Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 338/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 338/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 11-03-2013 în dosarul nr. 10300/99/2011/a1
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 338/2013
Ședința publică de la 11 Martie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. G.
Judecător L. P.
Judecător C.-A. S.
Grefier I. P.
S-a luat în examinare cererea de recurs formulată de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași împotriva sentinței civile nr. 1445 din 16.10.2012 pronunțată de Tribunalul Iași – Secția II civilă – faliment, intimat fiind M. G., având ca obiect angajarea răspunderii conform art.138 din Legea 85/2006.
La apelul nominal făcut în ședință publică lipsesc părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul asupra cauzei de către grefier, din care rezultă aspectele de mai sus cu privire la modul de îndeplinire a procedurii de citare și lipsa părților. Este al doilea termen de judecată. S-a solicitat judecata în lipsă.
Instanța, având în vedere că s-a solicitat judecata în lipsă, constată recursul în stare de judecată și rămâne în pronunțare cu privire la acesta.
După deliberare,
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față, reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1445 din 16 octombrie 2012 Tribunalul Iași, Secția II civilă – faliment a respins acțiunea formulată de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași în contradictoriu cu pârâtul M. G..
Pentru a se pronunța astfel, judecătorul sindic a reținut că în fapt, prin sentința nr. 209/9.02.2012 a Tribunalului Iași, pronunțată în dosarul nr._ 11, s-a dispus deschiderea procedurii simplificate a insolvenței și . debitoarei S.C. M. Security S.R.L., cu sediul în Iași, Calea Chișinăului nr.43, înregistrată la Registrul Comerțului cu nr.J_, CUI_.
În tabelul definitiv al creanțelor debitorului, figurează un creditor: Administrația Finanțelor Publice Iași, cu creanță de 254.687 lei.
Potrivit informațiilor furnizate de către Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Iași, societatea debitoare s-a înmatriculat în anul 2003, având ca administrator pe pârât.
La 23.03.2012 a fost înregistrat raportul asupra cauzelor și împrejurărilor ce au dus la apariția insolvenței, în cuprinsul căruia lichidatorul judiciar menționează faptul că insolvența se datorează gestiunii inadecvate a relațiilor cu furnizorii și clienții, utilizării cu eficiență redusă a resurselor deținute, acumulării continue a datoriilor față de stat etc.
În drept, pentru a fi atrasă răspunderea personală a administratorului unei societăți în baza dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 cu modificările ulterioare, este necesar ca partea interesată să facă dovada îndeplinirii condițiilor art. 998 Cod Civil, respectiv a existentei unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, existentei unui raport de cauzalitate între fapta ilicita și prejudiciu și a vinovatei celui care a cauzat prejudiciul respectiv. Caracterul special al reglementarii invocate in cauza constă in aceea ca aprecierea culpei persoanei chemata sa răspundă este făcută in concreto, cerându-se o cauzalitate specifica intre fapta si prejudiciu, respectiv faptele enumerate, in măsura in care au fost săvârșite culpabil si au cauzat un prejudiciu, sa fi fost in măsura sa contribuie la ajungerea societății debitoare in insolvența.
Răspunderea instituită prin textul art. 138 alin. 1 lit. a-g din Legea nr. 85/2006 nu este o răspundere contractuală, pe temeiul contractului de mandat al administratorilor sociali, așa cum eronat susține reclamanta, ci o răspundere delictuală specială, de sine stătătoare, cu reguli proprii, derogatorii de la dreptul comun specifice, pe baza unei reglementări proprii, ea derivând nu din neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a mandatului dat organului de conducere de către societate, ci din săvârșirea faptelor mai sus enumerate care nu au nici o legătură cu mandatul primit.
Textul de lege menționat cu privire la răspunderea membrilor organului de conducere nu instituie o răspundere obiectivă pentru prejudiciul reprezentând totalul creanțelor creditorilor participanți la procedura insolvenței, ci o răspundere în care faptele imputate trebuie dovedite, atât în fapt, cât și în drept, sub aspectul condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 998-999 Cod civil, cât și sub aspectul condițiilor speciale prevăzute în textul legii pentru fiecare dintre faptele enumerate, condițiile generale ale răspunderii civile delictuale urmând a dobândi particularități specifice în funcție de cazul reglementat în textul legii.
