Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1297/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1297/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 08-11-2013 în dosarul nr. 2909/99/2010/a1
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1297/2013
Ședința publică de la 08 Noiembrie 2013
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE E. G.
Judecător G. P.
Judecător C. A.
Grefier A.-M. P.
Pe rol se află judecarea cererii de recurs formulată de recurenta Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași în contradictoriu cu intimata Nemițanu (fostă B.) A., împotriva sentinței civile nr. 423 din 13 martie 2012 pronunțată de Tribunalul Iași, în dosarul având ca obiect angajarea răspunderii conform art.138 din Legea 85/2006.
La apelul nominal făcut în ședința publică lipsesc părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței faptul că procedura de citare este legal îndeplinită; dosarul se află la al doilea termen de judecată; s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă conform art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă.
Având în vedere faptul că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă și văzând că nu mai există cereri de formulat, excepții de ridicat ori probe de administrat, în baza art. 150 Cod procedură civilă declară dezbaterile închise și reține cauza spre soluționare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, creditoarea Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași a chemat în judecată pârâta B. A., în calitate de administrator al societății S.C.”Pronto Moda” S.R.L., solicitând stabilirea răspunderii personale a acesteia în baza art. 138 din Legea 85/2006.
În motivare, a arătat creditoarea că debitoarea îi datorează suma de 46.387 lei, cu care s-a înscris în tabelul definitiv al creanțelor.
Pârâta a avut calitatea de administrator al debitoarei în perioada creării debitelor și este ținuta direct răspunzătoare de îndeplinirea obligațiilor pe care legea sau actul constitutiv le impun în sarcina societății, conform art. 73 din Legea 31/1990. Raportul dintre administratorul statutar și societatea debitoare este guvernat de prevederile art. 72 din Legea 31/1990, adică de dispozițiile referitoare la mandat. Potrivit alineatului 2, dacă mandatul este oneros, răspunderea mandatarului se apreciază cu mai multă rigurozitate și, conform art. 374 Cod Comercial, mandatul comercial este prezumat a fi dat cu caracter oneros.
A mai arătat creditoarea că starea de insolvabilitate este urmarea unei administrări necorespunzătoare a societății, care a determinat încetarea de plăți și prejudicierea creditorilor. A apreciat creditoarea că simpla stare de încetare de plăți constituie un prejudiciu pentru creditori și o condiție suficientă pentru atragerea răspunderii.
În ceea ce privește vinovăția, a considerat reclamanta că răspunderea operează și pentru cea mai ușoară culpă. Culpa administratorului constă în aceea că, la momentul în care debitoarea a ajuns în imposibilitatea de a-și mai achita datoriile, nu a suspendat activitatea și nu a anunțat creditorii despre aceasta, contribuind astfel la acumularea de noi datorii.
A considerat reclamanta că pârâta se face vinovata de fapta reglementată de art. 138 lit. a, c si d din Legea insolventei. Astfel, prin nedepunerea cererii de intrare în insolvență, administratorul a acceptat tacit creșterea obligațiilor debitoarei către bugetul consolidat al statului și, indirect, a dispus în interes personal continuarea activității debitoarei, împovărând situația precară a acesteia prin adăugarea de accesorii la debitele deja existente. De asemenea, a susținut reclamanta că pârâta e vinovata și de săvârșirea faptei de la art. 138 lit. d, deoarece obligația ținerii contabilității ii revenea conform art. 10 din Legea 82/1991. Omisiunea informării organelor fiscale denotă intenția pârâtei de a păstra în clandestinitate operațiunile derulate și veniturile încasate, existând prezumția desfășurării activității în interes personal (art. 138 lit. a și c).
În drept, s - a invocat art. 138 lit. a, c si d din Legea insolventei.
Pârâta, legal citata, nu a depus întâmpinare.
Tribunalul Iași, prin sentința civilă nr. 423/2012 din 13.03.2012, a respins acțiunea formulată de către Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași în contradictoriu cu pârâta Nemitanu (fosta B.) A..
Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut că, potrivit informațiilor furnizate de către Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Iași, pârâta a avut calitatea de asociat si administrator al societății debitoare.
În drept, pentru a fi atrasă răspunderea personală a administratorului unei societăți în baza dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006, cu modificările ulterioare, este necesar ca partea interesată să facă dovada îndeplinirii condițiilor art. 998 Cod Civil, respectiv a existentei unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a existentei unui raport de cauzalitate între fapta ilicita și prejudiciu și a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul respectiv. Caracterul special al reglementarii invocate in cauza constă in aceea ca aprecierea culpei persoanei chemata sa răspundă este făcută in concreto, cerându-se o cauzalitate specifica intre fapta si prejudiciu, respectiv faptele enumerate, in măsura in care au fost săvârșite culpabil si au cauzat un prejudiciu, sa fi fost in măsura sa contribuie la ajungerea societății debitoare in insolvența.
