Obligatia de a face. Decizia nr. 403/2014. Curtea de Apel CLUJ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 403/2014 pronunțată de Curtea de Apel CLUJ la data de 29-09-2014 în dosarul nr. 18485/211/2010*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA a II-a CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 403
Ședința publică din data de 29 Septembrie 2014
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: M. S.
JUDECĂTOR: A. M. C.
GREFIER: M. N.
S-a luat în examinare apelul declarat de apelanții . SRL, T. R., T. V., împotriva sentinței civile nr. 1951 din 19 aprilie 2012, pronunțată în dosarul nr. _ al Tribunalului Specializat C., cauza privind și pe intimații ., ., ., SC V. P. SRL, ASOCIAȚIA DE proprietari NR. 1 C. N., având ca obiect obligația de a face.
Se constată că mersul dezbaterilor și susținerile orale ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 15.09.2014, când pronunțarea hotărârii s-a amânat pentru data de 22.09.2014 și ulterior pentru data de azi, încheierile de ședință de la acele date făcând parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 1951 din 19.04.2012 pronunțată în dosar nr._ al Tribunalului Specializat C., a fost respinsă excepția lipsei de interes a reclamanților în ceea ce privește capătul 7 al cererii de chemare în judecată.
A fost respinsă excepția lipsei de interes a reclamanților de rândul 1 în ceea ce privește capătul 8 al cererii de chemare în judecată.
S-a luat act de renunțarea la judecată a reclamantei . C.-N..
S-a luat act de renunțarea reclamantei . C.-N., la judecarea petitelor 2 și 4 ale cererii de chemare în judecată.
A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții T. R., T. V., ., . și . în contradictoriu cu pârâta . SRL C.-N. și, în consecință:
A fost obligată pârâta să permită reclamanților T. R., T. V. și . accesul liber în parcările, proprietatea lor, situate la subsolul imobilul din C. N., calea Dorobanților, nr.14-16.
A fost obligată pârâta să desființeze sistemul de supraveghere video amplasat în spațiile comune aferente imobilului – locuință aparținând reclamanților T. R. și T. V..
Au fost obligați pârâții să se abțină de la orice ingerințe privind liberul acces în imobilul din C.-N., calea Dorobanților, nr.14-16 al reclamanților T. R., T. V., ., . și ..
A fost respinsă, ca neîntemeiată, restul cererii de chemare în judecată.
A fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantelor ., . și ., în cuantum de câte 200 lei pentru fiecare, reprezentând onorariu avocațial.
A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea pârâtei privind obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3900 din data de 10 decembrie 2007, reclamanții de rândul 1 au cumpărat apartamentul nr. 67 situat în C. N., Calea Dorobanților nr. 14-16, etaj 2, înscris în CF nr._ C. N., nr. cadastral_-C1-U67, compus din spații birouri servicii și comerț cu o suprafață utilă de 58,90 mp, precum și cota de 1,48/100 parte din părțile indivize comune aferente amplasate la parter și etajele 1 și 2 și o cotă de 4,58/100 din părțile indivize comune aferente birourilor și spațiilor comerciale amplasate la etajul 2, înscrise în CF colectivă_.
De asemenea, reclamanții de rd.1 au cumpărat și apartamentul nr. 161 situat administrativ la aceeași adresă înscris în CF nr._ C. N., nr. cadastral_-C1-U161 compus din parcarea nr. 93 cu o suprafață utilă de 12,60 mp și părțile indivize comune aferente.
Prin același contract de vânzare cumpărare, reluând dispozițiile cuprinse în antecontractul încheiat la data de 19.04.2006, reclamanții de rd.1 au luat cunoștință de denumirea imobilului precum și de elementele figurative aferente acestuia, care fac parte din autorizația de construire, fiind amplasate de vânzător pe fațada de sud și de nord dinspre stradă a construcției, obligându-se să le păstreze pe toată durata de existență a construcției. De asemenea, prin semnarea contractului, cumpărătorii și-au dat consimțământul și acordul necondiționat, ca vânzarea să poată autoriza și utiliza pe toată durata de existență a construcției, pe cheltuiala sa fațadele descrise mai sus, asupra cărora devin proprietari ai cotei indivize comun, în scopul amplasării și expunerii de către pârâtă de materiale publicitare de orice tip, proprii sau ale terților, în orice formă va fi autorizată de către autoritățile competente, vânzătoarea fiind singura în drept să utilizeze și să administreze din punct de vedere comercial, cele două fațade cu respectarea legilor în vigoare (f.7-19 din dosarul Judecătoriei C.-N.).
Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3913 din data de 11 decembrie 2007, reclamanta de rândul 5, . a cumpărat apartamentul nr. 65 situat în C.-N., Calea Dorobanților nr. 14-16, etaj 2, înscris în CF nr._ C.-N., nr. cadastral_-C1-U65, compus din spații birouri servicii și comerț cu o suprafață utilă de 117,3 mp, precum și cota de 1,25/100 parte din părțile indivize comune aferente tuturor apartamentelor, o cotă de 2,95/100 din părțile indivize comune aferente birourilor și spațiilor comerciale amplasate la parter și etajele 1 și 2 și o cotă de 9,11/100 parte din părțile indivize comune aferente birourilor și spațiilor comerciale amplasate la etajul 2, înscrise în CF colectivă_.
Prin același contract de vânzare cumpărare, reluând dispozițiile cuprinse în antecontractul încheiat la data de 07.09.2006, reclamanta a luat cunoștință de denumirea imobilului precum și de elementele figurative aferente acestuia, care fac parte din autorizația de construire, fiind amplasate de vânzător pe fațada de sud și de nord dinspre stradă a construcției, obligându-se să le păstreze pe toată durata de existență a construcției. De asemenea, prin semnarea contractului, cumpărătorii și-au dat consimțământul și acordul necondiționat, ca vânzarea să poată autoriza și utiliza pe toată durata de existență a construcției, pe cheltuiala sa fațadele descrise mai sus, asupra cărora devin proprietari ai cotei indivize comun, în scopul amplasării și expunerii de către pârâtă de materiale publicitare de orice tip, proprii sau ale terților, în orice formă va fi autorizată de către autoritățile competente, vânzătoarea fiind singura în drept să utilizeze și să administreze din punct de vedere comercial, cele două fațade cu respectarea legilor în vigoare (f.20-22 din dosarul Judecătoriei C.-N.).
Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3964 din data de 14 decembrie 2007, reclamanta de rd. 4, . a cumpărat apartamentul nr. 66 situat în C.-N., Calea Dorobanților nr. 14-16, etaj 2, înscris în CF nr._ C.-N., nr. cadastral_-C1-U66, compus din spații birouri servicii și comerț cu o suprafață utilă de 119 mp, precum și cota de 1,27/100 parte din părțile indivize comune aferente apartamentelor, o cotă de 2,99/100 parte aferente birourilor și spațiilor comerciale amplasate la parter și etajele 1 și 2 și o cotă de 9,24/100 din părțile indivize comune aferente birourilor și spațiilor comerciale amplasate la etajul 2, înscrise în CF colectivă_.
De asemenea, reclamanta de rd.4 au cumpărat și apartamentul nr. 70 situat administrativ la aceeași adresă înscris în CF nr._ C.-N., nr. cadastral_-C1-U70 compus din parcarea nr. 2 cu o suprafață utilă de 14,57 mp și părțile indivize comune aferente.
