Obligatia de a face. Decizia nr. 7542/2014. Curtea de Apel CLUJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 7542/2014 pronunțată de Curtea de Apel CLUJ la data de 06-10-2014 în dosarul nr. 5917/100/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR.7542/2014
Ședința publică din data de 6 octombrie 2014
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A.-M. I.
JUDECĂTORI: D. M.
R.-R. D.
GREFIER: M. V.-G.
Componența prezentului complet de judecată a fost
modificată conform procesului- verbal din 6.10.2014
S-a luat în examinare recursul, în urma recalificării căii de atac, declarat de recurentul- reclamant R. V. împotriva sentinței civile nr. 1122/27.03.2014 pronunțată în dosar nr._ a Tribunalului Maramureș, în contradictoriu cu intimata- pârâtă B. C. Tisa, având ca obiect obligatia de a face- compensare sume.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă recurentul-reclamant R. V., lipsă fiind intimata-pârâtă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței următoarele: cauza se află la primul termen de judecată în recurs; procedura de citare este legal îndeplinită; recursul este legal timbrat; intimata-pârâtă a depus întâmpinare și a solicitat judecarea cauzei în lipsă; recurentul a depus răspuns la întâmpinare.
Recurentul-reclamant R. V., întrebat fiind de către instanță, arată că nu are obiecțiuni cu privire la competența instanței.
Curtea, în temeiul art. 131 C. pr.civ., raportat la art. 96 pct. 3 C. pr.civ., constată că este competentă general, material și teritorial în soluționarea prezentului recurs.
Curtea solicită recurentului să precizeze dacă litigiul aparține contenciosului administrativ.
Recurentul-reclamant R. V. apreciază că litigiul aparține contenciosului administrativ potrivit art.1,2,7,8 și 12 din Legea nr. 554/2004, având în vedere că nu i s-a răspuns la întrebările formulate, deși intimata, care în opinia sa este o instituție publică, trebuia să-i comunice răspunsul în termen de 30 de zile.
Nefiind cereri de formulat și excepții de ridicat, Curtea declară închisă faza de cercetare judecătorească, deschide dezbaterile și acordă cuvântul pe fondul recursului și pe admisibilitatea cererii de chemare în judecată în raport de temeiul de drept pe care a fost întemeiată, respectiv Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Recurentul-reclamant R. V. solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și motivat în scris, cu consecința obligării intimatei- pârâte să-i compenseze suma pe care o deține ca, capital și garanții la această Bancă și restituirea diferenței de 421 lei și la plata daunelor morale în cuantum de 50 lei/zi pentru necomunicarea răspunsului la cererea formulată în termen de 30 zile așa cum se prevede și în contract. Cu cheltuieli de judecată la fond și recurs.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr. 1122/27.03.2014 a Tribunalului Maramureș s-a respins excepția de necompetență materială și excepția lipsei procedurii prealabile, invocate de pârâta B. C. „Tisa” Sighetu Marmației, prin întâmpinare.
S-a respins acțiunea formulată de reclamantul R. V., în contradictoriu cu pârâta B. C. „Tisa” Sighetu Marmației.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că reclamantul R. V. a împrumutat o sumă de bani de la banca pârâtă în baza contractului de credit nr. 204/28.06.2010, în care sunt prevăzute modalitățile de rambursare a sumei datorate, compensația nefiind una dintre clauzele stipulate.
Clauzele contractuale au fost negociate cu titularul de credit, care a acceptat și semnat condițiile generale de acordare a creditului, de asemenea, a primit pe baza de semnătura un exemplar din proiectul de contract de credit împreună cu scadențarul informativ.
La data de 13.03.2013 B. Cooperatista Tisa a înregistrat cererea reclamantului R. V., care a solicitat compensarea debitului restant cu părți sociale și garanții pentru perioada 18.03._10.
Urmare a acestei cereri, reclamantul R. V. a fost invitat la sediul Băncii Cooperatiste Tisa, ocazie cu care i s-au adus la cunoștința în detaliu prevederile legale referitoare la solicitarea făcută, aspecte consemnate în scris conform adresei de răspuns nr. 285/25.03.2013 (f.36).
