Procedura insolvenţei. Decizia nr. 773/2014. Curtea de Apel CONSTANŢA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 773/2014 pronunțată de Curtea de Apel CONSTANŢA la data de 04-12-2014 în dosarul nr. 3981/88/2010/a1.1
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL C.
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIE CIVILĂ Nr. 773
Ședința publică de la 04 Decembrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE R. P.
Judecător A. P.
Judecător E. C. G.
Grefier N. L.
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamanta DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE G. - ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE TULCEA, cu sediul în Tulcea, . bis, județul Tulcea și de pârâții P. R. și P. R. L. – ambii cu domiciliul în localitatea M., județul Tulcea, împotriva sentinței civile nr. 1377/08.08.2014 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr._ /a2, în contradictoriu cu intimatul pârât T. G. cu domiciliul în localitatea Turcoaia, județul Tulcea, având ca obiect procedura insolvenței – antrenare răspundere materială.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 27.11.2014 și au fost consemnate în încheierea din acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, iar completul de judecată, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 4.12.2014.
CURTEA
Asupra recursurilor de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Tulcea sub nr._ /a2, reclamanta A.N.A.F. – D.G.R.F.P. G. – ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE TULCEA a solicitat atragerea răspunderii civile a foștilor administratori/asociați ai debitoarei S.C. M. M. S.R.L., pârâții P. R.-L., P. R. și T. S. G., cu privire la plata sumei de 104.624 lei reprezentând creanță.
In motivarea cererii, s-a arătat că, prin Sentința civilă nr. 2404/24.06.2011 pronunțată de Tribunalul Tulcea, in dosarul_, s-a dispus deschiderea procedurii insolventei in forma simplificata fata de debitoarea S.C. M. M. S.R.L. M., fiind desemnat lichidator judiciar H.M. Expert I.P.U.R.L. București.
Din analiza dosarului de insolventa privind debitoarea S.C. M. M. S.R.L. M., reiese ca sunt îndeplinite condițiile art. 138, alin. 1 lit. d din Legea nr.85/2006, in vederea atragerii răspunderii patrimoniale a fostului administrator/asociati si anume a pârâților P. R.-L., P. R., T. S.G., pentru a suporta pasivul neacoperit al debitoarei, întrucât aceștia se fac vinovați de . insolventei,
Astfel, apreciază reclamanta ca dispozițiilor art. 138 alin. 1 din lege îi sunt aplicabile dispozițiile art. 1915 si 1349 din noul cod civil astfel ca: sub aspectul faptei ilicite: din analiza dosarului de insolventa si potrivit fisei fiscale sintetice totale a falitei debitoare S.C. M. M. S.R.L. M., reiese faptul ca din anul 2007 si pana la data deschiderii procedurii insolventei si anume data de 2010, debitoarea nu a depus situațiile financiare, precum si raportările contabile semestriale aferente perioadelor de raportare 31.12.2007, 31.12.2008, 31.12.2009, 30.06.2008, 30.03.2009, 30.06.2010, fiind îndeplinite dispozițiile art. 138, alin.1, lit. d, din Legea nr. 85/2006, si anume, au ținut o contabilitate fictivă/nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
In ceea ce fapta prevăzută de art.138 alin. 1 lit. d din lege se arată ca lichidatorul judiciar a întocmit raportul de activitate privind propunerea de închidere a procedurii insolventei asupra S.C. M. M. S.R.L. M. numai in baza unor documente financiar contabile puse la dispoziția sa de către debitoare si nu in baza tuturor documentelor financiar contabile pe care trebuia sa le dețină debitoarea, fără a tine cont de faptul că situațiile financiare anuale cat si raportările contabile semestriale aferente perioadelor de raportare nu au fost depuse, ceea ce se prezuma, ca falita prin administrator nu a ținut contabilitatea in conformitate cu legea, nerespectând in acest sens disciplina financiara.
Potrivit art. 10 alin. 1, din Legea nr. 82/1991, privind Legea contabilității, răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității la persoanele prevăzute la societățile comerciale, societățile/companiile naționale, regiile autonome, institutele naționale de cercetare-dezvoltare, societățile cooperatiste și celelalte persoane juridice au obligația să organizeze și să conducă contabilitatea financiară, potrivit prezentei legi revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligația gestionării entității respectiv.
În ceea ce privește vinovăția se arată că administratorii/asociații debitoarei nu si-au exercitat atribuțiile imperativ stabilite de dispozițiile Legea 31/1990, legea societăților comerciale in ceea ce privește administrarea cu buna credința a societății si a dispozițiilor art.1915 alin.1 din noul Cod civil.