Prin același contract de vânzare cumpărare, reluând dispozițiile cuprinse în antecontractul încheiat la data de 19.12.2005, reclamanta de rd.4 a luat cunoștință de denumirea imobilului precum și de elementele figurative aferente acestuia, care fac parte din autorizația de construire, fiind amplasate de vânzător pe fațada de sud și de nord dinspre stradă a construcției, obligându-se să le păstreze pe toată durata de existență a construcției. De asemenea, prin semnarea contractului, cumpărătorii și-au dat consimțământul și acordul necondiționat, ca vânzarea să poată autoriza și utiliza pe toată durata de existență a construcției, pe cheltuiala sa fațadele descrise mai sus, asupra cărora devin proprietari ai cotei indivize comun, în scopul amplasării și expunerii de către pârâtă de materiale publicitare de orice tip, proprii sau ale terților, în orice formă va fi autorizată de către autoritățile competente, vânzătoarea fiind singura în drept să utilizeze și să administreze din punct de vedere comercial, cele două fațade cu respectarea legilor în vigoare (f.23-25 din dosarul Judecătoriei C.-N.).
Prin contractul de comodat nr. 3 din 01.04.2009 reclamantul T. R. a pus la dispoziția reclamantei de rd.2 ., cu titlu de folosință gratuită, imobilul situat în C.-N., Calea Dorobanților nr. 14-16, . dosarul Judecătoriei C.-N.).
Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3922 din data de 12 decembrie 2007, reclamanta de rd.3 . a cumpărat apartamentul nr. 61 situat în C.-N., Calea Dorobanților nr. 14-16, etaj 2, înscris în CF nr._ C.-N., nr. cadastral_-C1-U61, compus din spații birouri servicii și comerț cu o suprafață utilă de 100 mp, precum și cota de 1,07/100 parte din părțile indivize comune aferente tuturor apartamentelor, o cotă de 2,52/100 parte din părților indivize comune aferente birourilor și spațiilor comerciale amplasate la parter și etajele 1 și 2 și o cotă de 7,76/100 din părțile indivize comune aferente birourilor și spațiilor comerciale amplasate la etajul 2, înscrise în CF colectivă_.
De asemenea, reclamanta de rd.3 a cumpărat și apartamentul nr. 34 situat administrativ la aceeași adresă înscris în CF nr._ C. N., nr. cadastral_-C1-U102 compus din parcarea nr. 34 cu o suprafață utilă de 15,60 mp și părțile indivize comune aferente.
Prin același contract de vânzare cumpărare, reluând dispozițiile cuprinse în antecontractul încheiat la data de 16.01.2006, reclamanta de rd.3 a luat cunoștință de denumirea imobilului precum și de elementele figurative aferente acestuia, care fac parte din autorizația de construire, fiind amplasate de vânzător pe fațada de sud și de nord dinspre stradă a construcției, obligându-se să le păstreze pe toată durata de existență a construcției. De asemenea, prin semnarea contractului, cumpărătorii și-au dat consimțământul și acordul necondiționat, ca vânzarea să poată autoriza și utiliza pe toată durata de existență a construcției, pe cheltuiala sa fațadele descrise mai sus, asupra cărora devin proprietari ai cotei indivize comun, în scopul amplasării și expunerii de către pârâtă de materiale publicitare de orice tip, proprii sau ale terților, în orice formă va fi autorizată de către autoritățile competente, vânzătoarea fiind singura în drept să utilizeze și să administreze din punct de vedere comercial, cele două fațade cu respectarea legilor în vigoare (f.136-138 din dosarul Judecătoriei C.-N.).
Analizând cu prioritate cele două excepții invocate de către pârâte, respectiv excepția lipsei de interes a reclamanților în ceea ce privește capătul 7 de cerere și excepția lipsei de interes a reclamanților de rd.1 în ceea ce privește capătul nr. 8 de cerere, instanța le-a respins ca nefondate, reclamanții justificând interesul pentru formularea celor 2 capete de cerere, derivat din calitatea de proprietari și respectiv comodatari ai imobilelor, în timp ce daunele morale pretinse de către reclamanții de rd.1, sunt justificate de pretinsa vătămare a exercitării atributelor derivate din dreptul de proprietate.
Pe fondul cererii, instanța a reținut că dreptul de proprietate este acel drept subiectiv care dă expresia aproprierii unui bun, drept care permite titularului să posede, să folosească și să dispună de acel bun în putere proprie și în interes propriu în cadrul și cu respectarea legislației existente. Prin urmare dreptul de proprietate conferă titularului său trei atribute, de a folosi bunul, de a-i culege fructele și de a dispune de bun. Dreptul de a folosi bunul presupune exercitarea de către titularul dreptului de proprietate a unei stăpâniri efective asupra bunului, în materialitatea sa, direct și nemijlocit, prin putere proprie și în interes propriu, în timp ce dreptul de a-i culege fructele presupun dreptul proprietarului de a-și pune bunul în valoare prin exploatarea sa, iar dreptul de a dispune de bun întregește conținutul dreptului de proprietate, prin prerogativa proprietarului de a hotărî cu privire la soarta bunului.
În același timp, în concordanță cu dispozițiile art. 480 din vechiul Cod civil, aplicabile în cauză prin prisma datei nașterii raportului dintre părți, a momentului la care a fost inițiat demersul juridic și a disp. art. 6 alin.2 din Noul Cod Civil, dreptul de proprietate este un drept exclusiv și absolut, conferindu-i așadar titularului exercițiul tuturor prerogativelor sale, exercitarea dreptului de proprietate putând fi limitată doar de lege.
D. fiind faptul că în cauză se pune problema exercitării dreptului de proprietate asupra părților indivize comune aferente spațiilor deținute în proprietate, instanța a reținut că proprietatea comună este acea modalitate a dreptului de proprietate, care se caracterizează prin aceea că dreptul de proprietate aparține concomitent, asupra aceluiași bun, mai multor titulari, în speță proprietatea comună fiind pe cote părți, fiecare coproprietar fiind titular exclusiv asupra cotei părți ideale abstracte din dreptul de proprietate. De asemenea, instanța a reținut că coproprietatea în cauză este forțată și perpetuă, fiecare dintre copărtași având folosința bunului, cu condiția însă ca în exercitarea acestei folosinței să fie respectate drepturile celorlalți, iar exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate într-o astfel de manieră încât se aduc atingere drepturilor celorlalți coproprietari, este de natură a aduce în discuție abuzul de drept.
În concret, în speță abuzul de drept, mai cu seamă a pârâtei în exercitarea prerogativelor dreptului său de proprietate prin raportare la dreptul de proprietate al reclamanților, este, într-o anumită măsură, unul abuziv, așa cum se va arăta în cele ce urmează.
Astfel, reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentelor respectiv a spațiilor comerciale și a spațiilor destinate parcărilor potrivit celor mai sus arătate, însă probele administrate în cauză, au relevat fără dubiu faptul că exercitarea liberă, în principal a dreptului de a folosi bunul, este îngrădită, îngrădiri care, în lipsa existenței unui raport rezonabil între drepturile și obligațiile părților, devine abuziv.
În acest sens, instanța a avut în vedere modalitatea de exercitare a folosinței parcărilor care, prin impunerea de către pârâtă a sistemului cu cartelă, în mod evident îngrădește dreptul reclamanților de a le folosi. Desigur, se pune problema în același timp și a dreptului pârâtei, societate comercială, de a folosi spațiile de parcare care îi aparțin, inclusiv pentru obținerea de profit, cu atât mai mult cu cât la încheierea tranzacțiilor descrise mai sus, reclamanții cumpărători au avut în vedere faptul că clădirea este în principal destinată spațiilor comerciale, asumându-și ca atare acest lucru în deplină cunoștință de cauză.
