Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 297/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 297/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 04-03-2013 în dosarul nr. 10628/99/2011/a1
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 297/2013
Ședința publică de la 04 Martie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C.-A. S.
Judecător A. G.
Judecător L. P.
Grefier C. L.
S-a luat în examinare cererea de recurs formulată de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași împotriva sentinței civile nr. 1708/2012 din 27 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Iași, Secția II civilă – faliment, intimată fiind A. P., având ca obiect angajarea răspunderii conform art.138 din Legea 85/2006 .
La apelul nominal făcut în ședință publică lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul asupra cauzei de către grefier, din care rezultă aspectele de mai sus cu privire la modul de îndeplinire a procedurii de citare. Se solicită judecata în lipsă.
S-au verificat actele și lucrările dosarului, după care:
Curtea constată că este primul termen de judecată, recursul de față fiind declarat în termen și motivat.
Având în vedere că părțile nu s-au prezentat, că s-a solicitat judecata cauzei în lipsă, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
INSTANȚA
Deliberând asupra recursului de față;
Prin sentința civilă nr. 1708/ 27.11.2012 pronunțată de Tribunalul Iași s/a respins acțiunea formulată de reclamanta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași având ca obiect obligarea pârâtei A. P. la acoperirea pasivului neacoperit al debitoarei S.C. SIGMA TRUST SRL ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut următoarele:
Administrarea necorespunzătoare a societății, care ar fi determinat încetarea de plăți, ca și modul de folosire al activelor sau resurselor societății, luarea deciziilor de suspendare a activității reprezintă un management neinspirat, care nu este sancționat decât dacă sunt întrunite cerințele răspunderii delictuale speciale.
Nesesizarea instanței pentru . art. 27 este susceptibilă de aplicarea unei sancțiuni penale, fiind infracțiunea de bancrută reglementată de art. 143 din Legea insolvenței, dar nu reprezintă element al faptei de la art. 138 lit c .
În plus, se cere ca fapta săvârșită să producă starea de insolvență, or nedeclararea acestei stări este ulterioară apariției ei.
Nu s-a probat de către reclamant că, într-adevăr, pârâta „a ținut o contabilitate fictivă” sau că „nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea în condițiile în care însuși lichidatorul judiciar susține în raportul cauzal inițial că nu a putut intra în posesia documentelor contabile, pentru a putea verifica acest aspect.
Chiar dacă lipsa de colaborare din partea pârâtului a îngreunat sarcina lichidatorului judiciar de a identifica documentele contabile și eventuale bunuri existente în patrimoniul debitoarei, nu această conduită a generat starea de insolvență ale cărei cauze sunt anterioare momentului pasivității acestora, iar faptul că nu a mai depus indicatorii financiari după anul 2006, nu este de natură decât a determina o prezumție simplă de neîndeplinire a unor obligații legale referitoare la obligațiile de îndeplinire a formalităților impuse de legislația specială fiscală, prezumție care prin ea însăși nu este suficientă pentru reținerea săvârșirii faptei prevăzute de dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. d.
Pentru invocarea art. 138 lit c, creditoarei ii revenea sarcina de a arata, pe de-o parte, care au fost actiunile sau inactiunile pârâtului care a avut ca scop satisfacerea unui interes personal, al lui sau al altora, prevazute de art. 138 alin. 1 lit. c) si care au dus la falimentul societatii si pe de alta parte rolul lor in determinarea falimentului, afirmatiile generice nefiind suficiente, in considerarea specificului raspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Lichiditățile la care face referire reclamantul și care erau la nivelul anului 2005 de 221.446 lei, iar la nivelul anului 2006, de 56.777 lei, erau constituite, în cea mai mare parte, din creanțe de recuperat, sumele reprezentând stocuri și disponibilități în casă și conturi la banci fiind într-un cuantum foarte mic, neputându-se aprecia că nejustificarea acestor sume ar fi atras starea de insolvență a debitoarei.
Ca urmare, nu sunt îndeplinite condițiile pentru atragerea răspunderii conform disp. art. 138 lit. a din Legea 85/2006.