Nu există instituită prin lege o „prezumție legală de vinovăție și răspundere” în sarcina administratorului societății debitoare.
Reclamanta și-a propus ca probatorii înscrisurile existente la dosarul de insolvență și o . rapoarte întocmite de organele fiscale pentru perioadele 2004-2005, respectiv 2006-2007 .
Analizând condițiile răspunderii delictuale speciale, se reține:
Pârâtului i se impută săvârșirea faptelor prevăzute de art. 138 lit a, c și d din Legea insolvenței, respectiv:
- 138 lit. a: a folosit bunurile și creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane
- 138 lit. c: a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți
- 138 lit. d: a ținut o contabilitate fictivă, a făcut să dispară unele documente contabile sau nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Reclamantul a propus un raționament construit doar pe prezumții, astfel: nedepunerea actelor financiare la lichidatorul judiciar și la organele în drept creează prezumția că nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea(138 lit. d) și că au intenționat să ascundă aspecte ale activității firmei, ceea ce naște la rândul său prezumția că au desfășurat comerț în interes personal(138 lit. c) pentru a-și însuși rezultatele acestui comerț(138 lit. a).
Prezumțiile nu au putut fi coroborate cu alte probatorii, iar construcția reclamantului nu a putu fi însușită de instanță.
Verificând cele ce reclamantul a indicat ca elemente materiale ale faptelor delictuale de la art. 138 și raportul de cauzalitate, judecătorul sindic a constatat:
Administrarea necorespunzătoare a societății, care ar fi determinat încetarea de plăți, ca și modul de folosire al activelor sau resurselor societății, luarea deciziilor de suspendare a activității reprezintă un management neinspirat, care nu este sancționat decât dacă sunt întrunite cerințele răspunderii delictuale speciale.
Nesesizarea instanței pentru . art. 27 este susceptibilă de aplicarea unei sancțiuni penale, fiind infracțiunea de bancrută reglementată de art. 143 din Legea insolvenței, dar nu reprezintă element al faptei de la art. 138 lit. c sau a.
În plus, se cere ca fapta săvârșită să producă starea de insolvență, or nedeclararea acestei stări este ulterioară apariției ei.
Nu s-a probat de către reclamant că, într-adevăr, pârâtul „a ținut o contabilitate fictivă” sau că „nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea în condițiile în care însuși lichidatorul judiciar susține în raportul cauzal inițial că nu a putut intra în posesia documentelor contabile, pentru a putea verifica acest aspect.
Chiar dacă lipsa de colaborare din partea pârâtului a îngreunat sarcina lichidatorului judiciar de a identifica documentele contabile și eventuale bunuri existente în patrimoniul debitoarei, nu această conduită a generat starea de insolvență ale cărei cauze sunt anterioare momentului pasivității acestora, iar faptul că nu a mai depus indicatorii financiari după anul 2010, nu este de natură decât a determina o prezumție simplă de neîndeplinire a unor obligații legale referitoare la obligațiile de îndeplinire a formalităților impuse de legislația specială fiscală, prezumție care prin ea însăși nu este suficientă pentru reținerea săvârșirii faptei prevăzute de dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. d.
Pentru invocarea art. 138 lit. a și c, creditoarei ii revenea sarcina de a arata, pe de-o parte, care au fost acțiunile sau inacțiunile pârâtului care a avut ca scop satisfacerea unui interes personal, al lui sau al altora, prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c) si care au dus la falimentul societății si pe de alta parte rolul lor in determinarea falimentului, afirmațiile generice nefiind suficiente, in considerarea specificului răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006.
În ceea ce privește activele societății debitoare, analizând înscrisurile depuse de către reclamantă la dosar, se constată că nici la nivelul anilor 2004 -2005, debitoarea nu a avut activitate profitabilă, în condițiile în care, din raportul fiscal aflat la filele 11-12 din dosarul asociat a1, rezultă că aceasta înregistra încă din această perioadă datorii mari în raport cu lichiditățile disponibile (datorii de 48.429 lei în anul 2004, în condițiile unor active de 52.657 lei, respectiv de 101.281 lei în anul 2005, în condițiile unor active circulante de 98.565 lei). Aceeași a fost situația și pentru anii 2006-2007, conform raportului de inspecție fiscală din 27.02.2007.