Ca urmare, instanța a opinat asupra faptului că între dreptul reclamanților de a-și exercita liber prerogativele dreptului de proprietate, atât cu privire la spațiile apartamente, cât și cu privire la spațiile cu destinația de parcare, și drepturile pârâtei de a-și exercita prerogative dreptului de proprietate cu privire la spațiile pe care le deține, ambele părți fiind obligate să respecte drepturile celorlalți derivate din coproprietatea comună, se impune a fi stabilit un echilibru de natură să conducă la respectarea drepturilor tuturor coproprietarilor, ceea ce impune obligația pârâtei de a permite reclamanților accesul liber și neîngrădit în spațiile cu destinația de parcare și de a se abține de la orice ingerințe privind accesul liber în imobil al reclamanților.
Cu toate acestea însă, în ceea ce privește deschiderea ușilor de incendiu și de siguranță ale imobilului, instanța din probele administrate în cauză a reținut că implementarea unui sistem de deschidere automată a acestor uși, existența acestui sistem fiind dovedită atât prin interogatoriul luat reclamantei . (răspuns întrebarea nr. 5, f. 72), prin interogatoriul luat reclamantului TĂRISTARU R. (răspuns întrebarea nr. 6, f.135 verso) cât și din declarațiile martorilor A. D. G. și L. Z. V. (f.177-178), nu îngrădește dreptul de proprietate al reclamanților, fiind doar un sistem de protecție, menit să mențină siguranța locatarilor.
Cât privește obligarea pârâtei la desființarea barierelor și a soclului acesteia, instanța a apreciat că acestea sunt de natură să conducă la vătămarea drepturilor reclamanților, doar în măsura în care dreptul lor efectiv la folosința spațiului de parcare este îngrădit.În acest sens instanța a avut în vedere, pe de o parte faptul că reclamanții nu pot pretinde dobândirea unor drepturi care ar afecta și drepturile celorlalți coproprietari, care au acceptat modalitatea de folosire a spațiilor de parcare.
Ca urmare, sub acest aspect, instanța a avut în vedere numai drepturile reclamanților, dispunând doar asupra modalității de exercitare a acestora în raporturile cu pârâta, în sensul obligării acesteia de a asigura accesul liber la spațiul de parcare, proprietatea reclamanților.
Referitor la sistemul de acces informatic prin cod nominal și card magnetic, în sensul celor arătate și cu privire la ușile de incendiu, probele administrate în cauză nu au relevat faptul că acestea ar fi de natură să îngrădească în vreun fel dreptul de proprietate, nefiind altceva decât o măsură de protecție pe care reclamantele de altfel și-au asumat-o la momentul încheierii contractelor de vânzare cumpărare, având în vedere faptul că au înțeles să cumpere spații într-un imobil cu destinația principală de spații comerciale. Nu în ultimul rând, instanța a reținut că este de notorietate faptul că modalitatea de acces securizată într-un imobil cu mai multe apartamente sau spații cu altă destinație, este larg răspândită și nu este de natură să aducă atingere exercitării prerogativelor dreptului de proprietate.
În același sens, cu privire la sistemul de supraveghere video, instanța a avut în vedere desființarea acestuia doar în spațiile comune aferente imobilului locuință, aparținând reclamanților de rd.1, reținând în acest sens, că și la ultimul. Termen de judecată reprezentanții ambelor părți au arătat că reclamanții de rd.1 folosesc un spațiu și cu destinația de locuință (f.52), considerând că supravegherea printr-un astfel de sistem, aduce atingere vieții private a persoanelor fizice, însă desființarea întregului sistem nu poate fi dispusă, întrucât, așa cum s-a mai arătat și în cele ce preced, acest aspect are aduce atingere dreptului celorlalți coproprietari, cărora nu le sunt prejudiciate drepturile prin existența acestuia.
Cât privește accesul la panoul pentru afișarea denumirii, instanța, așa cum a relevat mai sus, reclamanții și-au dat acordul pentru folosirea acelor spații de către pârâtă, în vederea expunerii de materiale publicitare, perspectivă din care capătul de cerere a fost ca neîntemeiat.
Referitor la cererea privind obligarea pârâtei la daune morale, instanța a considerat că soluția pronunțată în cauză, prin care reclamanților li s-a recunoscut, într-o anumită măsură, vătămarea în principal a dreptului de folosință ca atribut al dreptului de proprietate, este de natură să repare eventualul prejudiciu al reclamanților persoane fizice, fără a mai fi în acest sens necesară o compensare bănească.
Pentru toate considerentele de fapt și de drept reținute, reținând în plus disp. art. 246 C.pr.civ., sub aspectul renunțării la judecată a reclamantei . și a renunțării reclamantei . la judecarea petitelor 2 și 4 ale cererii de chemare în judecată, instanța a admis în parte cererea de chemare în judecată, obligând pârâta să permită reclamanților T. R., T. V. și . accesul liber în parcările, proprietatea lor, situate la subsolul imobilul din C. N., calea Dorobanților, nr.14-16, să desființeze sistemul de supraveghere video amplasat în spațiile comune aferente imobilului – locuință aparținând reclamanților T. R. și T. V., să se abțină de la orice ingerințe privind liberul acces în imobilul din C.-N., calea Dorobanților, nr.14-16 al reclamanților T. R., T. V., ., . și . și a respins, ca neîntemeiată, restul cererii de chemare în judecată.
În temeiul disp. art. 274 coroborat cu art. 276 C.pr.civ., a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantelor ., . și ., în cuantum de câte 200 lei pentru fiecare, reprezentând onorariu avocațial (f.43-46) și a respins ca neîntemeiată, cererea pârâtei privind obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, întrucât aceasta nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată efectuate pe parcursul judecării litigiului.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanții T. R., T. V. solicitând admiterea căii de atac declarată, desființarea, în parte a soluției primei instanțe și în urma rejudecării de a pronunța o nouă soluție în sensul admiterii în totalitate a acțiunii formulate de apelanți.
Formal au sesizat că s-a respins solicitarea lor de acordare a daunelor morale, fără raportare la principiile răspunderii civile delictuale, instanța punând semnul egalității între repararea prejudiciului de ordin moral prin acordarea unei sume de bani și admiterea acțiunii prin impunerea prin forța legii unei conduite pârâtului, aspect pe care evident îl critică ca atare.
Sub aspect substanțial, arătă doar că în esență, ar dori ca instanța de apel să pronunțe o hotărâre prin care să răspundă tuturor apărărilor acestora, să sancționeze interpretarea abuzivă și discriminatorie făcută de pârâtă chiar textelor constituționale ce sunt destinate teoretic să le asigure realizarea efectivă a drepturilor pe care pretind că aceasta le-au încălcat și nu în ultimul rând să valorifice ca atare, obiectiv și fără părtinire, probațiunea în cauză, care în opinia acestora este mai mult decât concludentă în sensul admiterile acțiunii așa cum a fost formulată.
Surprinzător, nici chiar prima instanță, deși a preluat ad literam multe din apărările pârâtei, fără cenzura impusă de verificarea susținerilor, nu a putut să ignore principiul pe baza căruia și-au întemeiat solicitările, exercițiul liber și netulburat al dreptului de proprietate și al vieții intime, căruia a înțeles însă să-i acorde o interpretare și aplicabilitate cel puțin bizare.