Simpla invocare a prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/200 nu este de natura a atrage, in mod necesar raspunderea membrilor organelor de conducere, căci legiuitorul nu a inteles sa instituie o prezumție legala de vinovatie si raspundere in sarcina membrilor organelor de conducere ale societatilor debitoare, ci a prevazut doar posibilitatea atragerii acestei raspunderi, dupa administrarea de dovezi care sa conduca la concluzia ca prin faptele savarsite s-a cauzat insolventa societatii. Cum aceste dovezi nu au fost produse, instanța va respinge cererea reclamantei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași prin reprezentanții săi legali, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
Recurenta a susținut că a dovedit îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii personale a fostului administrator A. P., care se face vinovat de management neperformant și de utilizarea resurselor în interes personal.
Împrejurarea că societatea datorează bugetului de stat impozit pe salarii, impozit venit microintreprinderi, T.V.A., CAS, CASS, fond șomaj, denotă că debitoarea a avut salariați, a desfășurat activitate și a obținut venituri, care însă au fost destinate uzului personal al administratorului.
Recurenta arată că, netemeinicia soluției primei instanțe rezultă și din faptul că nu a fost analizată fișa sintetică totală și somațiile anexate, care certifică faptul că debitoarea a avut angajați/salariați, a desfășurat activitate și a obținut venituri, și care, la rândul lor, au fost folosite de administrator cu alte destinații și nu în scopul achitării creanțelor societății.
Fapta pârâților de a desfășura activitate în cadrul debitoarei și prin intermediul acesteia, folosirea veniturilor debitoarei în alte scopuri și lipsirea acesteia de lichidități, nu puteau decât să ducă la insolvența debitoarei. Continuarea activității debitoarei și lipsirea acesteia de disponibilități bănești, ulterior abandonarea acesteia fără achitarea obligațiilor de plată, se circumscrie prevederilor art. 138 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 85/2006.
Astfel cum a arătat instanța de fond, urmare a analizării raporturilor contabile depuse de reprezentantul legal la organul fiscal teritorial, se constată următoarele:
Din analiza bilanțului depus la finele anului 2006, rezultă că . a avut posibilități de a-și achita obligațiile fiscale, însă în decursul intervalului dintre 01.01.2006 și 31.12.2006 au fost valorificate stocurile, au fost diminuate/ încasate creanțele societății și nu au fost achitate obligațiile fiscale, fiind astfel mărit pasivul societății.
Stocurile au scăzut, creanțele societății au fost recuperate într-o proporție foarte mare, sumele din casieria societății au fost diminuate, însă datoriile către bugetul de stat au crescut, ajungând la suma de 80.100 lei.
La data prezentării acestor situații financiare, administratorul statutar era A. P.. Având în vedere că aceasată situație a fost semnată de către administratorul societății, cât și faptul că sub conducerea sa, societatea a depus declarații de impozite și taxe de plată către bugetul de stat 24.720 lei, iar pentru neplata acestora fiind calculate accesoriile fiscale de 50.062 lei, precum și penalități de întârziere de 5.318 lei, raportat la faptul că nu au fost stinse aceste sume deși societatea avea posibilități, conduce la concluzia folosirii sumelor-veniturilor societății în interesul său personal ori al altor persoane.
În perioada administării societății, A. P. a reținut și nu a virat la bugetul de stat impozitele și taxele reprezentând stopaj la sursă, ceea ce conduce la prezumția folosirii sumelor în scop personal.
Prin urmare, operațiunile derulate de societatea administrată cât și veniturile obținute din exploatare permit concluzia că administratorul-pârât a continuat activitatea în interes personal, cu însușirea rezultatelor acestui comerț și ignorarea plății obligațiilor sociale, fapte ce se circumscriu în sfera art. 138 alin. 1 lit. a) și c) din Legea nr. 85/2006.
Referitor la vinovăția administratorilor, teoria și practica în dreptul comercial statuează că răspunderea delictuală operează pentru cea mai ușoară culpă. Răspunderea membrilor organelor de conducere ale societății comerciale ajunsă în încetare de plăți, așa cum este reglementată de prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006, este o răspundere specială având ca scop al reglementării sale punerea la îndemâna creditorilor a unor mijloace juridice adecvate, a căror finalitate rezidă în satisfacerea necesității acoperirii pasivului debitoarei falite. Dispozițiile referitoare la aceasta fiind cuprinse într-o lege specială se completează cu legea generală acolo unde legea specială nu prevede.
