ar fi incidentă una sau cealaltă dintre prescripții, ceea ce ar constitui o reglementare paralelă, inadmisibilă conform art. 16 din Legea nr. 24/2000.
În consecință, pentru toate argumentele mai sus expuse, judecătorul sindic a concluzionat în sensul că termenul de 16 luni de la data deschiderii procedurii pentru introducerea acțiunii în anularea actelor frauduloase este unul de decădere și nu unul de prescripție.
Faptul că, în speță, judecătorul sindic nu a stabilit data limită până la care lichidatorul trebuia să depună raportul la care se referă art. 20, alin. 1, lit. b din Legea nr. 85/2006 nu are ca efect neînceperea curgerii termenului de prescripție mai sus analizat, contrar susținerilor reclamantului. Art. 59, alin. 1 din Legea nr. 85/2006 stabilește în mod expres că „administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul, în cazul procedurii simplificate, va întocmi și va supune judecătorului-sindic, în termenul stabilit de judecătorul-sindic, dar care nu va putea depăși 40 de zile de la data desemnării lichidatorului, un raport asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția insolvenței debitorului, cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă”. În consecință, oricare ar fi fost termenul stabilit de judecătorul sindic, acesta nu putea depăși 40 de zile de la data desemnării lichidatorului judiciar, iar de la sfârșitul acestei perioade de 40 de zile termenul de prescripție de 1 an reglementat de art. 81 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 a început să curgă împotriva lichidatorului, împlinindu-se la data de 21 noiembrie 2012.
În condițiile în care lichidatorul nu a exercitat acțiunea de față până la data de 21 noiembrie 2012 și nici nu a comunicat comitetului creditorilor poziția sa în acest sens, creditorii debitorului M. D. I. puteau introduce această acțiune începând cu data de 22 noiembrie 2012 și până la data de 12 februarie 2013 (data expirării termenului de decădere reglementat de art. 81 alin. 2 teza a II-a din Legea nr. 85/2006), însă nu au înregistrat acțiunea de față decât la data de 20 martie 2013, cu depășirea vădită a datei limită mai sus arătate.
Judecătorul sindic nu a putut primi susținerile reclamantului în sensul că comitetului creditorilor nu i-ar fi aplicabile termenele prevăzute de art. 81 din Legea nr. 85/2006, acestea fiind aplicabile numai administratorului judiciar / lichidatorului. Art. 81 din Legea nr. 85/2006 stabilește că: (1) Acțiunea pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor, precum și pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale, la care se referă art. 79 și 80, poate fi introdusă de administratorul judiciar/lichidator în termen de un an de la data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului prevăzut la art. 20 alin. (1) lit. b), dar nu mai târziu de 16 luni de la data deschiderii procedurii. (2) C. creditorilor poate introduce la judecatorul-sindic o astfel de acțiune, dacă administratorul judiciar/lichidatorul nu o face.
Din redactarea art. 81 din Legea nr. 85/2006 rezultă în mod neechivoc că alin. 2 se referă la aceeași acțiune cu cea reglementată de alin. 1 („o astfel” de acțiune), acțiune pe care Legea insolvenței o tratează în mod unitar, reglementându-i aceleași termene de prescripție și decădere. Chiar dacă alin. 2 nu conține o normă de trimitere expresă la alin. 1, utilizarea termenului „o astfel de acțiune” reprezintă o trimitere implicită la acțiunea reglementată de alin. 1, cu toate elementele sale, inclusiv termenele de prescripție și decădere.
Judecătorul sindic nu a putut primi nici susținerea reclamantului potrivit căreia dreptul comitetului creditorilor de a exercita acțiunea prevăzută de art. 79-80 din Legea nr. 85/2006 nu ar fi unul efectiv în sensul deciziei CEDO din 13 mai 1980 pronunțate în cauza Artico c/a Italiei (cauza 6694/74), deoarece, astfel cum s-a arătat mai sus, comitetul creditorilor putea introduce acțiunea începând cu data de 22 noiembrie 2012 (data împlinirii termenului de prescripție pentru lichidator) și până la data de 12 februarie 2013 (data expirării termenului de decădere reglementat de art. 81 alin. 2 teza a II-a din Legea nr. 85/2006). Faptul că comitetul creditorilor a așteptat exprimarea unei poziții scrise a lichidatorului după data de 22 noiembrie 2012, până la data de 11 februarie 2013, este o conduită pentru care responsabilitatea îi aparține în totalitate, cu toate consecințele sale.