Susțin și pe această cale că au probat conform textelor sus menționate că: nu au acceptat în nici un fel, expres sau tacit, instituirea de către pârâtă a restricțiilor de proprietate și viață privată menționate, toate privațiunile dovedite arătate au fost impuse unilateral de pârâtă deși aceasta are calitate de coproprietar devălmaș forțat, egal în drepturi cu aceștia a spațiilor comune, în temeiul legii și contractului de vânzare cumpărare, care cuprind dispoziții și clauze ce nu lasă loc de interpretare,
Toate dispozitivele de restricționare a drepturilor apelanților sunt proprietatea exclusivă privată a pârâtei, deținute în prezent fară autorizarea instituțiilor în drept, și permanent fară acordul acestora, interesul privat al unor terți nenumiți sau numiți nu face obiectul cauzei, acțiunea bazându-se pe invocarea unor drepturi strict subiective și individuale, care nu intră în coliziune cu interesul general, aspecte pe care le-au explicat pe larg în fața primei instanțe, pe care aceasta nu le-a combătut substanțial, ignorând și dispozițiile art. 602 și 74 lit. e C .CIVIL.
Pârâta a recunoscut integral esența situației pretinse de apelanți cu ocazia interogatoriului, contrazicând astfel propriile susțineri din întâmpinare, aspect nevalorificat de instanță, încetarea acestei stări de dependență personală și patrimonială, umilitoare și dezonorantă, nu se poate realiza decât prin încetarea totală pentru prezent și viitor, a acțiunilor unilaterale ale pârâtei, dispusă de instanță într-un mod de natură a asigura și garanta execuția silită,
Acordarea de despăgubiri bănești își are izvorul în producerea unui prejudiciu de natură morală incontestabilă,recunoscut și de prima instanță, și al cărui caracter serios și substanțial a fost probat și nu se identifică cu reparația ce rezultă din recunoașterea caracterului just al acțiunii promovate.
Prin apelul declarat de pârâta . SRL C.-N. s-a solicitat schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul respingerii în întregime a cererii de chemare în judecată, cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea apelului pârâta a arătat că soluția instanței este netemeinică și neclară, fiind contrazisă atât de probele de la dosar, cât și de însăși motivele reținute de prima instanță în cuprinsul hotărârii atacate. Pârâta învederează instanței împrejurarea potrivit căreia, din chiar considerentele primei instanțe se poate deduce faptul ca modalitatea actuala de utilizare a parcărilor, cu accesul controlat, iar nu restricționat, prin soclu și bariera, nu este în măsura sa împiedice utilizarea libera a parcărilor.
In mod evident, prima instanța accepta posibilitatea asigurării unei apărări a drepturilor proprietarilor din incinta, printr-un sistem care să împiedice accesul doar în privința persoanelor neîndreptățite.
Admiterea cererii este contrazisă și de motivarea instanței de la pagina 9, ultimele 2 alineate,prima instanță a ajuns la concluzia că desființarea barierelor și a soclului ar fi de natură să conducă la vătămarea drepturilor reclamanților doar dacă dreptul la folosința parcării ar fi efectiv îngrădit. În același timp, prima instanță s-a pronunțat în mod neechivoc în sensul nedesființării barierelor și a soclurilor. Concluzia logică ce ar trebui să rezulte din acest raționament este că reclamanților NU le este îngrădit în mod efectiv dreptul la folosința parcării. Însă cu toate acestea, în mod surprinzător și eronat prima instanță a ajuns la concluzia că reclamanților le este îngrădit dreptul la folosința efectivă a parcărilor și în consecință a dispus obligarea ei să permită reclamanților accesul liber în parcările proprietatea lor.
Un alt motiv pentru care critică hotărârea primei instanțe este faptul că, nu este deloc clară obligația care a fost impusă de prima instanță. Aceasta reține prin dispozitiv că trebuie să permită "reclamanților T. R., T. V. și . accesul liber în parcările proprietatea lor, situate la subsolul imobilului din C. N., Calea Dorobanților, nr. 14 -16”.
Hotărârea instanței e confuză și mai ales contradictorie în argumentarea soluției de admitere a acțiunii în ce privește accesul liber în parcări. Atâta timp cât nu a fost obligată la desființarea barierelor și a soclului, iar sistemul de acces pe baza de cartela este corect, cum să permită reclamanților accesul liber în parcare?
În opinia apelantei, este un nonsens că atâta timp cât instanța reține - în mod corect - că existența barierelor și a soclului nu constituie o încălcare a drepturilor reclamanților, totuși să dispună obligarea la accesul liber în parcare!
Un alt motiv pentru care critică soluția primei instanțe referitor la admiterea acestui petit este faptul că aceasta nu face referire la probele administrate în cauză, făcând doar considerații pur teoretice în cauză. Or, soluția instanței trebuie să-și aibă suportul, în primul rând, în probele administrate în cauză.
Învederează instanței de apel că potrivit referatului 403/01.02.2010 al arhitectului B. A., "Conform planșei inițiale SA din Proiectul autorizat prin Autorizația de Construire nr. 2084/16.11.200S, accesul în parkingul imobilului C. City Center se va face controlat, cu bariere care se deschid prin eliberarea de tichete sau prin utilizarea cardurilor, iar sensurile de mers sunt despărțite".
Așadar, barierele și soclul sunt parte integrantă din imobil, planșa vizata spre neschimbare de ISU A. I. și de Primăria Municipiului C. N., unde apar configurate bariere le și soclul acestora este parte integranta din Autorizația de construire nr. 2084/16.11.200S, iar în conformitate cu prevederile Legii 50/1991, nicio modificare a acestora nu poate fi realizata decât cu modificarea autorizațiilor inițiale de construire.
Așadar, în primul rând prima instanță nu a explicat deloc în ce constă obligația impusă, o obligație pur teoretică, fără consecințe practice, întrucât oricum le permitea reclamanților accesul liber în parcări și în al doilea rând prima instanță nu a avut deloc în vedere la pronunțarea hotărârii faptul că orice "intervenție" asupra modalității de acces în parcare ar impune acordul tuturor coproprietarilor precum și modificarea autorizației de construire.
Reiterează în fața instanței de apel că atât în cuprinsul contractelor de vânzare cumpărare, cat și în cuprinsul antecontractelor de vânzare cumpărare încheiate este precizat cu exactitate locul de parcare care este dobândit în proprietate.
Așadar, acest drept de proprietate s-a transferat în favoarea reclamanților, asupra locurilor de parcare expres menționate în fiecare contract în parte.
Prima instanță a pronunțat soluția ca și cum pârâta mai deține vreun drept asupra parcărilor reclamanților. Or, acest lucru este complet fals pentru ca nu mai deține niciun titlu asupra acestor locuri de parcare și nu sunt răspunzători asupra eventualelor tulburări pe care proprietarii le întâmpina în utilizarea acestora.
De asemenea, nu a beneficiat și nu beneficiază de niciun fel de avantaj patrimonial de pe seama reclamanților în ceea ce privește cartelele de acces în parcare. Acestea au fost predate reclamanților, putând fi folosite la orice moment și în lipsa de orice fel de remunerație pentru a avea acces în parcare.
După cum a arătat și în fața primei instanțe, legat de problema costurilor rezultate din consumul de energie electrica, prin adresa nr. 84 din data de 03.03.2011, fila 320 de la dosarul cauzei, S.c. H CON INSTAL S.R.L., în calitate de executant al instalațiilor electrice interioare ale imobilului C. City Center, a confirmat faptul ca alimentarea cu curent electric a sistemului de acces cu bariera în imobilul în cauza se face de la contorul cu seria_, care alimentează și recepția C. City Center, neatrăgând în concluzie niciun fel de obligații de plata în sarcina reclamanților.