In doctrina juridica civila in materie delictuala prin enunțul "intenția de a vătăma" (adică exercitarea dreptului in scopul de a aduce prejudiciu cuiva) se înțelege ca exercitarea dreptului nu mai poate fi considerata ca normala, cel care a pus in mișcare un drept al sau pentru a păgubi pe terți, va fi obligat la repararea daunelor care le-a cauzat: Malitiis non est indulgendum (fata de răutăți nu trebuie sa avem îngăduință). De asemenea doctrina juridica civila in materie delictuala (cu care normele in materia insolventei se completează acolo unde nu se dispune) mai se precizează "Concepția in materie de culpa delictuala consta in nesocotirea unei obligații legale, fapt pentru care este inutila deosebirea intre culpa levis si culpa levissima, de cate ori autorul unui fapt ilicit va fi in culpa, el va fi răspunzător. Culpa este așadar un element de natura obiectiva, a cărei existenta este necesara si suficienta pentru a da naștere la responsabilitate, independent de elementul subiectiv al voinței făptuitorului. Voința in materie de răspundere nu joaca absolut niciun rol [...]"
În ceea ce privește prejudiciul susține reclamanta că este cel față de bugetul consolidat al statului, in cuantum de 104.624 lei.
În ceea ce privește raportul de cauzalitate, se arată că față de fapta administratorului/asociaților debitoarei, neținerea contabilității in conformitate de legea, si prejudiciul adus bugetului consolidat al statului in cuantum de 104.624 lei, exista raport de cauzalitate.
În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 138 alin.3 din Legea nr.85/2006, privind procedura insolventei coroborat cu dispozițiile 1349 si 1915 din Cod civil.
Pârâții P. R. L. și P. R., legal citați, au depus la dosar întâmpinare prin care au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei P. R., pe fond solicitând respingerea acțiunii ca nefondată.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a paratei P. R. s-a arătat că incidentul procedural invocat are în vedere lipsa identității dintre persoana pârâtului și subiectul căruia îi revine obligația în raportul juridic litigios în vederea soluționării excepției, trebuie plecat de la premisa că aceasta deținea în societatea debitoare numai calitatea de asociat, nu și de administrator.
Se mai susține că pârâta P. R. nu a avut în societatea debitoare decât calitatea de asociat, fără a desfășura, în realitate, activități specifice sau a avea atribuții de gestiune.
Toată activitatea socială a fost desfășurată de soțul acesteua P. I., iar după decesul acestuia, în anul 2000, activitatea societății s-a redus constant până în anul 2006 când a încetat.
În consecință, în cauza de față nu există identitate între persoana pârâtului și persoana căreia îi revenea obligația de a depune situațiile contabile periodice.
Cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune se susține că incidentul invocat are la bază dispozițiile art. 139 din Legea 85/2006 potrivit cărora „acțiunea prevăzută la art. 138 se prescrie în termen de 3 ani. Prescripția începe să curgă de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariția stării de insolvență, dar nu mai târziu de 2 ani de la data pronunțării deschiderii procedurii.”
Teza propusă pleacă de la premisa momentului la care persoana despre care se afirmă că ar fi cauzat insolventa a fost sau trebuia cunoscută, în contextul în care motivul esențial (si singular) al cererii formulate de AFP Tulcea este reprezentat de nedepunerea situațiilor financiare.
În opinia pârâților, momentul la care AFP Tulcea a avut cunoștință despre această împrejurare este chiar anterior deschiderii procedurii insolventei câtă vreme din chiar cererea formulată de reclamantă reiese foarte clar faptul că „din anul 2007 și până la data deschiderii procedurii insolvenței și anume data de 2010, debitoarea nu a mai depus situațiile financiare precum și raportările contabile semestriale.
Iată că, din perspectiva AFP Tulcea, aceasta avea cunoștință despre împrejurările invocate anterior deschiderii procedurii insolvenței, însă câtă vreme nu se poate vorbi despre o cerere de atragere a răspunderii în lipsa existenței unei sentințe de deschidere a procedurii, momentul de la care se calculează termenul de prescripție pentru AFP Tulcea este cel la care acest creditor a luat cunoștință despre deschiderea procedurii față de debitoare.
În concret, astfel cum reiese din raportul nr. 2408/20.06.2011, AFP Tulcea a fost notificată despre deschiderea procedurii prin notificarea nr. 2195/25.05.2011, moment esențial de la care, pentru reclamanta AFP Tulcea începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 139 din lege.
Este în afara oricărui dubiu că AFP Tulcea nu se poate prevala de dreptul celorlalți creditori de a invoca necunoașterea omisiunii depunerii situațiilor financiare sau a persoanei administratorului, câtă vreme aceste situații financiare se depun chiar la AFP.