Analizând în acest context neconvenționalitatea invocată de reclamant, judecătorul sindic a reținut că această susținere a reclamantului este vădit neîntemeiată. Astfel cum s-a arătat mai sus, comitetul creditorilor are la dispoziție un termen de cel puțin 2 luni pentru formularea cererilor întemeiate pe dispozițiile art. 79-80 din Legea nr. 85/2006, iar în ipoteza în care această perioadă (pe care judecătorul sindic o consideră pe deplin rezonabilă pentru formularea unor astfel de cereri) s-ar dovedi în mod obiectiv insuficientă, comitetul creditorilor are la dispoziție un remediu de drept intern eficace: cererea de repunere în termen guvernată de dispozițiile Codului de procedură civilă.
Faptul că în speță creditorii nu au constituit comitetul mai devreme de luna decembrie 2012 nu constituie un element de natură obiectivă, încadrabil în categoria cazului fortuit sau al forței majore, ci o conduită asumată de aceștia; oricum, comitetul creditorilor nu a solicitat repunerea în termenul de depunere a cererilor întemeiate pe dispozițiile art. 79-80 din Legea nr. 85/2006.
În același sens, judecătorul sindic a mai avut în vedere și faptul că parcurgerea procedurii prealabile prevăzute de art. 7201 C.proc.civ. din 1865 nu este obligatorie în cazul acțiunilor prevăzute de art. 79-80 din Legea nr. 85/2006.
Art. 7201 C.proc.civ. din 1865 impune parcurgerea acestei proceduri prealabile profesioniștilor care poartă procese evaluabile în bani derivate din raporturi contractuale, în vederea evitării ajungerii pe rolul instanțelor a acelor cauze care ar putea fi soluționate pe cale amiabilă.
Procedura concilierii directe este, însă, incompatibilă cu procedura insolvenței, nefiind aplicabilă acțiunilor reglementate de Legea nr. 85/2006, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 149 din Legea insolvenței. Acțiunile reglementate de art. 79-80 din Legea insolvenței sunt acțiuni exercitate pentru reîntregirea averii debitorului de către administratorul judiciar/ lichidator sau de către comitetul creditorilor, ca terți față de contractele și/ sau operațiunile comerciale efectuate de debitor și terții cocontractanți, răspunderea pârâților având natură delictuală și nu contractuală, acțiunile tinzând la repararea unui ilicit civil (fraudă).
În consecință, judecătorul sindic nu a putut primi nici susținerile reclamantului în sensul că inițierea procedurii concilierii directe ar fi suspendat cursul prescripției (termenul în curs la data inițierii acestei proceduri prealabile fiind de decădere) și nici susținerile reclamantului în sensul că nu putea sesiza judecătorul sindic decât după parcurgerea acestei proceduri, legea neimpunând titularului acțiunii o asemenea obligație de natură procesuală.
Pentru toate considerentele mai sus expuse, judecătorul sindic, prin raportare la art. 81 alin. 1 teza a II-a din Legea nr. 85/2006, a admis excepția tardivității formulării de către comitetul creditorilor debitorului M. D. I., prin președintele său, d-l S. D. R., a prezentei cereri de anulare a unui transfer fraudulos în sensul art. 79 – art. 80 din Legea nr. 85/2006, cu consecința decăderii din dreptul de a formula prezenta cerere și, în consecință, a respins, ca tardiv formulată, cererea formulată de către comitetul creditorilor debitorului M. D. I., prin președintele său, d-l S. D. R., conform dispozitivului mai sus menționat.