În opinia apelantei, demersul reclamanților este unul abuziv, aceștia fiind de o totală rea credință, iar singurul lucru care îi deranjează la acest imobil este în realitate faptul că pârâta desfășoară o parcare privată cu parcările proprietatea acesteia, lucru absolut firesc și normal, fapt care nu atrage costuri în sarcina celorlalți coproprietari și nu-i împiedică cu nimic să-și exercite dreptul lor de proprietate asupra parcărilor.
În concluzie, soluția primei instanțe este netemeinică, deoarece nu este susținută prin probele de la dosar, iar prima instanță se contrazice în repetate rânduri în motivarea soluției de admitere a acestui petit din acțiune.
Prima instanță a dispus obligarea sa să desființeze sistemul de supraveghere video amplasat în spațiile comune aferente imobilului - locuință aparținând reclamanților T. R. și T. V.
Referitor la admiterea acestui petit, critică hotărârea primei instanțe, pentru următoarele motive:
În primul rând, obligația dispusă de prima instanță - de desființare a sistemul de supraveghere video doar în spatiile comune aferente imobilului locuință este o obligație fără obiect, care nu poate fi adusă la îndeplinire, pentru "simplul motiv că în casa scării de la scările A și B - de apartamente - și pe holurile scărilor A și B NU EXISTĂ NICI UN FEL DE SISTEM DE SUPRAVEGHERE VIDEO. Prin urmare, pârâta nu avea ce sistem să desființeze, întrucât aceste spații nu sunt supravegheate video. Reiterează și în fața instanței de apel faptul că nu are nici un interes și nu o interesează să-i supravegheze sau spioneze pe reclamanți sau să le încalce viața privată, unicul scop al acestui sistem de supraveghere fiind siguranța clădirii, protejarea locatarilor și a bunurilor acestora împotriva infracționalității.
În al doilea rând, dacă instanța a avut în vedere camerele exterioare și cele din parcare, motivarea primei instanțe poate fi înțeleasa ca intrând în contradicție cu soluția pronunțată. Astfel, camerele de pe perimetrul exterior al clădiri aparțin tuturor coproprietarilor, deci și proprietarilor de birouri și spații comerciale. Este evident că instanța nu s-a referit și la aceștia când a dispus desființarea sistemului, deoarece a arătat în mod expres că e vorba de destinația locuință, în evidentă antiteză cu destinația de birou - spațiu comercial. Or, din moment ce a avut în vedere doar camerele aferente locuinței personale a reclamanților, lucru precizat în mod expres, este evident că nu s-a referit și la camerele de supraveghere aferente birourilor și spațiilor comerciale, cum sunt camerele exterioare și camerele din parcare, insa acest lucru nu reiese suficient de clar.
Din moment ce instanța a reținut că desființarea întregului sistem ar aduce atingere drepturilor celorlalți coproprietari, este evident că nu s-a referit și la camere exterioare și cele din parcare, atâta timp cât acestea aparțin tuturor coproprietarilor. Apreciază că reclamanții au recurs la o diversiune pentru a obține desființarea sistemului video, pe care prima instanță a sesizat-o, insa hotărârea sa nu este suficient de clara pentru a lamuri problema. Aceștia (reclamanții) s-au folosit de calitatea lor de proprietari atât ai unui spațiu comercial cât și ai unei locuințe (doar aceasta din urma calitate a fost reținuta de către instanța la admiterea acestui petit) pentru a obține desființarea sistemului video care profita celorlalți locatari. Niciodată pe parcursul procesului nu s-a pus problema că reclamanții au fost filmați în timp ce intrau în locuința lor (e o absurditate, nici nu se pune problema de așa ceva) sau filmați în casa scării sau pe hol urile locuinței. Din contră, nemulțumirea reclamanților a fost în permanență referitor la clienții lor (or, în mod evident clienții sunt aferenți unui spațiu comercial). Așadar, locuința a fost doar pretextul pentru care reclamanții au solicitat desființarea sistemului video. Nicăieri în cererea de chemare în judecată reclamanții nu arată în mod concret faptul că le este afectată viața personală (ar fi și greu de dovedit acesta din moment ce nu se supraveghează video părțile de locuințe din imobil).
Apreciază că prin desființarea sistemului video exterior s-ar aduce o gravă vătămare drepturilor persoanelor care dețin birouri și spații de comerț (și bineînțeles și celorlalți proprietari de locuințe). De altfel, chiar unul din martorii audiați în cauză, dl. A. D. a arătat că având în vedere sistemul video existent, el nu și-a montat unul suplimentar la spațiul său de birouri.
În ceea ce privește camerele video din parcare, dacă instanța le-a avut în vedere și pe acestea atunci când a dispus desființarea lor, consideră că soluția ar fi greșită.
De asemenea, apelanta critică soluția instanței de admitere a acestui petit pentru faptul că aceasta nu face deloc referire la probele administrate în cauză, făcând doar considerații pur teoretice în cauză și nu ține cont de prevederile Legii 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor.
În acest caz, sistemul de supraveghere a fost aprobat odata cu aprobarea Planului de paza de către Inspectoratul de Politie al Județului C., la data de 10.11.2009. Planul respecta în totalitate prevederile Legii 333/2003 și - în mod paradoxal fata de toate susținerile reclamanților - oferă o multitudine de garanții atât față de coproprietari, cat și fata de vizitatori.
Așadar, sistemul de supraveghere video este descris și prevăzut în Planul de pază vizat și aprobat de Poliția municipiului C. N. și este amplasat astfel încât să asigure vizibilitatea doar asupra spațiilor comune și asupra perimetrelor exterioare ale clădirii, nelezând în nici un fel proprietatea individuală a vreunui coproprietar și a fost achiziționat și amplasat în conformitate cu prevederile Legii 333/2003, ținându-se cont de natura și categoria constructiei.
In mod evident, fata de existenta unor parti indivize comunei spatii comune apartinand atat zonei de birouri, cat și zonelor de locuit, precum și a unor parti indivize comunei spatii comune apartinand doar uneia dintre cele doua categorii de mai sus, nu are cum sa considere nelegala interzicerea amplasarii de camere, fara acordul factorilor de decizie asupra acestor spatii .
În primul rând, soluția de admitere a acestui petit nu este nicăieri motivată în cuprinsul hotărârii atacate. Prima instanță nu reține nici un motiv de fapt sau de drept aferente acestei soluții. De altfel, acest lucru ar fi fost dificil având în vedere că nici chiar cererea de chemare în judecată nu a fost motivată sub acest aspect.
În al doilea rând, prima instanță a dispus o obligație cu caracter absolut general, care în mod efectiv, în practică, nu poate fi pusă în aplicare.
De asemenea, apreciază că această obligație este. lipsită de obiect și nu are nici un sens întrucât, referitor la accesul în imobil, instanța s-a pronunțat în sensul că pârâta nu săvârșea fapte de ingerință la adresa celorlalți coproprietari, atâta timp cât a respins toate cererile reclamanților referitoare la același subiect: de deschidere a ușilor de incendiu și de siguranță, de desființare a accesului pe baza cardului, de menținere în permanență deschisă a ușii de intrare de la parter din scara C (petitele 1,3 6).
Apreciază că, din contră, acțiunile reclamanților constituie atingeri ale dreptului de proprietate al pârâtei și ale celorlalți proprietari din imobil, care nu sunt parte în prezentul dosar.
Pentru toate aceste considerente solicită instanței admiterea apelului, schimbarea în parte a Sentinței civile nr. 1951/19.04.2012 pronunțată de Tribunalul Specializat C. în dosarul nr._ în sensul respingerii în întregime a cererii de chemare în judecată.
