Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Hotărâre din 05-04-2013, Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 05-04-2013 în dosarul nr. 2082/99/2011/a1
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE CIVILĂ Nr. 467/2013
Ședința publică de la 05 Aprilie 2013
Completul compus din:
Președinte E. G.
Judecător C. P.
Judecător G. P.
Grefier L. R.-C.
S-a luat spre examinare recursul declarat de Administrația. Finanțelor Publice a mun. Iași împotriva sentinței civile 1482/19.10.2012 pronunțată de Tribunalul Iași intimați A. D. și H. D., având ca obiect angajarea răspunderii conform art.138 din Legea 85/2006.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de_, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta, când, din lipsă de timp pentru a delibera, s-a amânat pronunțarea pentru azi, când,
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată la data de 20.06.2011, sub nr._, creditoarea Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași, în calitate de creditoare majoritară, a chemat în judecată pârâții A. D. și H. D., în calitate de asociați și administratori ai societății S.C.” D. Comp” S.R.L., solicitând stabilirea răspunderii personale a acestora în baza art. 138 din Legea 85/2006.
În motivare,a arătat creditoarea că debitoarea îi datorează suma de 46.837 lei, cu care s-a înscris pe tabelul definitiv al creanțelor.
Pârâții au avut calitatea de administratori al debitoarei în perioada creării debitelor și sunt ținuți direct răspunzători de îndeplinirea obligațiilor pe care legea sau actul constitutiv le impun în sarcina societății, conform art. 73 din Legea 31/1990.
Starea de insolvabilitate, a mai arătat creditoarea, este urmarea unei administrări necorespunzătoare a societății, care a determinat încetarea de plăți și prejudicierea creditorilor. A apreciat creditoarea că simpla stare de încetare de plăți constituie un prejudiciu pentru creditori și o condiție suficientă pentru atragerea răspunderii.
În ceea ce privește vinovăția, a considerat reclamanta că răspunderea operează și pentru cea mai ușoară culpă. Culpa administratorului constă în aceea că, la momentul în care debitoarea a ajuns în imposibilitatea de a-și mai achita datoriile, nu a suspendat activitatea și nu a anunțat creditorii despre aceasta, contribuind astfel la cumularea de noi datorii.
A considerat reclamanta că pârâții se fac vinovați de fapta reglementată de art. 138 lit. c.Societatea se află în stare de insolvență încă din anul 2005, astfel că, prin nedepunerea cererii de intrare în insolvență, în termenul de 30 de zile, administratorii au acceptat tacit creșterea obligațiilor debitoarei către bugetul consolidat al statului și, indirect, au dispus în interes personal continuarea activității debitoarei, împovărând situația precară a acesteia prin adăugarea de accesorii la debitele deja existente. Administratorii au dat dovadă de un management neperformant și de utilizarea resurselor societății în interes personal. De asemenea, pârâții nu au fost preocupați de recuperarea creanțelor și reducerea datoriilor.
Componența debitului înregistrat la bugetul de stat ( contribuții, impozit pe salarii, TVA ), astfel cum rezultă din titlurile executorii depuse la dosar, denotă că debitoarea a avut angajați ( salariați ), a desfășurat activitate și a obținut venituri, care însă nu au fost folosite în scopul achitării creanțelor societății, ci în alte scopuri, respectiv în folosul personal al administratorilor.
A susținut reclamanta că pârâții sunt vinovați și de săvârșirea faptei de la art. 138 lit. d, deoarece obligația ținerii contabilității le revenea conform art. 10 din Legea 82/1991.
Omisiunea informării organelor fiscale denotă intenția de a păstra în clandestinitate operațiunile derulate și veniturile încasate, existând prezumția desfășurării activității în interes personal(138 lit. a și c).
În drept, s - a invocat art. 138 lit. a, b ,c și d.
Pârâții, legal citați, nu au formulat întâmpinare .
Tribunalul I., prin sentința civilă nr. 1482/2012 din 19.10.2012, a respins cererea reclamantei, Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași, în contradictoriu cu pârâții A. D. și H. D..
Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că, prin încheierea nr. 76/28.02.2011, irevocabilă prin nerecurare, a fost deschisă procedura simplificată a insolvenței împotriva debitorului S.C.” D. Comp” S.R.L., cu sediul în Iași, ..1C, înmatriculată la ORC sub nr. J_, CUI_, constatându-se că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.27 și 32 al.1 teza a II-a din Legea nr. 85/2006.
Tabelul creditorilor definitivat cuprinde creanța creanțele a doi creditori: Administrația Finanțelor Publice Iași, în valoare de 46.837 lei și Direcția Economică și de Finanțe Publice Locale Iași, în valoare de 165 lei .
Potrivit informațiilor furnizate de către Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Iași, societatea debitoare s-a înmatriculat la data de 11.07.1996, având ca asociati, începând cu data de 27.09.2004, pe ambii pârâți, iar ca administrator, pe toată durata de funcționare, pe pârâtul H. D..
La 8.04.2011 a fost înregistrat raportul asupra cauzelor și împrejurărilor ce au dus la apariția insolvenței, în cuprinsul căruia lichidatorul judiciar menționează faptul că societatea a ajuns în stare de insolvență datorită acumulării de datorii către instituțiile statului și către terți, diminuării numerarului în sold, neexistând premisele necesare aplicării dispozițiilor art. 138 al.1 din Legea insolvenței.
În drept, pentru a fi atrasă răspunderea personală a administratorului unei societăți în baza dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 cu modificările ulterioare, este necesar ca partea interesată să facă dovada îndeplinirii condițiilor art. 998 Cod Civil, respectiv a existentei unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, existentei unui raport de cauzalitate între fapta ilicita și prejudiciu și a vinovatei celui care a cauzat prejudiciul respectiv. Caracterul special al reglementarii invocate in cauza constă in aceea ca aprecierea culpei persoanei chemata sa răspundă este făcută in concreto, cerându-se o cauzalitate specifica intre fapta si prejudiciu, respectiv faptele enumerate, in măsura in care au fost săvârșite culpabil si au cauzat un prejudiciu, sa fi fost in măsura sa contribuie la ajungerea societății debitoare in insolvența.
Răspunderea instituită prin textul art. 138 alin. 1 lit. a-g din Legea nr. 85/2006 nu este o răspundere contractuală, pe temeiul contractului de mandat al administratorilor sociali, așa cum eronat susține reclamanta, ci o răspundere delictuală specială, de sine stătătoare, cu reguli proprii, derogatorii de la dreptul comun specifice, pe baza unei reglementări proprii, ea derivând nu din neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a mandatului dat organului de conducere de către societate, ci din săvârșirea faptelor mai sus enumerate care nu au nici o legătură cu mandatul primit.
Textul de lege menționat cu privire la răspunderea membrilor organului de conducere nu instituie o răspundere obiectivă pentru prejudiciul reprezentând totalul creanțelor creditorilor participanți la procedura insolvenței, ci o răspundere în care faptele imputate trebuie dovedite, atât în fapt, cât și în drept, sub aspectul condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 998-999 Cod civil, cât și sub aspectul condițiilor speciale prevăzute în textul legii pentru fiecare dintre faptele enumerate, condițiile generale ale răspunderii civile delictuale urmând a dobândi particularități specifice în funcție de cazul reglementat în textul legii.
Nu există instituită prin lege o „prezumție legală de vinovăție și răspundere” în sarcina administratorului societății debitoare.
Reclamanta nu și-a propus alte probe decât înscrisurile existente la dosarul de insolvență.
Analizând condițiile răspunderii delictuale speciale, s - a reținut că pârâților li se impută săvârșirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. a, b, c și d din Legea insolvenței, respectiv:
- 138 lit. a: au folosit bunurile și creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane
- 138 lit. b :au făcut acte de comerț în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice.