Cât privește excepția lipsei de interes, invocată de pârâtul M. A.-P., judecătorul sindic a reținut că aceasta a rămas fără obiect, în condițiile admiterii cu prioritate a excepției de procedură a decăderii comitetului creditorilor debitorului M. D. I. din dreptul de a formula prezenta cerere.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs C. C. DEBITORULUI M. D. I., prin președinte S. D. R., solicitând admiterea recursului, desființarea sentinței atacate, respingerea excepției tardivității acțiunii ca fiind neîntemeiată și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Specializat Cluj, în vederea soluționării fondului litigiului.
În motivarea recursului, recurentul a arătat că judecătorul-sindic a omis să analizeze unul dintre motivele pe care le-a invocat în susținerea poziției sale procesuale, respectiv argumentul referitor la întreruperea termenului de decădere conform art. 2.548 (3) din N.Codul civil din 2009 și împiedicarea curgerii termenului conform art. 2.548 (2) din Noul Cod civil, astfel că hotărârea recurată este nelegală atât din perspectiva dispozițiilor legale incidente cât și a jurisprudenței CEDO.
Referitor la excepția tardivității admisă de instanța de fond, recurentul arată că în prezent, instituția termenului de decădere este, în principiu, o instituție de drept material, fapt ce rezultă atât din faptul că sediul materiei este în Noul Cod civil - așadar în legea materială, iar nu în cea procedurală - cât și din modul în care acestea sunt definite în art. 2.545 din Noul Cod civil. În absența unei calificări legale a termenului ca fiind de decădere nu putem aprecia că o astfel de calificare ar rezulta în mod neîndoielnic, context în care devin aplicabile în mod automat dispozițiile art. 2.547 din Noul Cod civil.
În ceea ce privește inadmisibilitatea reglementării a două termene de prescripție pentru aceeași acțiune, fără a distinge între situații distincte în care ar fi incidență una sau cealaltă dintre prescripții, recurentul susține că pentru a face această apreciere judecătorul-sindic pornește de la premise greșite, respectiv de la premisa că termenul de prescripție de 1 an nu ar putea să se sfârșească mai târziu de 1 an și 40 de zile de la data deschiderii procedurii, concluzie la care judecătorul-sindic ajunge prin interpretarea coroborată a art. 81 (1) cu art. 59 (1) din Lege.
În opinia recurentului, nu există suficiente argumente pentru a susține interpretarea dată de judecătorul-sindic dispozițiilor coroborate ale art. 81 (1) și art. 59 (1) în sensul că termenul de prescripție de 1 an reglementat de art. 81 (1) nu poate depăși 1 an și 40 de zile. În realitate, practica ne arată că acest termen de multe ori este mai lung de 1 an și 40 de zile, față de atitudinea judecătorilor-sindici de a stabili termene mai lungi de 40 de zile pentru întocmirea raportului cauzal sau de a omite stabilirea unui astfel de termen.
Recurentul mai consideră că motivarea judecătorului-sindic lasă nerezolvată problema pe care a ridicat-o în răspunsul la întâmpinare privind interpretarea sistematică a textului art. 81. Astfel, în cadrul interpretării propuse de judecătorul-sindic rămâne inexplicabil motivul pentru care norma din art. 81 (1) precizează că „Acțiunea (...) poate fi introdusă de administratorul judiciar/lichidator în termen de un an (...)", în condițiile în care legitimarea procesuală activă este reglementată distinct și explicit în cadrul articolului 85 (5) din Lege. De asemenea, interpretarea propusă de judecătorul-sindic nu ține cont de caracterul de reglementare specială al normei cuprinse în art. 81 (1), caracter evident atunci când analizăm norma prin prisma definiției date unei reglementări speciale de textul articolului 15 din Legea nr. 24/2000.
Referitor la aprecierea judecătorului sindic că dispozițiile art. 7201 din codul de procedură civilă din 1865 nu sunt aplicabile acțiunilor întemeiate pe art. 79, 80 din Lege, recurentul consideră că nu a identificat elementele care fac incompatibilă instituția concilierii directe cu procedura insolvenței.
Dincolo de aceste aspecte, a învederat recurentul, art. 2532 pct. 7 din Noul Cod civil arată că termenul de prescripție se suspendă nu numai atunci când reclamantul este obligat de lege să urmeze o astfel de procedură, ci și când urmează de bună voie o astfel de procedură.