Cu alte cuvinte este nerezonabil ca AFP Tulcea să se prevaleze amânarea în timp a începutului termenului de prescripție câtă vreme atât persoana (administratorul potrivit Legii 82/1991- citată chiar de reclamantă) cât si omisiunea depunerii situațiilor financiare au fost cunoscute chiar anterior declanșării insolvenței (momentul 2007).
În concluzie, având în vedere că motivul invocat în cererea introductivă vizează nedepunerea situațiilor financiare, situații care se depun de către administrator (art. 10 al. 1 din Legea 82/1991), iar depunerea se face la sediul reclamantei, consideră pârâții că termenul de prescripție a început să curgă pentru acest creditor cel târziu la momentul notificării deschiderii procedurii insolvenței - Notificarea nr. 2195/25.05.2011.
Prin raportare la acest termen, depunerea cererii de atragere a răspunderii, în luna iunie 2014, apare, evident, făcută cu depășirea termenului de prescripție prevăzut de lege.
Pe fond, au arătat pârâții că deși legea nu face precizări suplimentare în legătură cu natura juridică a răspunderii prevăzute de art. 138 din Legea 85/2006, literatura, de specialitate, dar mai ales practica judiciară au cristalizat regimul juridic al acestei răspunderi. în sensul că avem de-a face cu o „răspundere specială care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii civile delictuale.”
În acest sens, în privința condițiilor necesare pentru a opera această răspundere se arată că „fiind vorba despre o răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale care reies din art. 998-999 C.civ. (fapta ilicită prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), condiții care capătă, în această situație, unele conotații speciale. Astfel, faptele ilicite trebuie să aparțină persoanelor desemnate în organele de conducere ale societății debitoare, să se regăsească în rândul celor enumerate în dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006 și să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvență,”
Fapta imputată de reclamantă nu se încadrează în cele prevăzute limitativ la art. 138 al.1 lit. d din Legea 85/2006
Solicitarea de atragere a răspunderii se întemeiază, în fapt, pe o prezumție a reclamantei care trage concluzia că nedepunerea situațiilor financiare si a raportărilor contabile între anii 2007-2010 echivalează cu fapta de „a nu tine contabilitatea în conformitate cu legea” - art. 138 al.1 lit.d.
Susțin pârâții că suntem în prezența unei răspunderi civile delictuale cu conotații speciale, unde faptele ilicite sunt enumerate limitativ de lege. Aceasta înseamnă în primul rând faptul că în operațiunea de identificare a faptei prevăzute de lege nu se pot întemeia pe prezumții, ci faptele trebuiesc dovedite.
Reclamanta nu se limitează decât la afirmații, punând semnul egalității între nedepunerea situațiilor financiare și fapta de a nu ține contabilitatea în conformitate cu legea, fără a arăta, în mod concret care sunt împrejurările din care trage concluzia că administratorul nu a ținut contabilitatea.
Susținerea de mai sus trebuie privită inclusiv în condițiile în care, așa cum s-a arătat, documentele contabile ale societății au fost predate lichidatorului, împrejurare care reiese din chiar cererea reclamantei care, în pagina 2 a cererii introductive afirmă faptul că „lichidatorul judiciar a întocmit raportul de activitate privind propunerea de închidere a procedurii insolvenței (...) numai în baza unor documente financiar contabile puse la dispoziția sa de către debitoare”.
Iată că, în contextul descris mai sus, susținerea reclamantei apare ca fiind contradictorie câtă vreme din chiar cererea introductivă reiese faptul că lichidatorului i-au fost predate documente contabile, iar reclamanta creditoare avea cunoștință de acest fapt.
Mai mult decât atât, în ipoteza în care contabilitatea nu ar fi fost ținută în conformitate cu legea, ar fi fost, în primul rând sarcina lichidatorului judiciar să învedereze aceste aspecte prin rapoartele depuse. în acest sens, se solicită a se observa faptul că în nicunul dintre rapoartele întocmite, lichidatorul judiciar nu învederează aspectul refuzului de a pune la dispoziția sa documentele contabile.
Dovada cea mai clară a tinerii evidentei contabile este predarea acesteia către administratorul judiciar, împrejurare confirmată în Raportul nr.2408/20.06.2011 în care se arată că „la data de 27.05.2011, debitoarea, prin administrator judiciar (special n.n.), a predat administratorului judiciar actele societății și actele contabile, potrivit Procesului verbal încheiat cu această ocazie.”