- 138 lit. c: au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți
- 138 lit. d: au ținut o contabilitate fictivă, a făcut să dispară unele documente contabile sau nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Reclamanta a propus un raționament construit doar pe prezumții, astfel: nedepunerea actelor financiare la lichidatorul judiciar și la organele în drept creează prezumția că nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea(138 li.t d) și că au intenționat să ascundă aspecte ale activității firmei, ceea ce naște la rândul său prezumția că au desfășurat comerț în interes personal(138 lit. c) pentru a-și însuși rezultatele acestui comerț(138 lit. a).
Prezumțiile nu au putut fi coroborate cu alte probatorii, iar construcția reclamantei nu a putut fi însușită de instanță.
Verificând cele ce reclamantul a indicat ca elemente materiale ale faptelor delictuale de la art. 138 și raportul de cauzalitate, judecătorul sindic a constatat că administrarea necorespunzătoare a societății, care ar fi determinat încetarea de plăți, ca și modul de folosire al activelor sau resurselor societății, reprezintă un management neinspirat, care nu este sancționat decât dacă sunt întrunite cerințele răspunderii delictuale speciale.
Nesesizarea instanței pentru . art. 27, este susceptibilă de aplicarea unei sancțiuni penale, fiind infracțiunea de bancrută reglementată de art. 143 din Legea insolvenței, dar nu reprezintă element al faptei de la art. 138 lit. c sau a.
În plus, se cere ca fapta săvârșită să producă starea de insolvență, or nedeclararea acestei stări este ulterioară apariției ei.
Mai mult, potrivit informațiilor furnizate de Oficiul Registrului Comerțului Iași, s - a reținut că, la data de 08.05.2009, debitoarea a formulat cerere de suspendare a activității pentru o durată de 3 ani, cerere înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului Iași sub nr. 3874/08.05.2009, astfel încât nu se poate susține că s-a procedat de către pârâți la continuarea de către debitoare a unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți
Nu s-a probat de către reclamant că, într-adevăr, pârâții „au ținut o contabilitate fictivă” sau că „nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea”, în condițiile în care lichidatorul judiciar susține în raportul cauzal inițial că s-a depus întreaga documentație contabilă solicitată de acesta, iar documentele contabile și raportările fiscale au fost întocmite inclusiv pentru anul 2009, când debitoarea a formulat cerere de declanșare a procedurii de insolvență, anexând aceste documente la cererea formulată .
Pentru invocarea art. 138 lit. a și c, creditoarei ii revenea sarcina de a arata, pe de-o parte, care au fost acțiunile sau inacțiunile pârâtului care a avut ca scop satisfacerea unui interes personal, al lui sau al altora, prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c) si care au dus la falimentul societății si, pe de alta parte, rolul lor in determinarea falimentului, afirmațiile generice nefiind suficiente, in considerarea specificului răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Simpla invocare a prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/200 nu este de natura a atrage in mod necesar răspunderea membrilor organelor de conducere, căci legiuitorul nu a înțeles sa instituie o prezumție legala de vinovăție si răspundere in sarcina membrilor organelor de conducere ale societăților debitoare, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care sa conducă la concluzia ca, prin faptele săvârșite, s-a cauzat insolventa societății. Cum aceste dovezi nu au fost produse, instanța a respins cererea reclamantei.
Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași a declarat recurs, considerând că sentința tribunalului este nelegală și netemeinică pentru motivele înscrise în art. 304 punctul 9 și în art.304 indice 1 din Cod procedură civilă
În motivarea recursului, se susține că soluția judecătorului sindic este nelegală și netemeinică, fiind contrazisă de documentele aflate la dosarul cauzei.
Prin acțiunea formulată a fost demonstrată întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la răspunderea civilă, raportul de cauzalitate dintre faptele și prejudiciile create, fapte ce au fost săvârșite cu intenție.