Analiza apelurilor declarate din perspectiva motivelor invocate și a dispozițiilor legale determinate ca incidente relevă următoarele :
Primul aspect care trebuie lămurit
este cel legat de susținerile apelanților reclamanți cu privire la limitele investirii instanței de apel în rejudecare.
Astfel apelanții reclamanți susțin că excepție făcând reclamanții pentru restul părților soluția primei instanțe este irevocabilă acestor părți fiindu- le recunoscut principial dreptului de liber acces în zona de parcări și fiind obligată pârâta la abținere privind orice ingerință la liberul acces în întregul imobil, întrucât pârâta nu a înțeles să recureze soluția dată în apel prin decizia civilă nr 146/01.11.2012 a Curții de apel C. .
Contrar celor susținute de către apelanții reclamanți Curtea reține că trebuie în raport de dispozițiile art 315 Cod procedură civilă să dea eficiență dispozițiilor deciziei 3967/14.11.2013 pronunțate de Înalta Curte de Casație și justiție.
Dispozitivul deciziei pronunțate de Înalta Curte de Casație și justiție statuează că instanța de apel a fost investită în rejudecare cu ambele apeluri formulate de apelanții reclamanți și de către pârâtă deși aceasta nu a promovat recurs împotriva deciziei însă soluția pronunțată de instanța supremă evidențiază că s-a dispus casarea integrală și nu parțială a deciziei recurate, în mod neechivoc.
Prin decizia nr 3967/14.11.2013 ICCJ s-a dispus casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelurilor declarate de reclamanții T. R., T. V. și pârâta . împotriva sentinței civile numărul 1950 /2012 a Tribunalului Specializat C..
Hotărârea prin care se admite recursul și se casează hotărârea atacată desființează în tot hotărârea respectiva ipoteza care se regăsește în cauză iar hotărârea casată nu are nicio putere procesul urmează a se judeca din nou în întregime fiind vorba de o casare totală, limitele casării fiind stabilite de către Înalta Curte care a statuat în mod neechivoc că se impune rejudecarea ambelor apeluri și nu doar a apelului declarat de apelanții reclamanți, iar din această perspectivă trebuie reținut că aspectele care nu au fost apelate de către reclamanți au fost apelate de către pârâtă .
Toate susținerile apelanților reclamanți cu privire la aspectele analizate și reținute de către instanța de apel prin decizia desființată urmează a fi omise de la analiza instanței de apel, în rejudecare, având în vedere dispozițiile art 311 Cod procedură civilă.
Curtea reține, în rejudecarea apelurilor declarate că, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 3900 din data de 10 decembrie 2007, reclamanții apelanți T. R. și T. V. au cumpărat apartamentul nr. 67 situat în C. N., Calea Dorobanților nr. 14-16, etaj 2, înscris în CF nr._ C. N., nr. cadastral_-C1-U67, compus din spații birouri servicii și comerț cu o suprafață utilă de 58,90 mp, precum și cota de 1,48/100 parte din părțile indivize comune aferente amplasate la parter și etajele 1 și 2 și o cotă de 4,58/100 din părțile indivize comune aferente birourilor și spațiilor comerciale amplasate la etajul 2, înscrise în CF colectivă_.
Reclamanții apelanți T. R. și T. V. au cumpărat și apartamentul nr. 161 situat administrativ la aceeași adresă înscris în CF nr._ C. N., nr. cadastral_-C1-U161 compus din parcarea nr. 93 cu o suprafață utilă de 12,60 mp și părțile indivize comune aferente.
Prin contractul de comodat nr. 3 din 01.04.2009 reclamantul T. R. a pus la dispoziția reclamantei ., cu titlu de folosință gratuită, imobilul situat în C. N., Calea Dorobanților nr. 14-16, .> Prima instanță a reținut că prin contractul de vânzare cumpărare, reclamanții au luat cunoștință de denumirea imobilului precum și de elementele figurative aferente acestuia, care fac parte din autorizația de construire, fiind amplasate de vânzător pe fațada de sud și de nord dinspre stradă a construcției, obligându-se să le păstreze pe toată durata de existență a construcției. De asemenea, prin semnarea contractului, cumpărătorii și-au dat consimțământul și acordul necondiționat, ca vânzătoarea să poată autoriza și utiliza pe toată durata de existență a construcției, pe cheltuiala sa fațadele .
Fundamental dreptul de proprietate permite titularului să posede, să folosească și să dispună asupra acelui bun în putere proprie și în interes propriu în raport de art 480 C civ .
Proprietatea comună este o modalitate a dreptului de proprietate, care se caracterizează prin aceea că dreptul de proprietate aparține concomitent, asupra aceluiași bun, mai multor titulari, în speță proprietatea comună fiind pe cote părți, fiecare coproprietar fiind titular exclusiv asupra cotei părți ideale abstracte din dreptul de proprietate.
Fiecare coproprietar este proprietarul absolut al cotității sale abstracte, de care va putea dispune în principiu după cum va dori, fiind ținut numai de obligația de a respecta drepturile celorlalți coproprietari.
Coproprietatea care a generat prezentul litigiu este forțată și perpetuă, fiecare dintre copărtași având folosința bunului, cu condiția însă ca în exercitarea acestei folosinței să fie respectate drepturile celorlalți.
Exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate trebuie realizată într-o astfel de manieră încât să nu aducă atingere drepturilor celorlalți coproprietari, .
Indiviziunea forțată și perpetuă se constituie ca o primă excepție de la regula temporarității indiviziunii și a posibilității sistării ei prin partaj ea cuprinde cazurile în care bunul datorită destinației sale și caracterului perpetuu al acestei destinații nu poate fi împărțită.
Indiviziunea este forțată deoarece se menține independent de voința copărtașiilor și perpetuă pentru că permanența destinației ce a constituit nașterea coproprietății face ca însăși coproprietatea să fie perpetuă și să nu înceteze pe calea obișnuită a unei împărțeli.
În timpul indiviziunii forțate și perpetue coproprietarii trebuie să folosească bunul comun numai în interesul fondului căruia i-a fost afectat ca accesoriu și potrivit destinației fără a aduce atingere drepturilor egale ale celorlalți coindivizari.
Exercitarea prerogativelor dreptului său de proprietate de către pârâtă prin raportare la dreptul de proprietate al reclamanților trece într-o anumită măsură, peste limitele stabilite de principiile amintite menite să asigure exercitarea egală a drepturilor, întrucât deși dreptul se raportează la cota parte, exercitarea dreptului trebuie să fie egală nefiind permisă arogarea unor drepturi extinse în favoarea titularului dreptului cu o cotă superioară .
Reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentelor respectiv a spațiilor comerciale și a spațiilor destinate parcărilor și prin urmare au aceleași drepturi ca și pârâta asupra imobilelor asupra cărora dreptul de proprietate e afectat de indiviziune .
Pârâta nu poate să împiedice exercitarea liberă a drepturilor reclamanților apelanți însă nici aceștia din urmă nu pot prin exercitarea drepturilor lor să aducă atingere drepturilor pârâtei fundamentate pe dreptul de proprietate .
Aserțiunile apelanților reclamanți cu privire la prevalența drepturilor pârâtei acordată de prima instanță în raport de cele ale sale nu pot fi validate, tocmai identificarea echilibrului ce trebuie stabilit între acestea în aplicarea principiului constituțional al egalității a determinat adoptarea soluției criticate.