Răspunderea instituită prin textul art. 138 alin. 1 lit. a - g din Legea nr. 85/2006 nu este o răspundere contractuală, pe temeiul contractului de mandat al administratorilor sociali, așa cum eronat a susținut reclamanta, ci o răspundere delictuală specială, de sine stătătoare, cu reguli proprii, derogatorii de la regulile specifice de drept comun, pe baza unei reglementări proprii, ea derivând nu din neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a mandatului dat organului de conducere de către societate, ci din săvârșirea faptelor mai sus enumerate care nu au nicio legătură cu mandatul primit.
Textul de lege menționat cu privire la răspunderea membrilor organului de conducere nu instituie o răspundere obiectivă pentru prejudiciul reprezentând totalul creanțelor creditorilor participanți la procedura insolvenței, ci o răspundere în care faptele imputate trebuie dovedite, atât în fapt, cât și în drept, sub aspectul condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 998-999 Cod civil, cât și sub aspectul condițiilor speciale prevăzute în textul legii pentru fiecare dintre faptele enumerate, condițiile generale ale răspunderii civile delictuale urmând a dobândi particularități specifice în funcție de cazul reglementat în textul legii.
Nu există instituită prin lege o „prezumție legală de vinovăție și răspundere” în sarcina administratorului societății debitoare.
Reclamanta nu și-a propus alte probe decât înscrisurile existente la dosarul de insolvență.
Analizând condițiile răspunderii delictuale speciale, s – a reținut că pârâtei i se impută săvârșirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. a, c și d din Legea insolvenței, respectiv:
-138 lit. a: au folosit bunurile și creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;
-138 lit. c: au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți;
-138 lit. d: au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
Reclamanta a propus un raționament construit doar pe prezumții, astfel: nedepunerea actelor financiare la organele în drept creează prezumția că nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea(138 lit. d) și că a intenționat să ascundă aspecte ale activității firmei, ceea ce naște, la rândul său, prezumția că a desfășurat comerț în interes personal (138 lit. c) pentru a-și însuși rezultatele acestui comerț (138 lit. a).
Prezumțiile nu au putut fi coroborate cu alte probatorii, iar construcția reclamantei nu a putut fi însușită de instanță.
Verificând cele ce reclamanta a indicat ca elemente materiale ale faptelor delictuale de la art. 138 și raportul de cauzalitate, judecătorul sindic a constatat că administrarea necorespunzătoare a societății, care ar fi determinat încetarea de plăți, ca și modul de folosire al activelor sau resurselor societății, reprezintă un management neinspirat, care nu este sancționat decât dacă sunt întrunite cerințele răspunderii delictuale speciale.
Nesesizarea instanței pentru . art. 27, este susceptibilă de aplicarea unei sancțiuni penale, fiind infracțiunea de bancrută reglementată de art. 143 din Legea insolvenței, dar nu reprezintă element al faptei de la art. 138 lit. c sau a din Legea insolventei. În plus, se cere ca fapta săvârșită să producă starea de insolvență, or nedeclararea acestei stări este ulterioară apariției ei.
Nu s-a probat de către reclamantă că, într-adevăr, pârâta „a ținut o contabilitate fictivă” sau că „nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea. Nu această conduită (nedepunerea situațiilor financiare) a generat starea de insolvență, ale cărei cauze sunt anterioare momentului pasivității pârâtei, iar faptul că nu a mai depus indicatorii financiari nu este de natură decât a determina o prezumție simplă de neîndeplinire a unor obligații legale referitoare la obligațiile de îndeplinire a formalităților impuse de legislația specială fiscală, prezumție care, prin ea însăși, nu este suficientă pentru reținerea săvârșirii faptei prevăzute de dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. d.
Pentru invocarea art. 138 lit. a si c, creditoarei ii revenea sarcina de a arata, pe de-o parte, care au fost acțiunile sau inacțiunile pârâtei care au avut ca scop satisfacerea unui interes personal, al ei sau al altora, prevăzute de art. 138 alin. 1 lit. c si care au dus la falimentul societății si, pe de alta parte, rolul lor in determinarea falimentului, afirmațiile generice nefiind suficiente, in considerarea specificului răspunderii reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006. Totodată, reclamanta nu a precizat care au fost acțiunile sau inacțiunile prin care pârâta a deturnat sau a ascuns o parte din activul persoanei juridice ori a mărit în mod fictiv pasivul acesteia, aceasta fiind o simpla deducție.