Netemeinicia soluției instanței de fond rezultă din faptul ca prezența obligațiilor fiscale în sarcina debitorului, în calitatea sa de contribuabil, demonstrează că acesta a desfășurat o activitate comercială l generatoare de venit, conform declarațiilor depuse la organul fiscal și în raport de care s-au calculat aceste obligații și pentru a căror neachitare la termen se percep accesorii, faptă ce se încadrează în prevederile art. 138 alin. 1 lit. c din Legea 85/2006 privind procedura insolvenței.
Administratorii, A. D. și H. D., se fac vinovați de un management neperformant și de utilizarea resurselor societății în interes personal, fapt ce a cauzat stare de insolvență.
Împrejurarea că societatea datorează bugetului de stat impozit da salarii, impozit venituri microînteprinderi, impozit dividente, TVA, CAS, CASS, fond șomaj, denotă că debitoarea a desfășurat activitate și a obținut venituri, care însă, au fost destinate uzului personal al administratorului.
De asemenea, netemeinicia soluției primei instanțe rezultă și din faptul că nu a fost analizată fișa sintetică totală și somațiile anexate, care certifică faptul că debitoarea a avut angajați, a desfășurat activitate și a obținut venituri, care, la rândul lor, au fost folosite de administratori cu alte destinații și nu în scopul achitării creanțelor societății, astfel nu ar fi înregistrat la bugetul de stat o creanță în cuantum de_ lei.
Faptele pârâților de a desfășura activitate în cadrul debitoarei și prin intermediul acesteia, folosirea veniturilor debitoarei în alte scopuri și lipsirea acesteia de lichidități nu puteau decât să ducă la insolvența debitoarei.
Continuarea activității debitoarei și lipsirea acesteia de disponibilități bănești, ulterior abandonarea acesteia, fără achitarea obligațiilor de plată, se circumscrie prevederilor art. 138 al. I lit. c) din Legea 85/2006.
Referitor la vinovăția administratorilor, teoria și practica în dreptul comercial statuează că răspunderea delictuală operează pentru cea mai ușoară culpă. Răspunderea membrilor organelor de conducere ale societății comerciale ajunsă în încetare de plăți, așa cum este reglementată de prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006, este o răspundere specială având ca scop al reglementării sale punerea la îndemâna creditorilor a unor mijloace juridice adecvate, a căror finalitate rezidă în satisfacerea necesității acoperirii pasivului debitoarei falite. Dispozițiile referitoare la aceasta fiind cuprinse într-o lege specială se completează cu legea generală acolo unde legea specială nu prevede.
În cauză sunt incidente și dispozițiile art. 998-999 cod civil care arată că „orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat să-l repare” și „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa”.
Prin neplata datoriilor către Administrația Finanțelor Publice Iași, pârâții, în calitate de organe de conducere, au creat un prejudiciu bugetului de stat, iar conform articolelor mai sus-citate aceștia trebuiau obligați la repararea acestui prejudiciu.
Așa după cum a statuat teoria și practica judiciară, obligarea organelor de conducere ale societății debitoare la suportarea pasivului acesteia cu bunurile personale reprezinta, în situația închiderii procedurii falimentului, fără a fi acoperite creanțele anunțate de creditori, singura posibilitate a statului de a-și recupera creanțele.
În lumina dispozițiilor Legii 85/2006, instituirea răspunderii personale a organelor de conducere a societății reprezintă atât o sancțiune pentru personale care au contribuit la ajungerea debitoarei în stare de incapacitate de plată, dar, în același timp, și o garanție pentru terții aflați în raporturi juridice comerciale cu debitoarea în ceea ce privește posibilitatea recuperării creanțelor în caz de insolvență.
Răspunderea organelor de conducere ale societății ajunsă în încetare de plăți, așa cum este reglementată de legea privind procedura insolvenței, este o răspundere specială care pune la îndemâna creditorilor mijloace juridice adecvate pentru a asigura bunurile necesare acoperirii pasivului debitoarei falite și dispozițiile legale ce o conțin se completează cu norma comună în materie acolo unde legea specială nu dispune.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 35 alin. 3 și 4 din Decretul nr. 31/1954: „Faptele ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor. Faptele ilicite atrag și răspunderea personală a celui ce le-a săvârșit, față de persoana juridică, cât și față de cel de-al treilea.”