Este adevărat faptul că în perioada vizată de reclamantă (2007-2010) nu au fost depuse la sediul reclamantei creditoare situațiile financiare periodice, însă această omisiune nu atrage decât răspunderea civilă contravențională în temeiul Legii 82/1991 și a Codului fiscal, nicidecum răspunderea civilă prevăzută de Legea 85/2006.
Or, în acest context, susținerea reclamantei în sensul că nedepunerea situațiilor financiare echivalează cu fapta prevăzută la art. 138 alin. 1 lit.d ultima teză, nu rămâne decât la stadiul de simplă afirmație, atâta vreme cât niciunul dintre documentele aflate la dosar nu confirmă această teză.
Mai mult decât atât, confruntată cu această problemă, practica judiciară a statuat că „neîndeplinirea obligației de depunere a bilanțurilor contabile sau a declarațiilor privind obligațiile de plată către bugetul de stat nu pot fi asimilate neîndeplinirii obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea și nu sunt de natură să determine apariția insolvenței, pentru a face aplicarea dispozițiilor art. 138 lit. d din Legea 85/2006, aceste fapte constituind o contravenție în conformitate cu dispozițiile legii contabilității, sancționată ca atare."
În concluzie, afirmația reclamantei în sensul omisiunii depunerii situațiilor financiare periodice nu poate naște nici măcar o prezumție pentru dovedirea neîndeplinirea obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea și câtă vreme reclamanta se rezumă doar la susțineri în acest sens, considerăm că nu este îndeplinită prima condiție pentru atragerea răspunderii.
Chiar și în ipoteza în care s-ar considera că nedepunerea situațiilor financiare ar prezuma omisiunea de ținere a contabilității în conformitate cu legea, pentru atragerea răspunderii organelor de conducere unul dintre elementele esențiale îl reprezintă legătura de cauzalitate între neținerea contabilității și apariția stării de insolvență.
În alte cuvinte, trebuie stabilit dacă fapta imputată a generat apariția stării de insolvență.
Pentru această ipoteză practica judiciară a stabilit că „legătura de cauzalitate dintre fapta de neținere a contabilității conforme cu legea și starea de insolvență a debitoarei nu se poate prezuma, cum susține recurenta în motivele de recurs, respectiv această faptă nu poate fi considerată automat o cauză a stării de insolvență fără a se proba această legătură de cauzalitate.”
Și cu privire la îndeplinirea acestei condiții reclamanta creditoare se bazează iarăși pe simple susțineri.
Insă, solicită pârâții a se observa faptul că, în cazul de față, societatea debitoare a ajuns în stare de insolvență ca urmare a încetării activității încă din anul 2006, iar nu ca efect al nedepunerii situațiilor contabile. In alte cuvinte, nedepunerea situațiilor contabile s-a produs ca urmare a încetării activității si a incapacității de plată, iar nu invers, astfel cum încearcă să inducă reclamanta creditoare.
Încetarea activității, cu consecința încetării plăților si apariției stării de insolvență s-a produs încă din anul 2006 când debitoarea si-a încetat activitatea, astfel cum rezultă din raportul administratorului judiciar nr.24o8/2o.o6.2011.
În consecință, este evident faptul că apariția stării de insolvență nu a apărut ca urmare a nedepunerii situațiilor financiare periodice în perioada 2007-2010.
Pârâtul T. S. G., legal citat, a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii în totalitate.
A arătat pârâtul că sub aspectul faptei ilicite: referitor la ținerea evidenței contabile nu putea să intervină în această acțiune datorită faptului ca în acea perioada a ocupat funcția de primar al comunei Turcoaia potrivit art. 84 alin (l), lit. „d” din Legea 161/2003, nu puteam să desfășoare astfel de activități care sunt incompatibile cu funcția de primar, iar potrivit numărului de părți sociale care sunt de sub 10%, respectiv de 3% din capitalul social, se afla în situația de a nu putea întreprinde acte de natură a acționa în coordonarea sau conducerea Societății Comerciale M. M. SRL și în consecință de a provoca insolventa acesteia.
In privința modului in care lichidatorul judiciar H.M. Expert I.P.U.R.L. București a avut sau nu la dispoziție documentele contabile necesare pentru o anumita perioadă de timp, susține pârâtul că nu putea influența sau determina o acțiune de această natură, respectiv de ținerea unei evidențe contabile fictive, întrucât nu avea calitatea de administrator al societății si nici nu are cunoștințe de contabilitate neavând pregătire în domeniu.
În ce privește vinovăția, se arată că autorii cererii nu prezintă fapte evidente, privind persoana sa, care ar fi putut sa ducă la falimentul Societății Comerciale M. M. SRL, prezentând numai aspecte teoretice privind o presupusă culpa. Condiția pârâtului de asociat minoritar nu-i permitea să întreprind acțiuni de natură a duce la falimentul societății, el însuși fiind păgubit de faptul ca datorită unor condiții obiective, specifice perioadei de criză economică, societatea nu a mai putut avea o activitate profitabila care i-a provocat falimentul.