Ca urmare, starea de insolvență a debitoarei se instalase mult anterior datei solicitării declanșării acestei proceduri de către AFP a Municipiului Iași, ponderea cea mai mare a datoriilor înregistrate fiind obligații fiscale .
Simpla invocare a prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/200 nu este de natura a atrage, in mod necesar răspunderea membrilor organelor de conducere, căci legiuitorul nu a înțeles sa instituie o prezumție legala de vinovăție și răspundere in sarcina membrilor organelor de conducere ale societăților debitoare, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care să conducă la concluzia ca prin faptele săvârșite s-a cauzat insolventa societății. Cum aceste dovezi nu au fost produse, instanța a respinge cererea reclamantei.
Împotriva sentinței a declarat recurs creditoarea Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului se arată că netemeinicia soluției instanței de fond rezulta din faptul ca prezenta obligațiilor fiscale in sarcina debitorului, in calitatea sa de contribuabil, demonstrează ca acesta a desfășurat o activitate comerciala generatoare de venit, conform declarațiilor depuse la organul fiscal si in raport de care s-au calculat aceste obligații si pentru a căror neachitare la termen, se percep accesorii, fapta ce se încadrează in prevederile art. 138 alin. 1 lit. c) din Legea 85/2006 privind procedura insolventei.
Administratorul M. G. se face vinovat de un management neperformant si de utilizarea resurselor societății in interes personal, fapt ce a cauzat starea de insolventa.
împrejurarea ca societatea datorează bugetului de stat impozit. pe salarii, impozit venit microintreprindere, impozit dividende, T.VA., CAS, CAS.S, fond șomaj, denota ca debitoarea a desfășurat activitate si a obținut venituri, care însă au fost destinate uzului personal al administratorilor.
Din analiza situației financiare depuse la sem I al anul 2010 si a rapoartelor lichidatorului judiciar rezultă ca S.C. M. SECURITY S.R.L. înregistra în evidențele contabile la 30.06,2010 creanțe de încasat în valoare de 94,906 lei.
Din analiza realizată de inspectorii fiscali rezultă că administratorul nu a luat masuri în vederea recuperării creanțelor, a reducerii salariilor.
Prin urmare, pasivitatea administratorului in nerecuperarea creanțelor si neachitarea obligațiilor fiscal echivalează cu folosirea sumelor/veniturilor societății in folosul altor persoane.
Societatea nu a mai depus nici bilanțurile si nici declarațiile obligatorii ia organul fiscal teritorial iar din rapoartele întocmite de lichidatorul judiciar rezultă că administratorul debitorului nu a depus la dosarul insolventei actele prevăzute de lege și lista bunurilor prevăzută de art. 28 din Lg.85/2006.
Chiar dacă lipsa unei evidențe contabile sau neținerea contabilității în conformitate cu legea nu reprezintă în sine o faptă generatoare de prejudicii, omisiunea informării organelor fiscale asupra activității derulate de societate prin prezentarea raportărilor contabile la care legea obligă si respectiv publicitatea acestor raportări, denotă intenția pârâului de a păstra în clandestinitate atât operațiunile derulate de societatea administrată cât si veniturile obținute din exploatare st implicit de sustragere a acestora de la controlul fiscal dar si de a ascunde patrimoniul societății față de creditori si permite concluzia că acesta a continuat comerțul în interes personal cu însușirea rezultatelor acestui comerț si ignorarea plății obligațiilor sociale, fapte ce se circumscriu in sfera art. 138 alin. (1) lit. c) și d) din Legea nr.85/2006.
Potrivit raportului împrejurări-cauze întocmit de lichidatorul judiciar, principala cauza a intrării în incapacitate de plata a societarii o reprezintă ineficienta utilizare a resurselor existente care a condus la acumularea de datorii către instituțiile statului si a căror neplata la timp a atras după sine calcularea de majorări si penalități.
