Procedura insolvenţei. Hotărâre din 28-01-2013, Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 28-01-2013 în dosarul nr. 7132/99/2009*
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 118/2013
Ședința publică de la 28 Ianuarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE C.-A. S.
Judecător A. G.
Judecător L. P.
Grefier C. L.
Pe rol se află judecarea cauzei privind recursurile declarate de B. G. Societe Generale SA Suc. Iași și . sentinței civile nr. 1368 din 03.10.2012 pronunțată de Tribunalul Iași – Secția II Civilă F., intimată fiind . SRL, având ca obiect procedura insolvenței.
La apelul nominal lipsesc părțile.
Procedura de citare a fost legal îndeplinită.
Dezbaterile în recursul de față au avut în ședința publică din data de 21.01.2013, susținerile și concluziile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, care face parte integrantă din prezenta, când, solicitarea apărătorului recurentei B. G. Societe Generale SA Sucursala Iași, pentru a depune concluzii scrise, s-a amânat pronunțarea pentru azi, când,
Curtea,
Deliberând asupra recursului civil de față:
Prin sentința civilă nr. 1368/3.10.2012 pronunțată de Tribunalul Iași – judecătorul sindic s-a respins cererea formulată de creditoarea B. – GSG SA, Sucursala Iași, respectiv . împotriva debitorului . SRL ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut următoarele:
Cererile de deschidere a procedurii de insolvență se referă la încetarea de plăți a debitoarei către cei doi creditori în ceea ce privește derularea unor contracte de credit bancar respectiv în cadrul derulării unui contract de închiriere a unui spațiu comercial.
Reprezentanții debitoarei au emis apărări în ceea ce privește starea de insolvență susținând că nu aceasta este motivul acumulării debitului către creditoare, ci faptul că sumele pretinse de reprezentanții creditoarelor și condițiile derulării contractelor poartă discuții.
Pe de altă parte, sunt invocate aspecte de natură litigioasă referitoare la incertitudinea unor sume ori nerespectarea unor dispoziții legale de maniera a conduce la ideea că nu este exigibilă creanța garantată.
În ceea ce privește condițiile cumulative pe care trebuie să le îndeplinească o creanță consideră că cererea formulată de creditoare este nejustificată.
În cauză, existența creanțelor reclamate este discutabilă din punct de vedere juridic, astfel că, sumele înscrise în documentele creditoarelor nu reprezintă creanțe certe, lichide și exigibile în sensul art. 379, alin. 3 Cod Procedură Civilă; aspectul enunțat se coroborează cu faptul că reprezentanții debitoarei au avut cunoștință de existența și valoarea creanțelor, dar prin contestarea acestora își exprimă în mod expres atât poziția de neînsușire a debitelor reclamate de creditori cât și inexistența stării de insolvență.
Se reține totodată că nu lipsa lichidităților stă la baza acumulării debitelor ci faptul că debitoarea trece printr-o situație ușor defavorabilă, cu toate acestea dovedind faptul că plătește diverse sume către alți creditori, în consecință că nu se află într-o stare de insolvență de natură a declanșa o procedură de acest fel.
Prin urmare, atât timp cât procedura reglementată de Legea nr. 85/2006 nu reprezintă un mijloc de recuperare a unui debit ci este o procedură specială care se aplică numai în momentul în care respectivul debit nu s-a putut recupera pe căile reglementate de dreptul comun, în cauză, în lipsa unei creanțe certe, nu se justifică începerea procedurii insolvenței, motiv pentru care cererea introductivă urmează a fi respinsă.
Cum aspectul certitudinii creanțelor poartă discuții, instanța a considerat că în cadrul acestei proceduri execuționale colective nu se poate realiza o analiză aprofundată, constatând în incertitudinea cuantumului debitului, a penalităților de întârziere, dar mai ales a nerespectării unor clauze sau condiții de bună derulare a contractului, aceasta putându-se cu mai multă rigoare realiza prin acțiuni introduse la instanțele de drept comun, cu administrarea corespunzătoare a unui probatoriu.
Prin urmare, in lipsa unor creanțe certe, ca una din condițiile obligatorii declanșării procedurii Legii nr. 85/2006, cum ambele solicitări formulate de către reprezentanții creditoarelor necesită lămuriri care nu se pot clarifica în cadrul procedurii insolvenței.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs ., criticând-o pentru nelegalitate.