Raportul dintre administratorii statutari și societatea debitoare este guvernat de prevederile art. 72 din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora „obligația și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute în această lege”. Mandatul este cuprins în actul constitutiv (art.5) sau în hotărârea adunării generale și este acceptat prin semnarea în registrul comerțului. Acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport contractual de mandat comercial cu persoana juridică.
De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 1540 Cod civil, „mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, dar însă și de culpă în executarea mandatului”, iar potrivit art. 2 al aceluiași articol, în cazul în care mandatul are caracter oneros, răspunderea mandatarului (administratorului) se apreciază cu mai multă rigurozitate. Or, potrivit art. 374 din Codul comercial, mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros.
Creanțele creditorilor ar fi fost cu mult diminuate (ori inexistente) dacă administratorii societății și-ar fi îndeplinit atribuțiile stabilite prin actul constitutiv și, ocupându-se de buna funcționare a societății ar fi achitat taxele și impozitele.
Legal citați, intimații nu au depus întâmpinări în cauză.
În recurs nu au fost administrate înscrisuri noi.
Analizând actele și lucrările dosarului, în raport de susținerile părților, de ansamblul materialului probator existent la dosarul cauzei și de prevederile legale incidente, Curtea reține că recursul nu este întemeiat.
În acest sens, se reține că, prin cererea cu care a învestit instanța de fond, Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași, în calitate de creditoare a ., a solicitat atragerea răspunderii personale a pârâților, A. D. și H. D., în calitate de administratori statutari ai debitoarei, până la concurența sumei de 47.002 lei.
În motivarea cererii, reclamanta a susținut că pârâții se fac vinovați de săvârșirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. a,b, c și d din Legea nr. 85/2006.
Însă, Curtea reține că, potrivit prevederilor art. 138 alin.1 din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitoarei, persoană juridică ajunsă în stare de insolvență, să fie suportată de către membrii organelor de conducere, care au contribuit la ajungerea debitorului în această situație, prin săvârșirea uneia din faptele enumerate limitativ de lege.
Potrivit conținutului art. 138 din Legea nr. 85/2006, rezultă că natura juridică a răspunderii administratorului este aceea a unei răspunderi speciale, care împrumută caracteristicile răspunderii delictuale.
Fiind atrasă răspunderea delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale: faptă, prejudiciu, legătură de cauzalitate și vinovăție, condiții care capătă – în această situație - unele conotații speciale.
Caracterul special al răspunderii reglementată de art. 138 din Legea nr.85/2006 constă în aceea că textul de lege delimitează, printr-o enumerare exhaustivă, categoria faptelor (literele a-g) considerate nelegitime, prejudiciul - care este acela al provocării sau contribuirii faptelor la ajungerea debitoarei în stare de insolvență - și are o cauzalitate tipică între faptă și prejudiciu, subliniind, uneori, că acest element trebuie dublat de un scop, vina persoanei chemată a răspunde fiind apreciată în concret.
Pe de altă parte, plecând de la principiile care fundamentează răspunderea delictuală, acoperirea prejudiciului este o sarcină directă a autorului faptului prejudiciabil aflat în legătură cu fapta. Administratorul, chiar dacă a provocat insolvența, este ținut să răspundă în raport cu consecințele faptelor sale față de cel în patrimoniul căruia dauna a fost produsă.
În cazul insolvenței și al falimentului, prejudiciul este provocat societății și se concretizează, pe de o parte, în starea de insolvență în care societatea este plasată prin faptul ilicit, iar, pe de altă parte, în dauna efectivă și cuantificabilă printr-o apreciere pecuniară.
Rațiunea acestei interpretări rezidă chiar din prima teză a art. 138 din Legea nr. 85/2006, potrivit cu care judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului în insolvență sau faliment să fie suportată de persoanele stabilite de această lege, parte care trebuie să exprime concordanța prejudiciului în legătură cu faptul prejudiciabil al celui ținut să răspundă.