Recurentul mai contestă și aserțiunea judecătorului-sindic potrivit căreia comitetul creditorilor putea introduce prezenta acțiune în anulare în intervalul 21 noiembrie 2012 - 12 februarie 2013, motiv pentru care accesul la justiție nu i-a fost îngrădit.
Față de argumentele judecătorului-sindic formulează următoarele obiecții: Termenul de prescripție nu s-a împlinit pentru lichidator la data de 21 noiembrie 2012, ci dată fiind nestabilirea de către judecătorul-sindic a unui termen pentru depunerea raportului cauzal, termenul de 1 an nici nu a început să curgă, astfel că aplicabil în speță este termenul de 16 luni de la deschiderea procedurii. Acest termen, aplicabil exclusiv lichidatorului judiciar, s-a împlinit la 12 februarie 2013.
C. creditorilor, ca entitate juridică cu drepturi și obligații, inclusiv legitimarea procesuală activă pentru exercitarea acțiunilor în anulare, a luat ființă la data de 17 decembrie 2012, astfel că anterior acestei date inexistența entității a împiedicat în mod insurmontabil formularea acțiunilor.
Din argumentația judecătorului-sindic cuprinsă în paragraful 5 de la pagina 22 a sentinței pare să reiasă că apreciază inaplicabil pentru comitetul creditorilor a termenului de 1 an reglementat de art. 81 (1) din Lege (cu toate că doar un paragraf mai sus face afirmația că termenul „o astfel de acțiune" cuprins în art. 81 (2) face o trimitere implicită la acțiunea reglementată de alin. 1, cu toate elementele sale, inclusiv termenele de prescripție și de decădere). Deși apreciază că termenul de 1 an a expirat la data de 21 noiembrie 2012 arată că a expirat doar pentru lichidator, iar pentru comitetul creditorilor legitimarea procesuală activă s-a născut tocmai la această dată.
În ceea ce privește constituirea comitetului creditorilor, Legea stabilește atribuții în sarcina judecătorului-sindic prin art. 16 și a adunării creditorilor prin art. 13.
Atribuția principală în acest domeniu este acordată, așadar, lichidatorului judiciar, a cărui pasivitate nu poate fi imputată creditorilor. Chiar și în ipoteza prevăzută de alineatul 3 teza finală a art. 13, atribuția de convocare a adunării revine tot lichidatorului judiciar, la cererea creditorilor ce dețin cel puțin 30% don masa credală.
În plus, în cazul din prezenta speță, urmărind tabelul preliminar publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvență nr. 1403/31.01.2012, se poate observa cât ar fi fost de dificil de obținut acordul creditorilor deținând 30% din masa credală în condițiile în care aproximativ 50% era deținut, la momentul respectiv, de creditorul Keith J. Viner, cetățean străin și care avea, în mod evident, interese contrare față de ceilalți creditori înscriși pe tabel.
Cu ocazia primei adunări a creditorilor - 17 decembrie 2012 - aceștia au ales comitetul creditorilor, în condițiile legii, dând acestuia îndrumări să facă demersurile necesare pentru maximizarea averii debitorului, în limita atribuțiilor sale legale.
Din coroborarea tuturor textelor de lege citate mai sus, analizând și starea de fapt din speță, se poate concluziona că neconstituirea comitetului creditorilor anterior datei de 17 decembrie 2012 este direct imputabilă judecătorului-sindic și lichidatorului judiciar, fiind neechitabilă prejudicierea creditorilor, cărora nu le poate fi imputată lipsa de diligentă.
În situația puțin probabilă în care se va aprecia că termenele de la art. 81 (1) sunt aplicabile și comitetului creditorilor, recurentul arată că acțiunile au fost introduse în interiorul termenului de decădere, iar termenul de 1 an nu este aplicabil, deoarece judecătorul sindic nu a stabilit un termen în care lichidatorul să depună raportul cauzal. Termenul de 16 luni de la data deschiderii procedurii insolvenței s-a împlinit pentru lichidatorul judiciar la data de 11 februarie 2013.