Astfel, conform art. 254 (2) din OUG 99/2006 aprobata prin Legea 227/2007 și art. 14 pct. 5 din Actul Constitutiv al Băncii Cooperatiste Tisa, părțile sociale nu pot fi utilizate pentru plata datoriilor membrilor cooperatori față de banca cooperatista sau fata de terți și nu sunt purtătoare de dobânzi.
Întrucât reclamantul R. V. nu a respectat clauzele contractului de credit nr. 204/28.06.2010 privind rambursarea ratelor scadente, B. Cooperatista Tisa a declanșat procedura de executare silita, în dosar nr. 114/2013 aflat pe rolul B.E.J. A. F. Inocentiu, iar prin încheierea civilă 4895/30.04.2013 a Judecătoriei Baia M. contractul de credit a fost învestit cu formula executorie, fiind încuviințată executarea silită.
Raportat la cele expuse, cererea reclamantului a fost respinsă ca nefondată.
Împotriva sentinței a declarat recurs R. V., pe care o consideră nelegală și netemeinică, solicitând admiterea recursului, cu consecința casării sentinței atacate.
În motivarea recursului, recurentul a arătat următoarele:
Prin cererea depusa a solicitat obligarea la compensare a sumei pe care o deține ca, capital si garanții la aceasta B. cu suma datorata si restituirea diferenței de 421 lei suma deținuta in plus fata de datoria ce o re la B..
Având in vedere ca B. n-a răspuns la cererea depusa, consideră cererea acceptata tacit.
Nu a primit niciun răspuns la cererea depusa, nu exista nicio dovada de primire a răspunsului la cererea sa, ca borderou, recipisa sau alta dovada.
B. avea obligația de a răspunde la cererea depusa in termen de 30 zile cu Notificarea si aviz de primire. Astfel nu exista dovada primirii răspunsului la cerere, cum greșit si abuziv se precizează in sentința.
Recurentul nu este membru fondator cooperator, conform art. 23(1) nu a depus nicio cerere sa fie membru cooperator si nicio hatarare in scris de la B. ca ar fi membru cooperator art.
Nu a primit nici o data dividente de la B., in contract nu prevede ca este obligat sa depună capital social si garanții pentru a obține credit de la B., iar B. sa se imbogateasca fără just temei pe spinarea unor amarați prin inselaciune folosind capitalul clienților fără dobânzi, dividente si devalorizarea sumelor depuse.
Solicită ca B. sa depună cererea sa de membru cooperator si Hotărârea de primire conf. art. 23(1) din O.U.G. 99/2006, Legea 227/2007.
F. de motivele precizate solicită casarea sentinței civile nr. 1122/2014, admiterea recursului si obligarea Băncii Tisa la compensarea sumelor datorate.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor de recurs formulate și cu luarea în considerare a aspectului admisibilității cererii de chemare în judecată, pus în discuție din oficiu, curtea reține următoarele:
În fapt, astfel cum reiese din cuprinsul cererii de chemare în judecată cu care a fost învestită instanța de fond, reclamantul a solicitat instanței obligarea pârâtei B. C. „Tisa” Sighetu Marmației la compensarea debitului său restant cu părțile sociale și garanțiile deținute de reclamant la societatea pârâtă și restituirea diferenței achitate în plus de 421 de lei.
Prin completarea depusă la dosar la fila 13, reclamantul a arătat că își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 1, 5, 7, 8 și 12 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
În cauză a fost depusă întâmpinare, prin care pârâta a invocat, printre altele, excepția necompetenței materiale a instanței de contencios administrativ, apreciind că litigiul are o natură comercială și excepția lipsei procedurii prealabile, în raport de prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Reclamantul a depus în cauză răspuns la întâmpinare prin care a reiterat susținerea sa în sensul că prezenta cauză este un litigiu de contencios administrativ.
De asemenea, în ședința publică din data de 06.02.2014, reclamantul a arătat că își întemeiază cererea pe dispozițiile legii contenciosului administrativ întrucât pârâta trebuia să răspundă solicitărilor sale în termen de 30 de zile de la primirea cererii.
Prin sentința civilă nr. 1122/27.03.2014, Tribunalul Maramureș a respins excepția de necompetență materială și excepția lipsei procedurii prealabile, invocate de pârâtă prin întâmpinare și a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul R. V., în contradictoriu cu pârâta B. C. „Tisa” Sighetu Marmației.