Recurenta a susținut că în speță sunt întrunite condițiile referitoare la caracterul cert, lichid și exigibil al creanței, prevăzute de art. 379 alin. 1-3 Cod procedură civilă.
De asemenea a arătat că a dovedit și caracterul vădit al stării de insolvență a debitoarei, având în vedere că aceasta nu a achitat la scadență datoriile exigibile, mai vechi de 30 de zile.
Greșit a reținut instanța de fond că societatea debitoare nu ar fi în stare de insolvență în condițiile în care nu s-a depus nici un act din care să rezulte faptul că aceasta ar face plăți către alți creditori, sau că derulează activități comerciale cu alți agenți economici.
În ce privește sumele solicitate cu titlu de debit neachitat, acestea au fost corect individualizate în fișa analitică emisă de creditoare și însumează 853.779,54 lei (63.211,59 lei reprezentând facturi neachitate și 790.567,95 lei reprezentând penalități de întârziere).
Recurenta a susținut că debitoarea a contestat doar facturile nr. 3482/12.05.2009 și 4125/30.06.2009 emise pentru chiria aferentă lunilor mai și iunie, însă creditoarea avea dreptul să factureze aceste luni până la momentul predării spațiului, în data de 29.06.2009.
A precizat recurenta că celelalte facturi nu au fost contestate și că debitoarea a făcut plăți parțiale, însă cu mult înainte de deschiderea procedurii insolvenței, și fără a acoperi tot debitul.
Astfel, referitor la factura nr.3117 din 5.12.2008 pentru suma de 10.792,60 Iei RON, aceasta era scadentă la data de 15.12.2008, iar după acest termen curg penalitățile prevăzute în contract de 1 % / zi întârziere ( conform art.5 alin.2 din contract ). Nu se poate reține că această factură a fost achitată integral, întrucât, așa cum rezultă din fișa analitică depusă de creditoare, se recunoaște plata unor sume parțiale, respectiv 5000 lei RON, 1000 lei RON, 2000 lei RON, 1000 lei RON și 1063 lei RON, toate aceste plăți fiind făcute mult peste termenul scadent ( ceea ce a dus la curgerea penalităților ). Mai mult, nu este achitată suma integrală din factura fiscală reprezentând chirie aferentă lunii decembrie 2008 datorată de debitoare în baza contractului de închiriere .
Nu a contestat niciodată creditoarea că din celelalte facturi ( nr. 3762 din 9.01.2009, nr. 3241 din 12.02.2009, nr. 3969 din 17.03.2009 și nr. 3468 din 8.04.2009 ) s-au făcut niște plăți parțiale, plăți care sunt evidențiate în fișa cu situația facturilor neîncasate de la . SRL Iași la data de 7.09.2012 . Toate acele plăți parțiale au fost făcute după termenul scadent, astfel că se impune obligarea debitoarea și la plata penalităților.
Cât privește obligarea debitoarei la plata sumei de 1000 Euro, cu titlu de daune interese pentru încetarea intempestivă a contractului, corect a solicitat-o și facturat-o creditoarea în baza dispozițiilor art. 10 din contractul de închiriere. Este clar vorba de o încetare pe neașteptate a contractului, având în vedere că acesta era încheiat pe o perioadă de 5 ani de zile, și a încetat din culpa exclusivă a debitoarei după 1 an de zile.
Convenția dintre părți, contractul de închiriere, care are putere de lege între părțile semnatare, prevedea de asemenea, în art. 11 ca în cazul încetării contractului, locatarul să fie evacuat iară hotărâre judecătorească în urma unei simple notificări a proprietarului spațiului ( creditoarea din cauză ) . Ori, creditoare a notificat pe debitoare să părăsească spațiul încă din luna mai 2009, dar abia în iunie pe data de 29, debitoarea a semnat procesul verbal de predare primire a spațiului . Deci debitoarea nu și-a asumat obligația stipulată expres în contractul de închiriere, astfel că datorează suma de 4000 Euro reprezentând prejudiciul cauzat.
Împotriva aceleiași hotărâri a declarat recurs și B. – G. Societe Generale – Sucursala Iași.