Prin sentința civilă nr. 1377/08.08.2014 Tribunalul Tulcea a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei P. R., excepțiile prescripției dreptului material la acțiune invocate de pârâții P. R. și P. R. L. și acțiunea formulată de reclamanta A.N.A.F. – D.G.R.F.P. G. – ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE TULCEA în contradictoriu cu pârâții P. R. L., P. R. și T. S. G., ca nefondate.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut următoarele:
Prin încheierea civilă nr. 611 din 26.11.2010 a Tribunalului Tulcea s-a dispus deschiderea procedurii de insolvență în formă generală față de debitoarea S.C. M. M. S.R.L. Tulcea fiind desemnat în calitate de administrator judiciar C.I.I. S. G..
Cum administratorul judiciar desemnat nu a făcut dovada îndeplinirii obligațiilor dispuse prin mai sus amintita încheiere neprezentându-se la termenele acordate la data de 29 aprilie 2011 instanța a dispus înlocuirea administratorului judiciar C. I. I. S. G. desemnat la debitoarea S.C. M. M. S.R.L. Tulcea, cu administratorul judiciar H.M. Expert I.P.U.R.L. București.
Ulterior prin sentința civilă 2404/24.06.2011 a Tribunalului Tulcea s-a dispus .. M. M. S.R.L., în procedura falimentului, fiind desemnat în calitate de lichidator judiciar H.M. Expert I.P.U.R.L. București.
Conform art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 în cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; b) au făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice; c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți; d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți; g) în luna precedentă încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori, iar potrivit alin. 3 al aceluiași articol dacă administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvență a debitorului și/sau a hotărât că nu este cazul să introducă acțiunea prevăzută la alin. (1), aceasta poate fi introdusă de președintele comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor ori, dacă nu s-a constituit comitetul creditorilor, de un creditor desemnat de adunarea creditorilor. De asemenea, poate introduce această acțiune, în aceleași condiții, creditorul care deține mai mult de 50% din valoarea creanțelor înscrise la masa credală.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta P. R., instanța a respins-o ca nefondată în condițiile în care dispozițiile art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 vorbesc nu numai despre administrator ci și despre membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății precum și de orice altă persoană.
Cât privește excepțiile prescripției dreptului material la acțiune invocate de pârâții P. R. și P. R. L. și acestea au fost respinse ca nefondate în raport de dispozițiile art. 139 care prevăd că acțiunea prevăzută la art. 138 se prescrie în termen de 3 ani. Prescripția începe să curgă de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariția stării de insolvență, dar nu mai târziu de 2 ani de la data pronunțării deschiderii procedurii.
Or, în speță, nu s-a făcut dovada că termenul de 3 ani a fost depășit de reclamantă, în sensul că ar fi fost cunoscută persoana care a cauzat starea de insolvență.
Pe fondul cauzei, din probatoriul administrat în cauză nu a rezultat că vreuna dintre persoanele chemate în judecată în calitate de pârâți să fi săvârșit vreo faptă care ar putea eventual să-i atragă răspunderea în sensul celor arătate de reclamantă.
Din rapoartele întocmite în cursul procedurii de către lichidatorul judiciar nu rezultă o situație de fapt ca cea prezentată de reclamantă, mai mult pârâtul P. R. L., predând administratorului judiciar, după deschiderea procedurii, actele societății și actele contabile.
Mai mult, pârâții P. R. și T. G. nici nu au avut calitatea de administrator al societății pentru a putea intra măcar vreun moment sub incidența dispozițiilor art. 10 alin. 1 din Legea nr. 82/1991, dispoziții invocate de reclamantă în coroborare cu cele ale art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr. 85/2006.
Faptul că eventuala neîndeplinire a obligației de depunere a bilanțurilor contabile sau a declarațiilor privind obligațiile de plată către bugetul de stat nu pot fi asimilate neîndeplinirii obligației de a ține contabilitatea în conformitate cu legea și nu sunt de natură să determine apariția insolvenței, pentru a face aplicarea dispozițiilor art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006, aceste fapte constituind contravenție în conformitate cu dispozițiile Legii contabilității, sancționată ca atare.
Mai mult, în speță, nu s-a făcut în nici un fel dovada legăturii de cauzalitate dintre fapta imputată și apariția stării de insolvență, din raportul administratorului judiciar privind propunerea de intrare în faliment a debitoarei rezultând că aceasta a încetat să funcționeze încă din anul 2006.