În cauză sunt incidente și dispozițiile art. 998-999 cod civil care arată că - orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat să-l repare- și - omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa.
Prin neplata datoriilor către A.F.P. Iași, pârâta, în calitate de organ de conducere, a creat un prejudiciu bugetului de stat, iar conform articolelor mai sus-citate aceasta trebuia obligată la repararea acestui prejudiciu.
Răspunderea organelor de conducere ale societății ajunsă în încetare de plăți așa cum este reglementată de legea privind procedura insolvenței, este o răspundere specială care pune la îndemâna creditorilor mijloace juridice adecvate pentru a asigura bunurile necesare acoperiii pasivului debitoarei falite și dispozițiile legale ce o conțin se completează cu norma comună în materie acolo unde legea specială nu dispune.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 35 alin. 3 și 4 din decretul nr. 31/1954: faptele ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor. Faptele ilicite atrag și răspunderea personală a celui ce le-a săvârșit, față de persoana juridică, cât și față de cel de al treilea.
Raportul dintre administratorii statutari și societatea debitoare este guvernat de prevederile art. 72 din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora, obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute în această lege. Mandatul este cuprins în actul constitutiv (art.5) sau în hotărârea adunării generale și este acceptat prin semnarea în registrul comerțului. Acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport contractual de mandat comercial cu persoana juridică.
De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 1540 Cod civil – mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, dar însă și de culpă în executarea mandatului -, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, în cazul în care mandatul are caracter oneros, răspunderea mandatarului (administratorului) se apreciază cu mai multă rigurozitate. Or, potrivit art. 374 din Codul comercial, mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros.
Creanțele creditorilor ar fi fost cu mult diminuate (ori inexistente) dacă administratorul societății și-ar fi îndeplinit atribuțiile stabilite prin actul constitutiv și, copuându-se de buna funcționare a societății, ar fi achitat taxele și impozitele generate de activitatea pe care aceasta o desfășoară.
La dosar a fost depus raportul întocmit de lichidatorul judiciar la data de 16.01.2012 precum și tabelul definitiv de creanțe al societății debitoare.
Deși legal citată, intimata nu a formulat întâmpinare.
Pe fondul cauzei instanța constată recursul neîntemeiat, pentru considerentele ce urmează:
Reclamanta/recurentă a solicitat judecătorului sindic antrenarea răspunderii speciale a pârâtei A. P. pentru săvârșirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. a), c) și d) din Legea nr. 85/2006.
Din raportul privind cauzele și împrejurările care au condus la faliment societatea debitoare rezultă că falimentul societății se datorează unor cauze obiective și nu culpei fostei conduceri a societății (filele 9 -10 dosar).
În aceste condiții tribunalul a reținut corect că în cauză nu sunt elemente probatorii de natură să ducă la aplicarea art. 138 din Legea insolvenței, acțiunea în răspundere civilă delictuală întemeiată pe acest text de lege având un dublu temei de fapt: starea de insolvență a societății comerciale asociată cu săvârșirea uneia dintre faptele expres și limitativ enumerate de legiuitor.
Răspunderea civilă întemeiată pe art. 138 fiind o răspundere delictuală specială (atipică) trebuie să fie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru ca persoanele prevăzute de această normă să răspundă cu averea personală pentru datoriile societății pe care au condus-o. În prezenta cauză recurenta, deși a invocat prevederile art. 138, nu a indicat în mod corect prin care fapte săvârșite de către fostul administrator, anterior deschiderii procedurii insolvenței, s-ar fi cauzat starea de insolvență a societății debitoare.
Referitor la fapta de utilizare a resurselor societății în interes personal prevăzută de art. 138 lit.a) aceasta nu a fost probată în cauză, raportul cauzelor întocmit de lichidatorul judiciar și arătat mai sus nefăcând referire la această faptă, ca de altfel la nicio faptă prevăzută de art. 138 din lege.