Simpla invocare a prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/200 nu este de natura a atrage, in mod necesar răspunderea membrilor organelor de conducere, căci legiuitorul nu a înțeles sa instituie o prezumție legala de vinovăție si răspundere în sarcina membrilor organelor de conducere ale societăților debitoare, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, după administrarea de dovezi care sa conducă la concluzia ca, prin faptele săvârșite s-a cauzat insolventa societății.
Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași a declarat recurs, considerând că sentința tribunalului este nelegală și netemeinică pentru motivele înscrise în art.304 pct. 8 și 9 din Codul de procedură civilă
În dezvoltarea motivelor de recurs, se susține că soluția judecătorului sindic de respingere a cererii formulate de creditorul Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași, aduce atingere dreptului si interesului legitim al creditorilor in recuperarea creanțelor.
Așa dupa cum a statuat teoria si practica judiciara, obligarea organelor de conducere a societății debitoare la suportarea pasivului acesteia cu bunurile personale reprezintă, in situația închiderii procedurii falimentului, fara a fi acoperite creanțele anunțate de creditori, reprezintă singura posibilitate a statului de a-si recupera creanțele.
In lumina dispozițiilor Legii nr. 85/2006, instituirea răspunderii personale a organelor de conducere a societății reprezintă atât o sancțiune pentru persoanele care au contribuit ia ajungerea debitoarei in stare de incapacitate de plata, dar, in același timp, și o garanție pentru terții aflați in raporturi juridice comerciale cu debitoarea in ceea ce privește posibilitatea recuperării creanțelor in caz de insolventa.
Răspunderea organelor de conducere ale societății ajunsa in încetare de plați așa cum este reglementata de legea privind procedura insolventei, este o răspundere specială care pune la îndemâna creditorilor mijloace juridice adecvate pentru a asigura bunurile necesare acoperirii pasivului debitoarei falite si dispozițiile legale ce o conțin se completează cu norma . unde legea speciala nu dispune.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 35 alin. 3 si 4 din Decretul nr. 31/1954: „Faptele ilicite săvârșite de organele sale obliga însăși persoana juridica, daca au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcției lor. Faptele ilicite atrag si răspunderea personala a celui ce le-a săvârșit, fata de persoana juridica, cat si fata de cel de-al treilea”.
Având calitatea de administrator la . Iași, intimata a fost persoana împuternicita să reprezinte societatea, fiind ținută direct răspunzătoare de îndeplinirea obligațiilor pe care legea sau actul constitutiv le impun in sarcina societății, după cum rezulta si din art. 73 din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale.
Raportul dintre administratorul si societatea debitoare este guvernat de prevederile art. 72 din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora „obligațiile si răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat si de cele special prevăzute in aceasta lege”.
Mandatul este cuprins in actul constitutiv (art. 5) sau in hotărârea adunării generale si este acceptat prin semnarea in registrul comerțului. Acceptând desemnarea, administratorii stabilesc un raport contractual de mandat comercial cu persoana juridica.
De asemenea, in conformitate cu dispozițiile art. 1540 Cod civil, „mandatarul este răspunzător nu numai pentru doi, dar insa si de culpa in executarea mandatului”, iar potrivit alin. 2 al aceluiași articol, in cazul in care mandatul are caracter oneros, răspunderea mandatarului (administratorului) se apreciază cu mai multa rigurozitate. Or, potrivit art. 374 din Codul comercial, mandatul comercial este prezumat a fi cu caracter oneros.
In calitate de administrator, intimata este cea care a avut, in fapt si in drept conducerea societății debitoare, situația financiara a . Iași fiind rezultatul activității desfășurate de reprezentantul acesteia.
Starea de insolvabilitate a debitoarei, constatata si de judecătorul sindic prin sentința prin care s-a dispus deschiderea procedurii falimentului, nu este decât urmarea unui management defectuos, a unei activități lipsite de eficiență economică și a unei administrări total necorespunzătoare a societății. Acesta situație de încetare a plaților a prejudiciat creditorii prin imposibilitatea încasării creanțelor scadente. Așa cum arata si doctrina in acest domeniu, simpla stare de încetare de plați constituie un prejudiciu pentru creditori.