În raport de toate aceste considerente instanța a respins acțiunea ca nefondată.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice G. - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea și pârâții P. R. și P. R. L..
În motivarea recursului său Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice G. - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea arată că în mod greșit instanța a dispus respingerea cererii sale, ASstfel, urmare deschiderii procedurii insolvenței în formă simplificată față de debitoarea . prin sentința civilă nr. 2404/24.06.2011 a Tribunalului Tulcea, urmare analizei dosarului de insolvență, s-a constatat a fi îndeplinite condițiile art. 138 alin.1 lit.d din Legea 85/2006 pentru atragerea răspunderii patrimoniale a pârâților P. R. L., P. R. și T. S. G., toți administratori/asociați ai societății, întrucât aceștia se fac vinovați de . de insolvență și aceștia trebuie să suporte pasivul neacoperit al debitoarei.
Sunt îndeplinite condițiile reglementate de art. 138 alin.1 din Legea 85/2006, acestui text de lege fiindu-i aplicabile dispozițiile art. 1915 și 1349 din N.C.C., astfel:
Sub aspectul faptei ilicite, din analiza dosarului de instanță reiese că debitoarea, din anul 2007 până la data deschiderii procedurii de insolvență, în anul 1010, nu a depus situațiile financiare, precum și raportările contabile semestriale aferente perioadelor de raportare 31.12.2007, 31.12.2008, 31.12.2009, 30.06.2008, 30.03.2009, 30.06.2010, fiind îndeplinite dispozițiile art. 138 alin.1 lit.d din Legea 85/2006, respectiv au ținut o contabilitate fictivă/nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
În ceea ce privește fapta prevăzută de art. 138 alin.1 lit.d din Legea 85/2006, arată că lichidatorul judiciar a întocmit raportul de activitate privind propunerea de închidere a procedurii insolvenței asupra . în baza unor documente financiar contabile pe care trebuia să le dețină debitoarea, fără a ține cont de faptul că, situațiile financiare anuale cât și raportările contabile semestriale aferente perioadelor de raportare nu au fost depuse, ceea ce se prezumă ca falită prin administrator nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea, nerespectând în acest sens disciplina financiară, respectiv art. 10 alin.1 din Legea 82/1991.
În ce privește vinovăția, administratorii/asociații debitoarei nu și-au exercitat atribuțiile imperativ stabilite de dispozițiile Legii 31/1990, legea societăților comerciale în ceea ce privește administrarea cu bună credință a societății și a dispozițiilor art. 1915 alin.1 din N.C.P.C.
În doctrina juridică civilă în materie delictuală prin enunțul „intenția de a vătăma” se înțelege că exercitarea dreptului nu mai poate fi considerată ca normală, cel care a pus în mișcare un drept al său pentru a păgubi pe terțâi, va fi obligat la repararea daunelor care le-a cauzat: Malitiis non est indulgendum (față de răutăți nu trebuie să avem îngăduință). De asemenea, doctrina juridică civilă în materie delictuală mai precizează „Concepția în materie de culpa delictuală constă în nesocotirea unei obligații legale, fapt pentru care este inutilă deosebirea între culpa levis și culpa levissima, de căte ori autorul unui fapt ilicit va fi în culpă el va fi răspunzător. Culpa este așadar un element de natură obiectivă, a cărei existență este ne3cesară și suficientă pentru a da naștere la responsabilitate, independent de elementul subiectiv al voinței făptuitorului. Voința în materie de răspundere nu joacă absolut nici un rol (…)”.
În ceea ce privește prejudiciul, arată că este cel față de bugetul consolidat al statului, în cuantum de 104.624 lei.
În ceea ce privește raportul de cauzalitate, arată că față de fapta administratorului/asociaților debitoarei, neținerea contabilității în conformitate cu legea, și anume, prin nedepunerea situațiilor financiare anuale cât și raportările contabile semestriale aferente perioadelor de raportare și prejudiciul adus bugetului consolidat al statului în cuantum de 104.624 lei, apreciază că există raport de cauzalitate.
Prin recursul său intimata pârâtă P. R. arată că această cale de atac este formulată în partea referitoare la soluția respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive și a excepției prescripției dreptului material la acțiune, sens în care solicită admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate în sensul, în principal a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive și în consecință, respingerea cererii ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune și respingerea cererii introductive la instanță.
În motivarea recursului său P. R. arată că greșit prima instanță a omis cauza juridică invocată de reclamantă – nedepunerea situațiilor financiare.