Instanța nu poate primi susținerea recurentei potrivit căreia simpla constatare a stării de insolvență reprezintă o condiție suficientă pentru angajarea răspunderii, textul art. 138 referindu-se în mod expres la persoana care a cauzat starea de insolvență prin vreuna dintre faptele enumerate la alineatele a) – g). Aceasta înseamnă că reclamanta/recurentă trebuia să dovedească în cauză întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: prejudiciul creditorilor; fapta ilicită a membrilor organelor de conducere, care să se încadreze în cel puțin unul din cazurile enumerate de art. 138; raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și insuficiența fondurilor bănești și culpa persoanei a cărei răspundere se solicită.
Pentru existența faptei ilicite prevăzute de art. 138 lit.c), invocată de reclamantă, legiuitorul solicită ca persoana responsabilă să fi desfășurat sau să fi dispus în interes personal desfășurarea unei activități neprofitabile care să conducă la insuficiența fondurilor bănești disponibile ale societății.
Dispozițiile art. 138 litera c) privesc sancționarea neîndeplinirii obligației de sesizare a instanței în cazul în care instalarea stării de insolvență este iminentă, și continuarea activității în interes personal, în condițiile în care obligația de sesizare a instanței, conform art. 27 din lege, privește numai situația în care debitorul se află deja în stare de insolvență.
Potrivit art. 27 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, legiuitorul lasă la latitudinea debitorului decizia de a sesiza instanța sau de a continua activitatea, în condițiile în care apariția stării de insolvență este iminentă.
Din interpretarea prevederilor mai sus menționate, rezultă că debitorului îi este permisă continuarea activității și în situația în care insolvența este iminentă, în condițiile practicării unei strategii manageriale viabile, a unei administrări eficiente, cu perspective de redresare a societății, prevalând soluția salvării debitorului insolvent.
Astfel, Curtea apreciază că art. 138 lit. c) nu sancționează decizia continuării unei activități, în condițiile în care insolvența este iminentă, ci reaua-credință a persoanelor aflate la conducerea societății, care au decis continuarea unei activități comerciale ineficiente, exclusiv în interes personal, cu consecința prejudicierii creditorilor societății.
În speță, judecătorul sindic a reținut în mod corect că recurenta nu a administrat nicio probă în susținerea afirmațiilor sale care, prin ele însele, nu sunt de natură a face dovada întrunirii elementelor răspunderii personale ale pârâților-intimați, care au avut calitatea de administratori statutari ai societății aflate în stare de insolvență.
Împrejurarea că societatea a continuat să-și desfășoare activitatea, în condițiile în care aceasta acumula datorii la bugetul de stat tot mai mari, pe care nu reușea să le achite, nu este suficientă pentru atragerea răspunderii, câtă vreme nu s-a probat interesul personal al pârâtului în continuarea activității.
În concret, recurenta trebuia să determine faptele săvârșite de intimată constând în aceea că ar fi dispus continuarea activității în interes personal, deși era evidentă încetarea de plăți și să producă dovezi concludente.
Teoria recurentei construită pe existența mandatului comercial nu are sprijin în materialul probator, constituind simple prezumții pe baza cărora nu poate fi atrasă răspunderea intimaților.
În consecință, în mod corect, judecătorul sindic nu a reținut răspunderea personală a pârâtei nici pentru această faptă.
Nici afirmațiile potrivit cu care pârâta ar fi săvârșit fapta prevăzută de art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006 nu sunt dovedite, din formularea acestui text de lege ( au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea) rezultând cu evidență că aceste fapte nu pot fi săvârșite decât cu intenție, intenție ce nu a fost însă probată, că de asemenea nici existența raportului de cauzalitate dintre săvârșirea faptelor și crearea stării de insolvență.
Pentru aceste considerente, constatând recursul nefondat instanța îl va respinge urmând ca în temeiul dispozițiilor art. 312 Cod procedură civilă să mențină hotărârea recurată ca fiind temeinică și legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de creditoarea Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași împotriva sentinței civile nr. 1708/2012 din 27 noiembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Iași, Secția II civilă – faliment, hotărâre pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 04 Martie 2013.
Președinte, C.-A. S. | Judecător, A. G. | Judecător, L. P. |
Grefier, C. L. |
Red. P.L.
Tehnored. G.D.
2 ex./04.04.2013
Tribunalul Iași: B. R.
| ← Procedura insolvenţei. Hotărâre din 28-01-2013, Curtea de... | Procedura insolvenţei. Decizia nr. 1163/2013. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