Culpa administratorului constă în aceea că, în momentul în care societatea debitoare a ajuns în imposibilitatea de a-și mai achita datoriile, nu a suspendat activitatea și nu a anunțat creditorii despre aceasta, contribuind astfel la cumularea de noi datorii.
Nemairealizand profit, ba dimpotrivă, mergând in pierdere, situația financiara a societății a fost periclitata. Aceasta nu denota decât lipsa de interes a organelor de conducere pentru redresarea societății, de unde se poate intelege ca activitatea desfășurata nu a urmărit decât realizarea unor interese personale si nu realizarea intereselor . Iași.
In ceea ce privește vinovăția administratorului, potrivit teoriei si practicii in dreptul comercial, răspunderea delictuala operează pentru cea mai ușoara culpa. Răspunderea membrilor organelor de conducere ale societății comerciale ajunsa in încetare de plați, așa cum este reglementata de prevederile art. 138 din Legea nr. 85/ 2006, este o răspundere speciala având ca scop al reglementarii sale punerea la îndemâna creditorilor a unor mijloace juridice adecvate, a căror finalitate rezida in satisfacerea necesitații acoperirii pasivului debitoarei falite.
Dispozițiile referitoare la aceasta fiind cuprinse . se completează cu legea generala acolo unde legea speciala nu prevede.
Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași este creditoare îndreptățită să solicite stabilirea răspunderii persoanelor vinovate de . de plata, având un interes legitim.
Astfel, recurenta a dat dovada de rol activ in recuperarea creanțelor de la . Iași. După epuizarea tuturor masurilor de executare silita prevăzute de Codul de procedura fiscala, recurenta a formulat cerere pentru deschiderea procedurii simplificate a insolventei, cerere de admitere a creanței, a participat la adunările creditorilor.
Legal citată, intimata nu a formulat întâmpinare în cauză și nu s-a prezentat în instanță pentru a – și formula apărări.
În recurs nu au fost administrate înscrisuri noi.
Examinând recursul declarat prin prisma criticilor formulate, precum și a dispozițiilor legale incidente, Curtea constată că acesta nu este întemeiat.
Instanța de recurs reține că, prin cererea cu care a învestit tribunalul, Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași a solicitat stabilirea răspunderii personale a pârâtei Nemitanu (fosta B.) A., în calitate de administrator statutar al S.C. „Pronto Moda” S.R.L., până la concurența sumei de 46.387 lei.
Reclamanta-recurentă și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 138 alin.1 lit. c, d din Legea nr. 85/2006.
Curtea reține că, potrivit prevederilor art. 138 alin.1 din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitoarei, persoană juridică ajunsă în stare de insolvență, să fie suportată de către membrii organelor de conducere, care au contribuit la ajungerea debitorului în această situație, prin săvârșirea uneia din faptele enumerate limitativ de lege.
Astfel, Curtea notează că natura juridică a răspunderii administratorului, potrivit conținutului art. 138 din Legea nr. 85/2006, este aceea a unei răspunderi speciale care împrumută caracteristicile răspunderii delictuale.
Fiind atrasă răspunderea delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, legătură de cauzalitate și vinovăție, condiții care capătă – în această situație - unele conotații speciale.
Caracterul special al răspunderii reglementată de art. 138 din Legea nr.85/2006 constă în aceea că textul de lege delimitează, printr-o enumerare exhaustivă, categoria faptelor (literele a-g) considerate nelegitime, prejudiciul - care este acela al provocării sau contribuirii faptelor la ajungerea debitoarei în stare de insolvență, ale debitoarei față de creditoare - și are o cauzalitate tipică între faptă și prejudiciu, subliniind, uneori, că acest element trebuie dublat de un scop, vina persoanei chemată a răspunde fiind apreciată în concret.
Pe de altă parte, plecând de la principiile care fundamentează răspunderea delictuală, acoperirea prejudiciului este o sarcină directă a autorului faptului prejudiciabil aflat în legătură cu fapta.
Administratorul, chiar dacă a provocat insolvența, este ținut să răspundă în raport cu consecințele faptelor sale față de cel în patrimoniul căruia dauna a fost produsă.
În cazul insolvenței și al falimentului, prejudiciul este provocat societății și se concretizează, pe de o parte, în starea de insolvență în care societatea este plasată prin faptul ilicit, iar, pe de altă parte, în dauna efectivă și cuantificabilă printr-o apreciere pecuniară.
Rațiunea acestei interpretări rezidă chiar din prima teză a art. 138 din Legea nr. 85/2006, potrivit cu care judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului în insolvență sau faliment să fie suportată de persoanele stabilite de această lege, parte care trebuie să exprime concordanța prejudiciului în legătură cu faptul prejudiciabil al celui ținut să răspundă.