A susținut recurenta că debitoarea nu a achitat nicio rată (din cele datorate în temeiul a cinci contracte de credit) din data de 3.09.2009 și că aceasta nu a contestat în termen starea de insolvență, contestația fiind tardivă.
A mai arătat recurenta că hotărârea este motivată la modul general.
Suma pentru care s-a solicitat deschiderea procedurii insolvenței rezultă din extrasul de cont, în care creanța este defalcată pe rate de credit, dobânzi și comision de gestiune și în care se arată situația rambursărilor.
Instanța nu a făcut referire la aceste apărări, reținând, fără temei, că banca nu ar fi îndeplinit condițiile cumulative pentru deschiderea procedurii.
Debitoarea . SRL nu a răsturnat prezumția de insolvență și nu a rambursat nicio sumă din creanța dovedită cu extrasul de cont din data de 16.05.2011, aflându-se, în opinia sa, într-o stare vădită de insolvență.
Este greșită susținerea instanței potrivit cu care banca trebuia mai întâi să încerce recuperarea creanței pe calea dreptului comun și numai în subsidiar să recurgă la procedura insolvenței, legea insolvenței neformulând o astfel de condiție.
În cauză, debitoarea . SRL a depus la dosar înscrisuri privitoare la situația financiară a debitoarei.
Analizând motivele de recurs formulate, actele și lucrările dosarului, instanța constată nefondate ambele recursuri.
Privitor la recursul declarat de ., curtea constată că în mod corect instanța de fond a reținut ca nefiind dovedit caracterul cert al creanței invocate prin cererea de deschidere a procedurii.
Potrivit disp. art. 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006 este îndreptățit să solicite deschiderea procedurii insolvenței creditorul a cărui creanță împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă și exigibilă de mai mult de 90 de zile.
Din conținutul textului de mai sus rezultă că introducerea unei cereri întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 85/2006 este condiționată de existența unei creanțe care să îndeplinească cumulativ condiția de a fi certă (creanța să fie neîndoielnică), de a fi lichidă (cuantumul să fie precis determinat) și de a fi exigibilă (să fie ajunsă la scadență).
În speță, Curtea constată că în mod corect instanța de fond a reținut lipsa dovezilor privind caracterul cert al creanței în sumă totală de 205.136,68 lei, din care 63.211,59 lei reprezintă facturi neîncasate și suma de 120.525,09 lei reprezintă penalități de întârziere calculate în temeiul contractului de închiriere nr. 720/2008.
Potrivit dispozițiilor art. 379 alin. 3 Cod procedură civilă creanța certă este aceea a cărei existență rezultă din însuți actul de creanță sau/și din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul.
În speță, nici contractul de închiriere și nici celelalte înscrisuri depuse la dosar (procesul verbal de predare – primire a spațiului, notificarea emisă de creditoare, facturile invocate în cerere) nu probează existența unei creanțe certe, în sensul prevăzut de legiuitor.
Astfel, din totalul de 8 facturi enumerate în situația depusă la fila 172, se regăsesc ca fiind achitate parțial facturile înscrise la pozițiile 1-5, iar facturile indicate la punctele 6 și 8 au fost contestate de debitoare.
Aspectele invocate de părți privind cuantumul penalităților solicitate de creditoare, respectiv cel al facturilor rămase neachitate, fac necesară examinarea lor pe calea dreptului comun pentru a se stabili fără nici un dubiu atât existența cât și întinderea creanței, nefiind permisă analizarea lor pe calea procedurii involvenței.
Mai mult, curtea constată că nici condiția lichidității creanței nu este îndeplinită, întinderea ei nefiind cunoscută fără dubii, în condițiile în care recurenta recunoaște că s-au făcut plăți parțiale ale unora dintre facturi, iar debitoarea contestă atât suma rămasă neachitată din valoarea facturilor, cât și daunele calculate în raport de momentul predării spațiului.
De altfel, creanța rezultând din contractul de închiriere nr. 720/2008 a făcut și obiectul somației de plată (dosar nr._ ), cererea fiind însă respinsă de instanță pentru neîndeplinirea acelorași condiții invocate în cauza de față.