Curtea, analizând considerentele sentinței atacate, motivele invocate de către reclamant în cuprinsul recursului promovat, precum și împrejurarea pusă în discuție din oficiu privind admisibilitatea cererii de chemare în judecată în materia contenciosului administrativ, constată că în cauză se impune respingerea recursului promovat, menținerea soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, pentru însă alt motiv decât cele reținute de către instanța de fond, respectiv pentru inadmisibilitatea promovării pe calea contenciosului administrativ a cererii de chemare în judecată formulată de către calea reclamant.
Astfel, curtea reține că, potrivit prevederilor art. 2 alin. 1 lit. c și f din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, iar noțiunea de „contencios administrativ” constituie „activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim”, ultimă ipoteză fiind, la rândul ei, definită de lit. i) a aceluiași articol în sensul că refuz nejustificat de a soluționa o cerere constituie exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat și nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluționării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile”.
Ca atare, cel puțin pentru a putea concluziona, cel puțin la nivel de aparență, prin raportare și la prevederile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, că un litigiu aparține contenciosului administrativ, este necesar ca în litigiul dedus judecății să fie în discuție implicarea unei autorități publice în soluționarea unei cereri privind un pretins drept patrimonial al reclamantului, cerere care nu a primit o soluție favorabilă.
În prezenta cauză, curtea reține că are calitatea de pârât B. C. „Tisa” Sighetu Marmației, a cărei activitate este reglementată de prevederile titlului V din OUG nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.
Potrivit art. 335 din acest act normativ, organizațiile cooperatiste de credit, persoane juridice române, sunt asociații autonome, apolitice și neguvernamentale, care desfășoară activități specifice instituțiilor de credit, în conformitate cu prevederile acestei ordonanțe de urgență, în scopul într-ajutorării membrilor acestora, activitatea în cadrul unei rețele cooperatiste desfășurându-se preponderent și cu prioritate în interesul membrilor cooperatori, respectiv al organizațiilor cooperatiste de credit afiliate la casa centrală.
Totodată, conform art. 334 lit. a din OUG nr. 99/2006, termenul cooperativă de credit înseamnă instituția de credit constituită ca o asociație autonomă de persoane fizice unite voluntar în scopul îndeplinirii nevoilor și aspirațiilor lor comune de ordin economic, social și cultural, a cărei activitate se desfășoară, cu precădere, pe principiul într-ajutorării membrilor cooperatori.
În raport de aceste dispoziții legale, curtea constată că pârâta B. C. „Tisa” Sighetu Marmației nu poate fi calificată ca fiind o autoritate publică, astfel cum este aceasta definită de art. 2 alin. 1 lit. b, respectiv un organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public. Totodată, pârâta nu poate fi considerată ca fiind asimilată autorităților publice, întrucât aceasta, deși este o persoană juridică de drept privat, nu a obținut statut de utilitate publică, respectiv nu este autorizată să presteze un serviciu public.
Ca atare, se constată că litigiul dedus judecății de către reclamantul R. V. este un litigiu din sfera dreptului privat.
Curtea reține totodată că, în conformitate cu art. 9 alin. 2 din codul de procedură civilă care reglementează dreptul de dispoziție al părților, obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.
Prin acest text de lege, legiuitorul a înțeles să reglementeze unul din aspectele principiului disponibilității care guvernează procesul civil, respectiv cel privitor la dreptul părții de a determina cadrul procesual, atât din punctul de vedere al obiectului, cauzei și părților, cât și din perspectiva apărărilor formulate în proces.
În conformitate cu prevederile art. 22 alin. 6 din Codul de procedură civilă, judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.
Ca atare, instanța judecătorească este obligată să statueze asupra celor solicitate de către părți, fără a depăși cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acțiunii civile.
Astfel cum s-a reținut în literatura de specialitate, instanța are dreptul să pună în discuția părților fundamentul juridic corect al cererii, însă, în măsura în care partea insistă în soluționarea cererii astfel cum a fost inițial formulată, instanța nu poate proceda la modificarea cererii, întrucât aceasta ar avea drept consecință încălcarea principiului disponibilității părților în procesul civil.