Netemeinicia soluției primei instanțe rezulta din faptul ca organul fiscal este abilitat si are competenta de a înregistra si analiza raportările contabile ale agenților economici. In considerarea acestui fapt, analiza ultimului bilanț contabil efectuata de către organul fiscal are la baza datele raportate de către debitoarea însăși. În plus, prin cererea formulata de către Administrația Finanțelor Publice a municipiului Iași a fost demonstrata întrunirea cumulativa a condițiilor referitoare la răspunderea civila, raportul de cauzalitate dintre faptele si prejudiciile create, fapte ce au fost săvârșite cu intenție.
Administratorii statutari sunt răspunzători pentru organizarea si conducerea contabilității, precum si pentru toate neregulile constatate in legătura cu tinerea evidentei contabile. Astfel, arată recurenta că societatea a depus ultimul bilanț contabil la organul fiscal la 30.06.2010 (insolventa fiind deschisa ia data de 09.02.2012).
Potrivit art.10 din Legea nr.82/1991, organizarea si conducerea contabilității si deci, a întocmirii si înregistrării la organele fiscale a raportărilor contabile, sunt in obligația si răspunderea administratorului oricărei societăți comerciale presupusa a fi în activitate, pentru ca datele analitice cuprinse in aceste documente oferă o imagine a operațiunilor executate de societatea in cauza si a rezultatelor obținute, iar in conformitate cu prevederile art. 73 din Legea nr. 31/1990 republicata, administratorii sunt solidari răspunzători pentru existenta registrelor cerute de lege si corecta lor tinere.
Este de presupus însă ca, daca in speța ar fi fost organizata si ținuta o contabilitate, aceste evidente contabile ar fi trebuit sa se reflecte in raportările contabile impuse de lege depuse la organele abilitate pentru verificarea lor. Însă, debitorul, prin administratorul-parat, nu s-a mai preocupat de gestionarea contabilității, conduita care reprezintă o încălcare atât a prevederilor art.10 din legea nr. 82/1991, dar si a prevederilor art. 201 din Legea nr.31/1990 și este de natura sa atragă aplicarea fata de acesta a prevederilor art. 138 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006.
Chiar daca lipsa unei evidente contabile sau neținerea contabilității in conformitate cu legea nu reprezintă in sine o fapta generatoare de prejudicii, omisiunea informării organelor fiscale asupra activității derulate de societate prin prezentarea raportărilor contabile la care legea obliga si respectiv publicitatea acestor raportări, denota intenția paratului de a păstra in clandestinitate atât operațiunile derulate de societatea administrate, cat si veniturile obținute din exploatare, si implicit de sustragere a acestora de la controlul fiscal, dar si de a ascunde patrimoniul societății fata de creditorii permițând concluzia ca administratorul a continuat comerțul in interes personal, cu însușirea rezultatelor acestui comerț si ignorarea plații obligațiilor sociale, fapte prevăzute de art.138 alin. (1) lit. a) si c) din Legea nr.85/2006.
Referitor la vinovăția administratorilor, teoria si practica in dreptul comercial statuează ca răspunderea delictuala operează pentru cea mai ușoara culpa. Răspunderea membrilor organelor de conducere ale societății comerciale ajunsa în încetare de plați, așa cum este reglementata de prevederile art. 138 din Legea nr. 85/2006, este o răspundere speciala având ca scop al reglementarii sale punerea la îndemâna creditorilor a unor mijloace juridice adecvate, a căror finalitate rezida în satisfacerea necesitații acoperirii pasivului debitoarei falite. Dispozițiile referitoare la aceasta fiind cuprinse într-o lege speciala se completează cu legea generala acolo unde legea speciala nu prevede.
În cauza sunt incidente si dispozițiile art. 998-999 cod civil care arata că „orice fapta a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeala s-a ocazionat să-1 repare" si "omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudenta sa ".
Prin neplata datoriilor către A.F.P. Iași, paratul, în calitate de organ de conducere, a creat un prejudiciu bugetului de stat, iar conform articolelor mai suscitate acesta este obligat la repararea acestui prejudiciu.
Administratorul a dat dovada de pasivitate față de situația firmei, nerespectând dispozițiile legale in materie comerciala si fiscala. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 27 alin. 1 din Legea 85/2006, debitorul era obligat sa adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispozițiilor acestei legi, in termen de 30 de zile de la apariția stării de insolventa, procedura pe care nu a urmat-o.