Condițiile pentru admisibilitatea cererilor de deschidere a procedurii insolvenței fiind cumulative și raportat la constatările anterioare privind nedovedirea caracterului cert și lichid al creanței Curtea va respinge ca nerelevante susținerile recurentei privind dovedirea stării de insolvență a debitoarei.
În ce privește recursul declarat de B. – G. Societe Generale Sucursala Iași, instanța constată de asemenea că este nefondat.
Contractele de credit invocate de bancă sunt contracte de credit ipotecar, aspect necontestat de creditoare.
Aceste contracte, enumerate în acțiune (nr. 2240/2007, 6851/2007, 9611/2007, 3872/2008 și 6176/2008) au fost încheiate pentru diverse sume destinate unor investiții imobiliare și garantate cu ipotecă, astfel că intră sub incidența legii nr. 190/1999.
Potrivit dispozițiilor art. 19 și 20 din legea nr. 190/1999 în cazul întârzierii la plată creditorul ipotecar va trimite împrumutatului o notificare prin care îl previne asupra consecințelor încălcării contractului iar în situația în care împrumutatul, în termen de 30 zile de la data primirii notificării, nu execută obligațiile asupra cărora a fost notificat, contractul de credit ipotecar pentru investiții imobiliare se consideră reziliat de plin drept și întreaga sumă a creditului, cu dobânzile aferente la data operării rezilierii, devine exigibilă.
În speță creditoarea a susținut că deține împotriva debitoarei o creanță certă, lichidă și exigibilă fără a face însă dovada notificării împrumutatului cu privire la vreunul dintre contractele de credit ipotecar, respectiv dovada rezilierii acestor contracte.
În lipsa acestor dovezi, sumele cerute în temeiul contractelor invocate nu sunt exigibile și nici determinate, raportat la prevederile art. 20 din Legea nr. 190/1999 potrivit cu care creanța este exigibilă de la data rezilierii de drept a contractului, dată la care sunt calculate și dobânzile aferente creditului.
Recurenta nu a contestat în cauză aplicabilitatea prevederilor Legii 190/1999 și nu a făcut nicio precizare referitoare la data rezilierii contractelor, respectiv la data la care au devenit exigibile sumele datorate în temeiul fiecărui contract, ce compun creanța totală.
Extrasul de cont invocat prin cererea de recurs nu este de natură a dovedit caracterul exigibil al creanței invocate prin cerere, legea făcând în mod expres referire la notificarea împrumutatului și la curgerea termenului de 30 zile de la data primirii notificării.
Această dovadă nefiind făcută pentru niciunul dintre cele 5 contracte de credit ipotecar, soluția judecătorului sindic este corectă.
În ce privește starea de insolvență a debitoarei, aceasta este irelevantă în cauză atâta vreme cât condițiile de admisibilitate a cererii de deschidere a procedurii sunt prevăzute cumulativ de legea insolvenței, astfel cum s-a arătat mai sus, iar banca nu a dovedit caracterul cert, lichid și exigibil al creanței ce cuprinde sumele datorate în temeiul celor 5 contracte.
Motivul referitor la reanalizarea excepției tardivității contestației formulate de debitoare nu poate fi valorificat în prezentul recurs, având în vedere faptul că judecătorul sindic sesizat cu o cerere de deschidere a procedurii insolvenței este obligat să verifice condițiile privitoare la caracterul cert, lichid și exigibil al creanței invocate – aceleași aspecte la care se referă și contestația debitoarei, și care au fost analizate pe fond ca urmare a investirii sale de către creditoare.
Pentru aceste considerente, constatând nefondate ambele recursului, instanța de la respinge, urmând a menține sentința recurată în conformitate cu disp. art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de . B. G. Societe Generale SA Sucursala Iași și împotriva sentinței nr. 1368 din 03 octombrie 2012, pronunțată de Tribunalul Iași – Secția II Civilă F., hotărâre pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 28 ianuarie 2013.
Președinte, C.-A. S. | Judecător, A. G. | Judecător, L. P. |
Grefier, C. L. |
Red. P.L.
Tehnored. L.C.
2 ex. – 25.02.2013
Tribunalul Iași: A. D.
| ← Procedura insolvenţei. Sentința nr. 18/2013. Curtea de Apel IAŞI | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