În ceea ce privește temeiul legal pe care partea înțelege să își fundamenteze acțiunea, în doctrină s-a mai reținut că nu este obligatoriu ca partea să indice în mod expres articolele din actele normative pe care își întemeiază cererea, atâta timp cât sunt menționate motivele de fapt și de drept ale cererii, care pot conduce la o corectă încadrare juridică de către instanță a pretenției deduse judecății. Nici indicarea greșită a unui text de lege nu constituie un impediment pentru judecător de a stabili dispoziția legală incidentă în raport de motivele dezvoltate în cerere.
Ori, astfel cum reiese din situația de fapt mai sus prezentată, în cauză, partea și-a exprimat clar și în mod repetat poziția procesuală în sensul că cererea sa s-a întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Prin urmare, în cauză nu se pot reține ca fiind aplicabile dispozițiile art. 152 din Codul de procedură civilă, care acordă instanței dreptul de a califica în mod corect cererea de chemare în judecată denumită greșit de către parte, întrucât aspectul caracterului sau fundamentului litigiului dedus judecății nu poate fi echivalat cu o eroare de denumire a cererii de chemare în judecată.
De asemenea, nu pot fi reținute ca fiind incidente nici considerațiile doctrinare privitoare la posibilitatea instanței de a realiza corecta încadrare juridică a pretenției deduse judecății, întrucât reclamantul din prezenta cauză nu se găsește în situația de a nu fi indicat temeiurile de drept pe care și-a fundamentat pretențiile sale, dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ fiind indicate în mod expres în cuprinsul cererii, astfel cum s-a arătat.
Mai mult, nu se poate reține în cauză nici împrejurarea că reclamantul ar fi indicat în mod greșit textul de lege incident, întrucât, ulterior formulării cererii inițiale de sesizare a instanței, în cuprinsul răspunsului la întâmpinare și verbal, la termenul de judecată, la solicitarea instanței, a arătat că își întemeiază acțiunea pe dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Prin urmare, în raport de faptul că partea a insistat în a-și întemeia cererea de chemare în judecată pe prevederile specifice ale Legii nr. 554/2004 și în a califica litigiul ca fiind unul de contencios administrativ, se constată că instanța era ținută să procedeze la soluționarea cauzei în aceste limite, în sensul constatării ca inadmisibilă implicarea instanței de contencios administrativ în soluționarea unui astfel de conflict dedus judecății.
Curtea mai reține că, în raport de împrejurarea că reclamantul a stabilit cu claritate fundamentul pretențiilor sale, prin invocarea prevederilor Legii nr. 554/2004, în mod legal a procedat instanța de fond stabilind în cauză că, întrucât secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului îi revine competența de a soluționa în fond cereri în materia contenciosului administrativ, aceasta este competentă să soluționeze cererea reclamantului, astfel cum a fost aceasta întemeiată în drept, cerere care însă, după cum s-a arătat, este inadmisibilă, în raport de lipsa calității de autoritate publică a pârâtei chemate în judecată.
Ca atare, constatând că acțiunea formulată de către reclamant se impunea a fi respinsă ca inadmisibilă, soluția de respingere pronunțată de către instanța de fond fiind temeinică, însă pentru motivele mai sus arătate, curtea constată că în cauză nu se mai impune analiza motivelor de recurs formulate de către reclamant cu privire la temeinicia cererii sale de chemare în judecată.
Pentru aceste motive, apreciind că este neîntemeiat, curtea, în temeiul art. 496 din Codul de procedură civilă, va respinge recursul declarat de recurent împotriva sentinței civile nr. 1122/27.03.2014 pronunțată în dosar nr._ a Tribunalului Maramureș.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul R. V. împotriva sentinței civile nr. 1122/27.03.2014 pronunțată în dosar nr._ a Tribunalului Maramureș, pe care o menține în întregime.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 6 octombrie 2014.
Președinte, A. M. I. | Judecător, D. M. | Judecător, R.-R. D. |
Grefier, M. V.-G. |
Red. A.M.I. dact. GC
2 ex/06.11.2014
Jud.primă instanță: A. C. O.
| ← Acţiune în anulare. Decizia nr. 2560/2014. Curtea de Apel CLUJ | Suspendare provizorie a executării. Sentința nr. 642/2014.... → |
|---|