Prevederile art.138 lit. a din Legea nr.85/2006 fac referire la situația în care bunurile sau creditele societății au fost folosite de către administrator în folosul său ori al unor terțe persoane.
Din analiza conținutului articolul 138 alin.1 lit. a din Legea nr. 85/2006 reiese că fapta presupune utilizarea bunurilor mobile sau imobile, corporale sau incorporale sau a creditelor acordate debitorului persoană juridică fie de către instituțiile de credit, fie de către asociați/acționari sau de alte persoane juridice.
Textul în discuție prevede că utilizarea acestor bunuri sau credite să se fi făcut în interes propriu sau al altei persoane, fie că este vorba de o persoană fizică, fie de una juridică.
Reclamanta recurentă a indicat doar generic această faptă, fără a arăta în concret care bunuri sau valori ale societății au fost folosite și în folosul cui au fost folosite – în interesul personal al administratorului statutar, al asociaților sau al unui terț. Această precizare se impunea și datorită faptului că, deși societatea debitoare s-a înmatriculat la data de 11.07.1996, ea a avut ca asociați, începând cu data de 27.09.2004, pe ambii pârâți, iar administrator, pe toată durata de funcționare a acesteia, a fost H. D..
Împrejurarea că societatea figurează la Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași cu debite, reprezentând impozite și contribuții la bugetele speciale, cu penalitățile aferente nu poate duce la concluzia că pârâții – intimați au folosit în folosul lor ori al unor terțe persoane bunuri ale debitoarei și că aceasta ar fi condus la insolvența ..
Curtea constată că, în speță, a reținut lichidatorul judiciar în raportul privind cauzele și împrejurările care au condus la starea de insolvență a debitoarei că această stare a societății debitoare se explică prin faptul că, începând cu anul 2008, . nu a mai obținut venituri din exploatare ca urmare a faptului că nu a mai desfășurat activitatea de bază, activitate care a fost suspendată pentru o perioadă de trei ani, începând cu data de 1.05.2009.
Contrar susținerilor recurentei din cererea de recurs, apreciază Curtea că managementul necorespunzător și existența unei gestiuni defectuoase în cadrul societății debitoare, prin utilizarea cu eficiență redusă a resurselor deținute de debitoare, cu consecința acumulării de datorii tot mai mari, nu sunt de natură să facă dovada comiterii faptei prevăzute de art.138 lit. a din Legea nr.85/2006, în lipsa unor probe certe din care să rezulte pe de o parte, bunurile care au fost folosite și în interesul cui au fost folosite, iar, pe de altă parte, că această folosire a bunurilor de către intimați – în interesul lor ori al altei persoane - a determinat sau a contribuit la starea de insolvență a ..
Curtea mai reține că, potrivit art. 138 litera c din Legea nr. 85/2006, răspunderea personală a administratorului statutar poate fi antrenată atunci când acesta a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți.
Dispozițiile art. 138 litera c privesc sancționarea neîndeplinirii obligației de sesizare a instanței în cazul în care instalarea stării de insolvență este iminentă, și continuarea activității în interes personal, în condițiile în care obligația de sesizare a instanței, conform art. 27 din lege, privește numai situația în care debitorul se află deja în stare de insolvență.
Potrivit art. 27 alin.2 din Legea nr. 85/2006, legiuitorul lasă la latitudinea debitorului decizia de a sesiza instanța sau de a continua activitatea, în condițiile în care apariția stării de insolvență este iminentă.
Din interpretarea prevederilor mai sus menționate, rezultă că debitorului îi este permisă continuarea activității și în situația în care insolvența este iminentă, în condițiile practicării unei strategii manageriale viabile, a unei administrări eficiente, cu perspective de redresare a societății, prevalând soluția salvării debitorului insolvent.
Astfel, Curtea apreciază că art. 138 lit. c nu sancționează decizia continuării unei activități, în condițiile în care insolvența este iminentă, ci reaua-credință a persoanelor aflate la conducerea societății, care au decis continuarea unei activități comerciale ineficiente, exclusiv în interes personal, cu consecința prejudicierii creditorilor societății.