Este adevărat faptul că art. 138 alin.1 vorbește despre orice persoană care a cauzat starea de insolvență, însă prima instanță ar fi trebuit să se raporteze în motivarea sa la aspectele concrete invocate de reclamantă. Cu alte cuvinte, prima instanță ar fi trebuit să analizeze excepția invocată din perspectiva obligației depunerii situațiilor financiar contabile.
Incidentul procedural invocat a avut la bază lipsa identității dintre persoana pârâtului și subiectul căruia îi revine obligația în raportul juridic litigios.
Dispozițiile art. 10 din Legea 82/1991, Legea contabilității, prevăd că răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității aparține administratorului sau altor persoane cărora le revin
obligații de gestiune.
Evident, răspunderea prevăzută de actul normativ menționat nu se identifică cu răspunderea prevăzută de Legea 85/2006 ci are o natură administrativă, astfel:
Recurenta intimată nu a avut în societatea debitoare decât calitatea de asociat, fără a desfășura, în realitate, activități specifice sau a avea atribuții de gestiune.
În ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, se arată că de asemenea, greșit instanța a reținut că intimata reclamantă nu a cunoscut persoana care ar fi cauzat starea de insolvență.
Momentul la care AFP Tulcea a avut cunoștință despre această împrejurare este chiar anterior deschiderii procedurii insolvenței câtă vreme din chiar cererea formulată de reclamantă reiese foarte clar faptul că „din anul 2007 și până la data deschiderii procedurii insolvenței și anume data de 2010, debitoarea nu a mai depus situațiile financiare precum și raportările contabile semestriale..."
În concret, astfel cum reiese din raportul nr. 2408/20.06.2011, AFP Tulcea a fost notificată despre deschiderea procedurii prin notificarea nr. 2195/25.05.2011, moment esențial de la care, pentru reclamanta AFP Tulcea începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 139 din lege.
Este în afara oricărui dubiu că AFP Tulcea nu se poate prevala de dreptul celorlalți creditori de a invoca necunoașterea omisiunii depunerii situațiilor financiare sau a persoanei administratorului, câtă vreme aceste situații financiare se depun chiar la A.F.P.
Cu alte cuvinte este nerezonabil ca A.F.P. Tulcea să se prevaleze pe amânarea în timp a începutului termenului de prescripție câtă vreme atât persoana cât și omisiunea depunerii situațiilor financiare au fost cunoscute chiar anterior declanșării insolvenței.
Prin recursul său, pârâtul P. R. L. arată că această cale de atac privește partea din hotărârea recurată referitoare la excepția prescripției dreptului material la acțiune, care greșit a fost respinsă, reluând apoi aceleași critici și argumente prezentate de recurenta P. R..
Recursurile formulate de pârâții P. R. și P. R. sunt fondate.
Astfel, potrivit art. 138 alin.1 din Legea 85/2006 „În cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:
a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;
b) au făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;
c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți;
d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea;
e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia;
f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăți;
g) în luna precedentă încetării plăților, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferință unui creditor, în dauna celorlalți creditori.”, iar art. 139 din lege prevede că: „Acțiunea prevăzută la art. 138 se prescrie în termen de 3 ani. Prescripția începe să curgă de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a cauzat apariția stării de insolvență, dar nu mai târziu de 2 ani de la data pronunțării deschiderii procedurii.”
De asemenea, potrivit art. 1 din D.167/1958, „Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege”.
În cauză, se constată că cererea de atragere a răspunderii civile, ca plata pasivului de 104.624 lei debitoarei . M. să fie suportat de fostele organe de conducere ale societății, respectiv P. R. L., P. R. și T. S.G. a fost adresată istanței la data de 5.06.2014.
În fapt, prin încheierea nr. 611/26.11.2010 a Tribunalului Tulcea s-a dispus deschiderea procedurii de insolvență în formă generală față de debitoarea . Tulcea, ulterior prin sentința civilă nr. 2404/24.06.2011 a Tribunalului Tulcea dispunându-se . falimentului, lichidator judiciar fiind desemnat H.M.Expert IPURL București.
Reclamanta în cererea de chemare în judecată este Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice G. - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea (fila 2 dosar Tribunalul Tulcea), temeiul legal al acțiunii este art. 139 alin.1, lit.d, iar reclamanta avea sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de persoana/persoanele obligată să depună situațiile financiare ale societății, despre care afirmă că ar trebui să suporte pasivul rămas neacoperit al debitoarei în insolvență, la datele la care aceasta a constatat că situațiile financiare nu au mai fost depuse: „ din anul 2007 și până la data deschiderii procedurii insolvenței – 2010, precum și situațiile financiare și raportările contabile semestriale”, în acest sens, chiar în recurs arătându-se că „dina nul 2007 și până la data deschiderii procedurii insolvenței, data de 2010, debitoarea nu a mai depus situațiile financiare, precum și raportările contabile semestriale aferente perioadelor de raportare, precum și raportările contabile semestriale aferente perioadelor de raportare 31.12.2007, 31.12.2008, 31.12.2009, 30.06.2008, 30.03.2009, 30.06.2010”.