Așa după cum a statuat teoria si practica judiciara, obligarea organelor de conducere ale societății debitoare la suportarea pasivului acesteia cu bunurile personale reprezenta, in situația închiderii procedurii falimentului, fără a fi acoperite creanțele anunțate de creditori, singura posibilitate a statului de a-si recupera creanțele.
În lumina dispozițiilor Legii nr. 85/2006, instituirea răspunderii personale a organelor de conducere a societății reprezintă atât o sancțiune pentru persoanele care au contribuit la ajungerea debitoarei in stare de incapacitate de plata, dar, in același timp, si o garanție pentru terții aflați in raporturi juridice comerciale cu debitoarea in ceea ce privește posibilitatea recuperării creanțelor in caz de insolventa.
Răspunderea organelor de conducere ale societății ajunsa în încetare de plați așa cum este reglementată de legea privind procedura insolventei, este o răspundere speciala care pune la îndemâna creditorilor mijloace juridice adecvate pentru a sigura bunurile necesare acoperirii pasivului debitoarei falite si dispozițiile legale ce o conțin se completează cu norma . unde legea speciala nu dispune. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 35 alin. 3 si 4 din Decretul nr. 31/1954 ; «Faptele ilicite săvârșite de organele sale obliga însăși persoana juridica, daca au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor. Faptele ilicite atrag si răspunderea personala a celui ce le-a săvârșit, fata de persoana juridica, cat si fata de cel de-al treilea ».
Raportul dintre administratorii statutari si societatea debitoare este guvernat de prevederile art. 72 din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora, «obligațiile si răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat si de cele special prevăzute in aceasta lege». Mandatul este cuprins in actul constitutiv (art. 5) sau in hotărârea adunării generale si este acceptat prin semnarea in registrul comerțului. Acceptând desemnarea, administratorul stabilește un raport contractual de mandat comercial cu persoana juridica.
De asemenea, in conformitate cu dispozițiile art. 1540 Cod civil, «mandatarul este răspunzător nu numai pentru doi, dar însă și de culpa in executarea mandatului», iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, in cazul in care mandatul are caracter oneros, răspunderea mandatarului (administratorului) se apreciază cu mai multa rigurozitate. Or, potrivit art. 374 din Codul comercial, mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros.
Administrator cu puteri depline, sus-numitul este cel care au avut, in fapt si in drept, conducerea societății debitoare, situația financiara a S.C. "M. Security" S.R.L. fiind rezultatul activității desfășurate de reprezentantul acesteia.
Starea de insolvabilitate a debitoarei, constatata si de judecătorul sindic prin încheierea prin care s-a dispus deschiderea procedurii falimentului, nu este decât urmarea unui management defectuos, a unei activități lipsite de eficienta economica și a unei administrări total necorespunzătoare a societății. Aceasta situație de încetare a plaților a prejudiciat creditorii prin imposibilitatea încasării creanțelor scadente. Așa cum arata si doctrina in acest domeniu, simpla stare de încetare de plați constituie un prejudiciu pentru creditori.
Vinovăția administratorilor consta in aceea ca, in momentul in care societatea debitoare a ajuns in imposibilitatea de a-si mai achita datoriile, nu au suspendat activitatea si ca nu a anunțat creditorii despre acesta, contribuind astfel la cumularea unor noi datorii. Nemairealizând profit, ba dimpotrivă, mergând in pierdere, situația financiara a societății a fost periclitata. Aceasta nu denota decât lipsa de interes a organelor de conducere pentru redresarea societății, de unde se poate înțelege ca activitatea desfășurata nu a urmărit decât realizarea unor interese personale.
Creanțele creditorilor ar fi fost cu mult diminuate (ori inexistente) daca administratorul societății si-ar fi îndeplinit atribuțiile stabilite prin actul constitutiv și, ocupându-se de buna funcționare a societății, ar fi achitat taxele si impozitele. Administratorul-parat a continuat activitatea deși aceasta conducea la majorarea pasivului societății.
În drept, recurenta invocă punctul 9 al art. 304 Cod procedură civilă.
În cauză nu s-a formulat întâmpinare în termenul prevăzut de art. 308 alineat (2) Cod procedură civilă și nu s-au depus înscrisuri noi, în sensul art. 305 Cod procedură civilă.