În speță, judecătorul sindic a reținut în mod corect că recurenta nu a administrat nicio probă în susținerea afirmațiilor sale care, prin ele însele, nu sunt de natură a face dovada întrunirii elementelor răspunderii personale ale pârâților - intimați, care au avut calitatea de asociați și, respectiv, de administrator statutar al societății aflate în stare de insolvență.
Împrejurarea că societatea a continuat să-și desfășoare activitatea, în condițiile în care aceasta acumula datorii la bugetul de stat tot mai mari, pe care nu reușea să le achite, nu este suficientă pentru atragerea răspunderii, câtă vreme nu s-a probat interesul personal al pârâților în continuarea activității.
În concret, recurenta trebuia să determine faptele săvârșite de fiecare dintre pârâți, în calitate de asociați și, respectiv, de administrator statutar, constând în aceea că ar fi dispus continuarea activității în interes personal, deși era evidentă încetarea de plăți și să producă dovezi concludente.
Instanța constată că recurenta nu a probat nici faptul că societatea debitoare a ajuns în stare de insolvență ca urmare a faptei culpabile prevăzute de art. 138 lit. c din Legea nr. 85/_, faptă care să fi fost comisă de către administratorul statutar al ..
Referitor la fapta prevăzută de art. 138 litera d, Curtea constată că răspunderea persoanelor de conducere ale societății aflate în stare de insolvență intervine dacă acestea au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Faptele enumerate în acest text se caracterizează prin săvârșirea lor cu intenție, care trebuie dovedită în persoana fiecăruia dintre cei considerați răspunzători.
Astfel, în mod legal și temeinic judecătorul-sindic a apreciat că nedepunerea la organul fiscal a documentelor prevăzute de lege și neținerea contabilității în conformitate cu legea nu sunt de natură a atrage răspunderea asociaților și a administratorului statutar în absența dovedirii legăturii de cauzalitate dintre această faptă și starea de insolvență a societății.
Deși neregularitățile evocate, constând în neîntocmirea și nedepunerea raportărilor contabile, a celorlalte acte cerute de legea insolvenței, se pot încadra în conținutul literei d a articolului 138, în fapt, recurenta s-a limitat numai a le invoca prin cererea introductivă, într-o manieră generală, urmată de citarea prevederilor cuprinse în legea societăților comerciale și în legea contabilității, nesolicitând, însă, probe pentru a dovedi în mod cumulativ, fapta determinată, prejudiciul specific și, mai ales, raporturile de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, condiții obligatorii specifice răspunderii civile speciale instituită prin art.138 din Legea nr.85/2006.
Teoria recurentei construită pe existența mandatului comercial nu are sprijin în materialul probator, constituind simple prezumții pe baza cărora nu poate fi atrasă răspunderea intimaților.
Curtea reține că, deși, la fond, Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași a invocat și fapta prevăzută de art. 138 lit. b, criticile din recurs nu vizează și această faptă.
Față de cele ce preced, Curtea reține că tribunalul a respins cererea reclamantei - recurente de atragere a răspunderii personale a pârâților –intimați, printr-o corectă aplicare a prevederilor art. 138 lit. a, c, d din Legea nr. 85/2006, astfel că motivul de recurs înscris în art. 304 punctul 9 Cod procedură civilă nu este operant în cauză.
În consecință, în baza art. 312 alin.1 teza a II-a Cod procedură civilă, se va respinge recursul declarat de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași și se va menține sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași împotriva sentinței civile nr. 1482/19.10.2012 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 5 aprilie 2013.
Președinte, E. G. | Judecător, C. P. | Judecător, G. P. |
Grefier, L. R.-C. |
Red jud PG_
Tehnorde gref RCL_
2EX
Jud fond B. R.
| ← Procedura insolvenţei. Decizia nr. 331/2013. Curtea de Apel IAŞI | Procedura insolvenţei. Sentința nr. 711/2013. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