Potrivit art.138 litera c din Legea nr. 85/2006, răspunderea personală a administratorului statutar poate fi antrenată atunci când acesta a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți.
Dispozițiile art. 138 litera c privesc sancționarea neîndeplinirii obligației de sesizare a instanței în cazul în care instalarea stării de insolvență este iminentă și continuarea activității în interes personal, în condițiile în care obligația de sesizare a instanței, conform art. 27 din lege, privește numai situația în care debitorul se află deja în stare de insolvență.
Potrivit art. 27 alin.2 din Legea nr. 85/2006, legiuitorul lasă la latitudinea debitorului decizia de a sesiza instanța sau de a continua activitatea, în condițiile în care apariția stării de insolvență este iminentă.
Din interpretarea prevederilor mai sus menționate, rezultă că debitorului îi este permisă continuarea activității și în situația în care insolvența este iminentă, în condițiile practicării unei strategii manageriale viabile, a unei administrări eficiente, cu perspective de redresare a societății, prevalând soluția salvării debitorului insolvent.
Astfel, Curtea apreciază că art. 138 lit. c nu sancționează decizia continuării unei activități, în condițiile în care insolvența este iminentă, ci reaua-credință a persoanelor aflate la conducerea societății, care au decis continuarea unei activități comerciale ineficiente, exclusiv în interes personal, cu consecința prejudicierii creditorilor societății.
Împrejurarea că societatea a continuat să-și desfășoare activitatea, în condițiile în care aceasta acumula datorii la bugetul de stat tot mai mari, pe care nu reușea să le achite, nu este suficientă pentru atragerea răspunderii, câtă vreme nu s-a probat interesul personal al pârâtei intimate în continuarea activității.
În concret, recurenta trebuia să determine faptele săvârșite de intimată, constând în aceea că ar fi dispus continuarea activității în interes personal, deși era evidentă încetarea de plăți și să producă dovezi concludente.
Curtea constată că reclamanta-recurentă și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 138 alin.1 lit. a, c, d din Legea nr. 85/2006, însă criticile din recurs vizează greșita aplicare a prevederilor art. 138 alin.1 lit. c, recurenta achiesând la soluția tribunalului în ceea ce privește faptele prevăzute de art. 138 alin.1 lit. a, d.
În aceste condiții, judecătorul sindic a reținut în mod corect că recurenta nu a administrat nicio probă în susținerea afirmațiilor sale care, prin ele însele, nu sunt de natură a face dovada întrunirii elementelor răspunderii personale a pârâtei - intimate, care a avut calitatea de administrator statutar al societății aflate în stare de insolvență.
Recurenta a mai susținut că starea de insolvență a societății debitoare se datorează managementului defectuos și administrării necorespunzătoare a societății, însă managementul necorespunzător și existența unei gestiuni defectuoase în cadrul societății debitoare nu sunt de natură să facă dovada comiterii faptei prevăzute de art.138 lit. c din Legea nr.85/2006
Față de cele ce preced, instanța de fond a procedat la o corectă aplicare a dispozițiilor articolului 138 alin.1 litera c din Legea nr.85/2006, atunci când a apreciat că Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași nu a făcut dovada existenței faptelor pretins săvârșite de către Nemitanu (fosta B.) A., a vinovăției acesteia și a existenței raportului de cauzalitate între faptele ilicită săvârșite de pârâta – intimată și starea de insolvență a debitoarei, astfel că motivul de modificare înscris în art. 304 punctul 9 din Codul procedură civilă nu este incident în speță.
Apreciază Curtea că, deși recurenta a invocat și motivul de recurs prevăzut de punctul 8 al art. 304, criticile dezvoltate prin cererea de recurs nu sunt susceptibile de încadrare în acest text.
În consecință, în baza art. 312 alin.1 teza a II-a Cod procedură civilă, se va respinge recursul declarat de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași și se va menține sentința atacată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de Administrația Finanțelor Publice a Municipiului Iași, împotriva sentinței civile nr. 423/2012 din 13.03.2012 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi, 08 Noiembrie 2013.
Președinte, E. G. | Judecător, G. P. | Judecător, C. A. |
Grefier, A.-M. P. |
Redactat: P.G.
Tehnoredactat: P.G./P.A.M.
2 exemplare/03.12.2013
Tribunalul Iași: Z. N. L.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Procedura insolvenţei. Sentința nr. 1672/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