Examinând actele și lucrările dosarului, curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în cele ce urmează.
Punctul 9 al articolului 304 Cod procedură civilă, invocat de recurentă, nu este incident în speță, câtă vreme - respingând acțiunea întemeiată pe articolul 138 din Legea insolvenței - judecătorul sindic a interpretat și aplicat judicios dispozițiile textului legal evocat.
În același timp, instanța de control judiciar reține că acele critici care excedează cadrului articolului 304 Cod procedură civilă, și care se examinează conform art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, se vădesc nefondate, în măsura în care situația de fapt a fost corect stabilită de tribunal.
Curtea de apel constată - cu caracter de principiu - că articolul 138 alineat (1) din Legea nr. 85/2006 instituie o formă de răspundere menită să asigure acoperirea pasivului debitorului, în situația în care averea acestuia nu satisface toate creanțele înregistrate. Textul stabilește persoanele care pot fi obligate, de judecătorul-sindic, la suportarea pasivului debitorului persoană juridică.
Articolul 138 reglementează o formă de răspundere delictuală specială, care intervine doar dacă prejudiciul a fost cauzat prin săvârșirea uneia dintre faptele ilicite limitativ arătate în alineatul (1) literele a) - g). Antrenarea răspunderii speciale a administratorilor presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: prejudiciul creditorilor; fapta ilicită a administratorilor; raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile ale debitorului în insolvență; culpa persoanelor (administratori) a căror răspundere se solicită.
În speță, reclamanta a susținut aplicabilitatea literelor a), c) și d) din articolul 138. Pentru niciunul dintre aceste texte nu se circumstanțiază acțiunile ilicite ale pârâtului M. G., recurenta bazându-se în exclusivitate pe prezumții simple.
În raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență a debitoarei . lichidatorul judiciar desemnat a arătat existența unor cauze obiective și în majoritate externe societății, cauza determinantă fiind legată de obiectul de activitate al debitoarei insolvente, și anume „activități de protecție și pază”, pentru care nu s-a reușit obținerea licenței de funcționare prevăzute de lege.
În ce privește fapta prevăzută la litera a) a articolului 138 din Legea nr. 85/2006, se observă că nu există vreun element care să conducă la concluzia folosirii, de intimat, a bunurilor ori creditelor persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane. Dimpotrivă, din raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență a debitoarei . rezultă tocmai lipsa de active și lichidități.
Instanța de control judiciar constată, de asemenea, că nu rezultă din actele și lucrările dosarului că intimatul ar fi dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea persoana juridică, în mod vădit, la încetarea de plăți, în sensul literei c) a articolului 138 menționat, raționamentul prezentat de recurentă reprezentând simple presupuneri.
Referitor la nedepunerea situațiilor financiare la organul fiscal, curtea reține că nu se poate susține că există o prezumție de culpă, din formularea art. 138 lit. d) reieșind că fapta nu poate fi săvârșită decât cu intenție, care trebuie dovedită cu probe convingătoare, în persoana celui considerat răspunzător, aspect care nu a fost probat în cauză.
Instanța de recurs constată că prejudiciul suportat de recurentă, prin imposibilitatea executării creanței împotriva debitoarei falite, este doar una dintre condițiile ce trebuie îndeplinite pentru atragerea răspunderii personale a foștilor administratori. În lipsa faptei ilicite, articolul 138 din Legea nr. 85/2006 nu operează.
Raportat considerentelor expuse și în aplicarea articolului 312 alineat (1) teza a doua Cod procedură civilă, se va respinge recursul reclamantei creditoare și se va menține sentința judecătorului sindic.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași, prin reprezentanții săi legali, împotriva sentinței nr. 1445/16.10.2012 pronunțată de Tribunalul Iași – Secția a II-a Civilă – F., sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 11.03. 2013.
Președinte, A. G. | Judecător, L. P. | Judecător, C.-A. S. |
Grefier, I. P. |
Red. G.A.
Tehnored. G.A./P.I.
2 ex.
Tribunalul Iași – B. R.
| ← Procedura insolvenţei. Sentința nr. 89/2013. Curtea de Apel IAŞI | Procedura insolvenţei. Decizia nr. 810/2013. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