Contrar celor susținute de apelanți cu privire la analiza realizată de prima instanță cu privire la probele administrate în cauză, Curtea reține că examinarea și interpretarea sistematică a acestora a fundamentat soluția pronunțată, reținându-se în concret că acestea au relevat fără dubiu faptul că exercitarea liberă, în principal a dreptului de a folosi bunul, este îngrădită.
Prima instanță a avut în vedere modalitatea de exercitare a folosinței parcărilor care, prin impunerea de către pârâtă a sistemului cu cartelă, în mod evident îngrădește dreptul reclamanților de a le folosi.
Nu trebuie ignorată nici statuarea primei instanțe cu privire la dreptul pârâtei, societate comercială, de a folosi spațiile de parcare care îi aparțin, inclusiv pentru obținerea de profit, cu atât mai mult cu cât la încheierea tranzacțiilor descrise mai sus, reclamanții cumpărători au avut în vedere faptul că clădirea este în principal destinată spațiilor comerciale, asumându-și ca atare acest lucru în deplină cunoștință de cauză.
Curtea reține că în ceea ce privește concilierea limitelor exercitării drepturilor născute pentru fiecare dintre părți în raport de dreptul de proprietate pe care îl afirmă fiecare prima instanță a reținut că dacă pârâta este îndreptățită la administrarea parcării în conformitate cu interesele economice ale acesteia tot atât de îndreptățiți sunt și reclamanții în exercitarea dreptului lor, care trebuie realizat in mod liber.
Conflictul apărut ca urmare a manierei în care fiecare dintre părți înțelege să își valorifice dreptul de proprietate nu poate fi conciliat în altă manieră decât aceea în care fiecare dintre părți va beneficia de plenitudinea dreptului asigurat de dispozițiile legale.
Soluția primei instanțe are drept fundament premisa că dacă dreptul pârâtei de a-și exercita activitatea și de a asigura o bună gestiune a afacerii nu poate fi îngrădit pe de altă parte nici liberul acces al reclamanților la bunul proprietate a acestora de asemenea nu poate să fie îngrădit de niciun alt particular.
Cât privește obligarea pârâtei la desființarea barierelor și a soclului acesteia, instanța a apreciat că acestea sunt de natură să conducă la vătămarea drepturilor reclamanților, doar în măsura în care dreptul lor efectiv la folosința spațiului de parcare este îngrădit.
Apelanții reclamanți au subliniat că nu au acceptat în nici un fel, expres sau tacit, instituirea de către pârâtă a restricțiilor de proprietate și viață privată menționate, toate privațiunile arătate au fost impuse unilateral de pârâtă deși aceasta are calitate de coproprietar devălmaș forțat, egal în drepturi cu aceștia a spațiilor comune, în temeiul legii și contractului de vânzare cumpărare, care cuprind dispoziții și clauze ce nu lasă loc de interpretare.
Tocmai pentru asigurarea acestei egalități a fost adoptată și soluția primei instanțe iar afirmațiile vizând instituirea unui statut de supremație în favoarea pârâtei nu pot fi validate întrucât nu a fost permisă exercitarea drepturilor pârâtei în alte condiții decât cele pe care i le asigură limitele drepturilor pe care la rândul său le are .
Cu privire la deschiderea ușilor de incendiu și de siguranță ale imobilului, prima instanță din probele administrate în cauză a reținut că implementarea unui sistem de deschidere automată a acestor uși este dovedită însă nu îngrădește dreptul de proprietate al reclamanților, fiind doar un sistem de protecție, menit să mențină siguranța locatarilor.
Instituirea acestui sistem nu poate fi apreciată ca fiind o afectare a drepturilor reclamantei întrucât modul de operare a sistemului nu poate fi apreciat ca o restrângere a drepturilor reclamanților .
Aserțiunile apelanților reclamanți cu privire la împrejurarea că toate dispozitivele care le afectează drepturile sunt proprietatea exclusivă a pârâtei nu pot pot fundamenta teza că astfel acesta dobândește o întindere mai mare a drepturilor sale .
Dacă legiuitorul a identificat soluții pentru ipoteza gardurilor comune și administrarea acestora aplicarea principiilor ce decurg din aceste texte și în privința căilor de acces relevă ca prima instanță a apreciat în mod corect distinct de proprietarul mijloacelor de acces gestionarea acestora nu trebuie să afecteze în substanță dreptul reclamanților .
Nemulțumirea apelanților reclamanți cu privire la împrejurarea că dispozitivele de acces și supraveghere sunt doar proprietatea pârâtei și nu sunt deținute în coproprietate nu poate fi valorificată în maniera dorită de acesta în sensul suprimării dreptului acesteia, întrucât raportat la data edificării și dobândirii aceasta s-a realizat de către un proprietar exclusiv .
Cu privire la sistemul de supraveghere video, prima instanță a dispus desființarea acestuia doar în spațiile comune aferente imobilului locuință, aparținând reclamanților, considerând că supravegherea printr-un astfel de sistem, aduce atingere vieții private a persoanelor fizice, însă desființarea întregului sistem nu poate fi dispusă, întrucât ar aduce atingere dreptului celorlalți coproprietari, cărora nu le sunt prejudiciate drepturile prin existența acestuia.
Prima instanță a apreciat în mod corect că ocrotirea de care trebuie să se bucure viața privată impune o astfel de măsură iar distincțiile instituite în raport de destinația imobilelor apare ca fiind necesară .
În concepția CEDO, viața privată înglobează două aspecte: dreptul unei persoane de a trăi după cum dorește, la adăpost de priviri indiscrete, și dreptul unei persoane de a-și dezvolta relațiile cu semenii săi, motiv pentru care se poate afirma că noțiunea de viață privată înglobează două elemente principale: viața privată personală și viața privată socială.
Cât privește accesul la panoul pentru afișarea denumirii, prima instanță a reținut că reclamanții și-au dat acordul pentru folosirea acelor spații de către pârâtă, în vederea expunerii de materiale publicitare, perspectivă din care capătul de cerere apare ca neîntemeiat.
De altfel ceea ce contestă reclamanții nu este dreptul de utilizare a spațiului publicitar, având în vedere acordul expres din cuprinsul convenției ci acordarea gratuită a dreptului de afișare ori sub acesta aspect părțile nu mai sunt pe tărâmul egalității întrucât pe de o parte au consimțit în concret și în consens pe tărâm contractual care sunt condițiile de exercitare a drepturilor .
Reclamații evidențiază că blocarea barierelor în poziția închis în permanență, accesul în parcarea proprie pe bază de tichet și respectiv card de acces sunt măsuri luate de pârâtă care urmăresc scopului ei personal, raportat la faptul că acesta desfășoară o afacere cu parcare publică în incinta imobilului, și tocmai pentru înlăturarea acestor nemulțumiri a fost declanșat demersul judiciar.
Afacerea pârâtei creează costuri suplimentare, susțin apelanții reclamanți însă distinct de proprietarul mijloacelor de acces și siguranță costuri sunt generate din funcționarea și gestionarea în folosul tuturor .
Reclamanții au arătat că montarea sistemului de acces informatic efectuat de pârâtă, reprezintă o îngrădire a exercitării dreptului de coproprietate asupra părților indivize comune din clădire, însă nu poate fi calificată ca o îngrădire instituirea unui astfel de sistem întrucât împiedicarea nu este efectivă și insurmontabilă.
Apelanții reclamanții au evidențiat că în spațiul comercial desfășoară activități medicale, respectiv cabinet de psihiatrie iar măsurile luate de pârâtă au creat reclamanților un grav prejudiciu de imagine în rândul clienților, dar și materiale, prin pierderea clientelei și implicit scăderea veniturilor, însă înscrisurile prezentate nu converg spre această concluzie .