În ceea ce privește comitetul creditorilor, acest termen a fost, pe de o parte, întrerupt conform art. 2548 (3) din Noul Cod civil, iar pe de altă parte, curgerea acestuia a fost împiedicată în conformitate cu art. 2548 (2) din același act normativ.
În acest context, coroborând dispozițiile art. 2548 și art. 1246 din Noul Cod civil, se poate concluziona în sensul că termenul de decădere a fost întrerupt prin notificarea expediată pârâților la data de 01.01.2013..
Intimatul M. I. a depus întâmpinare în cauză prin care a solicitat respingerea recursului ca netemeinic și nefondat și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii recurate, în sensul admiterii excepției tardivității formulării de către recurent a cererii de anulare a unui transfer fraudulos în sensul art. 79 – 80 din Legea nr. 85/2006, cu consecința decăderii din dreptul de a formula cererea. În susținerea acestei poziții, intimatul a arătat, cu privire la excepția tardivității acțiunii reclamantului, că în mod corect a calificat judecătorul sindic termenul procedural de 16 luni instituit prin art. 81 alin. 1 al Legii nr. 85/2006 ca fiind de decădere, astfel că introducerea acțiunii la data de 20.03.2012 s-a făcut cu depășirea datei limită, respectiv 12.02.2013 (f.13).
Analizând recursul formulat din perspectiva motivelor invocate, Curtea l-a apreciat ca fiind fondat din următoarele considerente:
Critica de nelegalitate adusă hotărârii judecătorului sindic ce formează obiectul analizei recursului declarat se referă la maniera în care acesta a soluționat excepția tardivității în formularea acțiunii în anularea transferului fraudulos, în opinia recurentului aceasta fiind înregistrată în interiorul termenului defipt de lege pentru argumentele expuse în cuprinsul memoriului de recurs.
În primul rând, Curtea ia act de faptul că acțiunea în anularea transferurilor frauduloase a fost introdusă de către C. creditorilor debitorului M. D. I., iar nu de către lichidatorul judiciar CII T. M. C.. Legitimitatea procesuală activă pentru promovarea unei astfel de acțiuni este recunoscută Comitetului C. de prevederile art. 85 alin. 5 din Legea nr. 85/2006 doar cu titlu subsidiar, respectiv doar în ipoteza în care administratorul/lichidatorul judiciar nu inițiază un astfel de demers, cum este și cazul de față.
Singurul text de lege din acest act normativ care face vorbire despre termenele în care se poate exercita o astfel de acțiune este cel cuprins în prevederile art. 81. În acord cu această dispoziție legală, „acțiunea pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor, precum și pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale, la care se referă art. 79 și 80, poate fi introdusă de administratorul judiciar/lichidator în termen de un an de la data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului prevăzut la art. 20 alin. (1) lit. b), dar nu mai târziu de 16 luni de la data deschiderii procedurii”.
Analiza celor două termene a constituit o preocupare constantă a doctrinei în domeniu, însă până în prezent nu s-a ajuns la o soluție unanim acceptată în ceea ce privește natura lor juridică, fiind susținută în continuare și teza conform căreia termenul de 1 an, alături de cel de 16 luni, ar fi de prescripție.
Achiesând la întreaga argumentație prezentată de judecătorul sindic, Curtea conchide la rândul său că termenul de un an instituit de textul anterior citat este unul de prescripție, iar cel de 16 luni este unul de decădere, lipsind orice rațiune pentru care legiuitorul să instituie două termene de prescripție care să curgă în paralel. Acceptând calificarea juridică dată de recurent termenului de 16 luni s-ar ajunge la situația în care norma de drept nu ar mai fi una previzibilă, iar primul termen, cel de un an nu ar mai avea nicio aplicabilitate practică, ceea ce nu a fost în nici un caz în intenția legiuitorului.