De asemenea, din raportul nr. 2408/20.06.2011 rezultă că A.F.P. Tulcea a fost notificată că asupra debitoarei . Tulcea s-a deschis procedura insolvenței conform notificării 2195/25.05.2011.
Se constată că acesta este momentul de la care pentru reclamanta A.F.P. Tulcea începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 139 din Legea 85/2006, sus reprodus.
În concluzie, având în vedere că temeiul legal invocat în acțiune de reclamanta A.J.F.P. Tulcea îl reprezintă art. 138 alin.1 lit.d din Legea 85/2006 „nedepunerea situațiilor financiare”, iar acestea se depun de către administrator, conform art. 10 din Legea 82/1991 și art. 73 din Legea 31/1990 la sediul reclamantei, aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască persoana care a cauzat apariția stării de insolvență la data de 25.05.2011 – momentul notificării deschiderii procedurii insolvenței.
Prin urmare, luând în considerare data de 25.05.2011, se constată că acțiunea de atragere a răspunderii patrimoniale a fostelor organe de conducere ale societății, P. R. L., P. R. și T. G., formulată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice G. - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea la data de 5.06.2014 a fost adresată instanței cu depășirea termenului reglementat de art. 139 din legea 85/2006.
Consecința legală este aceea că excepția prescrierii dreptului la acțiune invocată de P. R. – L., P. R. este întemeiată, greșit aceasta fiind respinsă de prima instanță.
În ce privește motivul de recurs formulat de P. R. referitor la greșita respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive se constată că acesta este nefondat, corect prima isntanță – judecătorul sindic reținând că dispozițiile art. 138 alin.1 din Legea 85/2006 se referă în reglementarea respectivă la „membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului” care pot fi obligați la suportarea unei părți din pasivul debitorului ajuns în stare de insolvență, deci calitatea de „numai asociat” în societate, nu scutește pe recurenta P. R. de răspunderea instituită prin textul de lege invocat în susținerea acțiunii.
În ce privește recursul declarat de reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice G. - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea se constată că cercetarea motivelor de recurs este lipsită de interes, având în vedere soluția de admitere a recursurilor pârâților P. R. și P. R. L. și admiterea excepției prescrierii dreptului material la acțiunea formulată de reclamanta recurentă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice G. - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea.
Pentru considerentele sus expuse și în temeiul art. 312 (2) Cod procedură civilă se vor admite recursurile formulate de pârâții P. R. și P. R. L., se va modifica în parte hotărârea în sensul că va admite excepția prescrierii dreptului la acțiune și va respinge acțiunea ca prescrisă, va menține dispozițiile referitoare la respingerea excepției calității procesuale pasive a pârâtei P. R. și va respinge ca nefondat recursul declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice G. - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă va fi obligată recurenta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice G. - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea la plata sumei de câte 100 lei pentru fiecare dintre recurenții P. R. și P. R. L., reprezentând cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâții P. R. și P. R. L. – ambii cu domiciliul în localitatea M., județul Tulcea, împotriva sentinței civile nr. 1377/08.08.2014 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr._ /a2.
Modifică în parte hotărârea în sensul că admite excepția prescrierii dreptului la acțiune și respinge acțiunea ca prescrisă.
Menține dispozițiile referitoare la respingerea excepției calității procesuale pasive a pârâtei P. R..
Respinge ca nefondat recursul declarat de DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE G. - ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE TULCEA, cu sediul în Tulcea, . bis, județul Tulcea împotriva sentinței civile nr. 1377/08.08.2014 pronunțată de Tribunalul Tulcea în dosarul nr._ /a2.
Obligă recurenta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice G. prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Tulcea la plata cheltuielilor de judecată către recurenții P. R. și P. R. L. în sumă de câte 100 lei pentru fiecare.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 04 Decembrie 2014.
Președinte, R. P. | Judecător, A. P. | Judecător, E. C. G. |
Grefier, N. L. |
Jud.fond.R.A.V.
Red.dec.jud.A.P./05.02.2015
Tehnored.gref.NL/09.02.2015
| ← Procedura insolvenţei. Decizia nr. 390/2014. Curtea de Apel... | Procedura insolvenţei. Decizia nr. 258/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