Aserțiunile apelatei pârâte nu pot fi validate întrucât doar o analiză trunchiată a celor statuate de prima instanță poate determina concluzia că între argumente sunt contradicții cu privire la aceeași situație și în relație cu aceleași persoane .
Distincția realizată de prima instanță care a determinat soluții diferite cu privire la spații gestionate în același sistem a fost omisă la analiză de către apelantă .
Tocmai în alineatele reluate prima instanță a evidențiat regimul diferit pe care l-a apreciat ca fiind de natură să permită o astfel de soluție, respectiv imobile cu destinația de locuință pe de o parte și imobile cu destinația de spații comerciale, pe de altă parte .
Contrar susținerilor apelantei pârâte motivarea primei instanțe nu reflectă raționamente contradictorii, întrucât raportarea realizată vizează subiecți diferiți .
Astfel dacă în privința terților instituirea acestui tip de acces în parcare apare ca justificat în raport cu reclamanții, proprietari ai unei parcări, prima instanță a reținut că accesul trebuie să fie nerestricționat .
Analiza realizată de către prima instanță a evidențiat că drepturile sunt analizate distinct astfel că nu apare nici o contradicție în raționament .
Existența barierelor și a soclului nu constituie prin simpla edificare sau existență o încălcare a drepturilor reclamanților, acesta fiind sensul celor expuse de prima instanță, însă în raport de efectul pe care utilizarea o are cu privire la reclamanți prima instanță a apreciat corect că s e impune să dispună obligarea la asigurarea accesului liber în parcare.
Contrar celor afirmate de către recurenta pârâtă prima instanță nu a pronunțat o hotărâre contradictorie în ceea ce privește desființarea barierelor și a soclului a reținut în mod corect că în raport de cele rezultate din probatoriul administrat acestea au funcțiuni multiple și trebuie raportată prezența acestora în contextul destinației spațiilor utilizate.
Trebuie reținut că prima instanță a realizat o distincție care nu a fost însă suficient evidențiată între categoriile distincte de drepturi care au intrat în conflict și au generat prezentul litigiu.
Astfel trebuie evidențiat că pe de-o parte au fost analizate efectele și limitele pe care dreptul de proprietate exclusivă a fiecăruia dintre proprietarii parcărilor le are iar pe de altă parte drepturile care se nasc din utilizarea spațiilor asupra cărora dreptul de proprietate urmează a fi exercitat în limitele ce rezultă din indiviziunea forțată.
Formarea convingerii judecătorului cu privire la realitatea stării de fapt, pe care trebuie să-și întemeieze hotărârea pronunțată, atârnă de corecta si completa desfășurare a probațiunii si de valoarea probelor administrate.
Valorificarea probelor nu poate fi realizată însă așa cum doresc apelantele întrucât formularea unei concluzii din fiecare probă administrată nu poate fi concepută .
Aspectele relevate de unele înscrisuri pot fi confirmate sau contrazise de alte probe, testimoniale sau tehnice ceea ce evidențiază că interpretarea se realizează în mod coroborat, concluziile fundamentându-se pe ansamblul probelor administrate .
Prima instanță nu a procedat la enumerarea fiecărei probe însă realizarea analizei fiecăreia din ele a fundamentat soluția pronunțată iar faptul că nu a înlăturat fiecare susținere a părților prin invocarea unei probe în mod expres nu confirmă decât că și analiza argumentelor părților trebuie realizată sistematic .
Motivarea hotărârii judecătorești presupune stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de argumentele relevante, precum și raționamentul logico-juridic care a stat la baza soluției adoptate. Instanța nu este întotdeauna datoare să analizeze separat fiecare susținere a părților, putând selecta sau grupa argumentele utile în soluționarea cauzei.
Ocrotirea dreptului de proprietate presupune interdicția pentru terți de a săvârși orice acte de natură să aducă atingere iar statuările primei instanțe cu privire la acest aspect sunt doar de natură a evidenția existența acestei obligații în sarcina pârâtei .
Prima instanță de altfel, nu a apreciat că ar fi fost relevată o veritabilă încălcare a drepturilor reclamanților delimitând mai degrabă drepturile fiecăreia dintre părți .
Confirmarea acestei teze se regăsește în motivarea realizată cu privire la cererea privind acordarea daunelor morale, instanța considerând că prin pronunțarea sentinței este acoperit prejudiciul .
Curtea consideră că prima instanță a apreciat că starea de fapt a confirmat doar o exercitare activă a drepturilor fără a fi circumscrise faptele în sfera abuzului ori a ilicitului care să justifice acordarea de despăgubiri.
Analiza pretențiilor deduse judecății trebuie realizată în raport de împrejurarea că prejudiciile nepatrimoniale denumite și daune morale sau prejudicii extrapatrimoniale sau nepecuniare, reprezintă acele consecințe dăunătoare cu conținut neeconomic și care rezultă din atingerile și încălcările drepturilor personale nepatrimoniale.
Determinarea despăgubirilor cuvenite persoanei prejudiciate trebuie să aibă un efect compensatoriu astfel că nu se poate realiza așa cum dorește apelanta .
Literatura de specialitate unită cu practica judiciară pertinentă a reținut în ansamblu că indemnizația acordata pentru repararea prejudiciului moral trebuie sa reprezinte, în realitate, o reparare a acestuia, în sensul unei compensații sau satisfacții compensatorii.
Stabilirea cuantumului despăgubirii pentru repararea daunelor morale include, în mod firesc, o doză mai mică sau mai mare de arbitrar.
Totuși, despăgubirea trebuie raportată la prejudiciul moral suferit, la gravitate, importanța si consecințele acesteia pentru persoana vătămată, iar aprecierea prejudiciului se realizează sub aspectul efectelor negative suferite de persoana vătămată pe plan psihic astfel că susținerile apelanților reclamanți din această perspectivă nu pot fi validate, maniera de exercitare a drepturilor nu a determinat o afectare care să justifice acordarea sumelor pretinse .
Aprecierea prejudiciului moral nu se rezumă la determinarea "prețului" suferinței psihice care sunt inestimabile, ci înseamnă aprecierea multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și a implicației acestuia pe toate planurile vieții sociale ale persoanei vătămate, iar în cauză nu au fost relevate astfel de efecte .
Critica apelantei pârâte cu privire la existența contradicțiilor sub aspectul obligațiilor care îi revin nu poate fi validată întrucât din motivarea sentinței se reține că preocuparea instanței a vizat evidențierea limitelor drepturilor părților iar obligația pârâtei este de exercitarea a drepturilor proprii fără a leza drepturile reclamanților sub aspectele evidențiate.
Considerentele evidențiate au relevat că apelurile declarate sunt nefondate astfel că în baza art 296 C pr civ, Curtea va respinge apelurile declarate de reclamanții T. R., T. V. și pârâta . SRL împotriva sentinței civile nr. 1951 din 19.04.2012 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Specializat C. pe care o menține în întregime.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelurile declarate de reclamanții T. R., T. V. și pârâta . SRL împotriva sentinței civile nr. 1951 din 19.04.2012 pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Specializat C. pe care o menține in intregime.
Decizia este executorie.
Cu drept de recurs in termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din 29.09.2014.
PREȘEDINTEJUDECĂTOR GREFIER
M. S. A. M. C. M. N.
red.AMC/SMD
2 ex./20.11.2014
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 426/2014. Curtea de Apel... | Radieri ca urmare a dizolvării. Decizia nr. 397/2014. Curtea de... → |
|---|