În schimb, Curtea validează susținerile recurentului referitoare la inaplicabilitatea acestor termene speciale de prescripție și de decădere în ipoteza în care acțiunea pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor este promovată de comitetul creditorilor. După cum bine a remarcat recurentul, termenele defipte de prevederile art. 81 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 se referă strict la situația practicianului în insolvență, neputând fi aplicate prin analogie și acțiunii subsidiare exercitate de comitetul creditorilor. Aceste termene au un caracter derogatoriu de la dreptul comun și prin urmare aplicabilitatea acestora trebuie circumstanțiată strict la ipoteza menționată de legiuitor în norma care le instituie.
Curtea admite că expresia „o astfel de acțiune” utilizată în cuprinsul normei de trimitere din art. 81 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 este susceptibilă a fi interpretată atât în maniera prezentată de judecătorul sindic cât și în maniera susținută de recurent. Tocmai datorită acestor dubii care afectează previzibilitatea normei în discuție, dubii care nu au fost înlăturate printr-o doctrină sau practică judiciară unitară pe această chestiune punctuală, Curtea apreciază că se impune validarea tezei recurentului potrivit căreia termenul în interiorul căruia comitetul creditorilor poate promova acțiunea în anulare este termenul general de prescripție de 3 ani, termen aplicabil ori de câte ori nu este stabilit un termen special. Curtea apreciază că o astfel de interpretare este menită să asigure accesul deplin la justiție al comitetului creditorilor dat fiind că legitimitatea sa procesuală este condiționată de neexercitarea acțiunii de către lichidatorul judiciar, așa încât se justifică diferențierea de tratament între cei doi titulari ai acțiunii în anularea transferurilor frauduloase sub aspectul întinderii termenului de prescripție. Principiul celerității procedurii insolvenței, invocat de intimată, nu poate constitui prin sine însuși un argument suficient pentru extinderea domeniului de aplicare a termenului special de prescripție de 1 an, respectiv a celui de decădere de 16 luni la alte situații decât cele expres reglementate de legiuitor.
Față de lipsa de constanță a practicii judiciare, validarea interpretării date de judecătorul sindic ar putea intra în coliziune cu principiul comunitar al certitudinii juridice si cu jurisprudența constantă a CEDO, conform cărora o soluție dispusa printr-o lege sau prin alt act normativ trebuie implementată cu o claritate și o coerență rezonabilă pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții
Întrucât Curtea a ajuns la concluzia conform căreia termenul de prescripție aplicabil pentru introducerea acțiunii pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor de către comitetul creditorilor este cel general de 3 ani, nu mai este necesar a fi analizate susținerile părților legate de aplicabilitatea dispozițiilor din Noul Cod civil referitoare la întreruperea cursului prescripție/termenului de decădere sau la împiedecare curgerii acestor termene, respectiv cele prin care se invocă excepția de neconvenționalitate a termenelor instituite de art. 81 alin. 1 din Legea nr. 85/2006. Aceasta deoarece, se constată că titularul acțiunii, C. creditorilor, a acționat cu respectarea termenului general de prescripție de 3 ani, acțiunea în anulare fiind introdusă la data de 20 martie 2013.
Prin urmare, excepția tardivității se impunea a fi respinsă câtă vreme reclamantul, căruia nu i se poate imputa lipsa de acțiune pentru restabilirea dreptului încălcat, a ieșit din pasivitate înainte de consumarea termenului general de prescripție de 3 ani.
Așa fiind, în baza art.312 alin. 5 teza I C.proc civ., instanța va admite recursul declarat, va casa sentința atacată și va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de C. C. DEBITORULUI M. D. I. prin președinte S. D. R. împotriva sentinței civile nr. 2.772 din 23.10.2013 pronunțată în dosar nr._ al Tribunalului Specializat Cluj, pe care o casează și dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 13 iunie 2014.
PREȘEDINTE, M.-I. I. | JUDECĂTOR, M. B. | JUDECĂTOR, M. S. |
GREFIER, A. B. |
Red.M.I.I/30.06 .2014.
Dact.H.C./3 ex.
Jud.fond: F.I. M..
| ← Alte cereri. Decizia nr. 8625/2014. Curtea de Apel CLUJ | Procedura insolvenţei. Decizia nr. 5436/2014. Curtea de Apel CLUJ → |
|---|
