Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea 85/2006. Decizia nr. 1001/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1001/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 23-09-2013 în dosarul nr. 4860/99/2009/a1
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 1001/2013
Ședința publică de la 23 Septembrie 2013
Completul compus din:
Președinte: C.-A. S.
Judecător: A. G.
Judecător: L. P.
Grefier: D. G.
S-a luat în examinare cererea de recurs formulată de S. L. Company 2003 SPRL Iași, în calitate de lichidator al debitoarei S.C. ARTI PLUS SRL în contradictoriu cu intimații O. C. și O. I., având ca obiect angajarea răspunderii conform art. 138 din Legea insolvenței.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, din care rezultă că dosarul a rămas în pronunțare la data de 16 septembrie 2013, când părțile au fost lipsă la acel termen de judecată și din lipsă de timp pentru deliberare, instanța a amânat pronunțarea cauzei la data de astăzi, când:
După deliberare,
CURTEA DE APEL
Asupra cauzei civile de față;
Prin sentința civilă nr. 1778/ 12 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Iași s-a respins cererea formulată de reclamantul L. Company 2003 SPRL în contradictor cu pârâții O. C. și O. I. ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța în acest sens, instanța de fond a reținut următoarele:
În fapt, prin sentința civilă nr. 439/S/28.04.2010, a fost deschisă procedura generala a insolvenței împotriva debitorului ., cu sediul în Iași, .,., ., nr.O.R.C.-J_ .
Potrivit informațiilor furnizate de către Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Iași, societatea debitoare s-a înmatriculat la data de 10.10.2001, iar pârâții au fost asociați și administratori statutari.
În drept, pentru a fi atrasă răspunderea personală a administratorului unei societăți în baza dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006 cu modificările ulterioare, este necesar ca partea interesată să facă dovada îndeplinirii condițiilor art. 998 Cod Civil, respectiv a existentei unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, existentei unui raport de cauzalitate între fapta ilicita și prejudiciu și a vinovatei celui care a cauzat prejudiciul respectiv. Caracterul special al reglementarii invocate in cauza constă in aceea ca aprecierea culpei persoanei chemata sa răspundă este făcută in concreto, cerându-se o cauzalitate specifica intre fapta si prejudiciu, respectiv faptele enumerate, in măsura in care au fost săvârșite culpabil si au cauzat un prejudiciu, sa fi fost in măsura sa contribuie la ajungerea societății debitoare in insolvența.
Răspunderea instituită prin textul art. 138 alin. 1 lit. a-g din Legea nr. 85/2006 nu este o răspundere contractuală, pe temeiul contractului de mandat al administratorilor sociali, așa cum eronat susține reclamanta, ci o răspundere delictuală specială, de sine stătătoare, cu reguli proprii, derogatorii de la dreptul comun specifice, pe baza unei reglementări proprii, ea derivând nu din neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a mandatului dat organului de conducere de către societate, ci din săvârșirea faptelor mai sus enumerate care nu au nici o legătură cu mandatul primit.
Textul de lege menționat cu privire la răspunderea membrilor organului de conducere nu instituie o răspundere obiectivă pentru prejudiciul reprezentând totalul creanțelor creditorilor participanți la procedura insolvenței, ci o răspundere în care faptele imputate trebuie dovedite, atât în fapt, cât și în drept, sub aspectul condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 998-999 Cod civil, cât și sub aspectul condițiilor speciale prevăzute în textul legii pentru fiecare dintre faptele enumerate, condițiile generale ale răspunderii civile delictuale urmând a dobândi particularități specifice în funcție de cazul reglementat în textul legii.
Nu există instituită prin lege o „prezumție legală de vinovăție și răspundere” în sarcina administratorului societății debitoare.
Reclamanta nu și-a propus alte probe decât înscrisurile existente la dosarul de insolvență.
Analizând condițiile răspunderii delictuale speciale, se reține:
Pârâților li se impută săvârșirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. a), c) și d) din Legea insolvenței, respectiv:
-138 lit. a): au folosit bunurile și creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;
-138 lit. c): au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți;
-138 lit. d): au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea.
-138 lit. e):
Potrivit art. 138 lit. a) din Legea nr. 85/2006 antrenarea răspunderii civile delictuale a unei persoane presupune întrunirea a doua condiții: folosirea bunurilor sau creditului unei persoane juridice si crearea unui profit în folosul administratorului sau al unei alte persoane.
Antrenarea răspunderii membrilor organelor de supraveghere și conducere presupune îndeplinirea următoarelor condiții: prejudiciul creditorilor, fapta să se încadreze în cazurile prevăzute de lege, raportul de cauzalitate dintre faptă și încetarea plăților, culpa persoanei a cărei răspundere se antrenează.
În doctrină, se admite că natura juridică a administratorilor împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale, fiind o răspundere specială.
Fiind în discuție o răspundere delictuală, înseamnă că pentru a fi angajată, trebuie să îndeplinească condițiile generale ale răspunderii civile delictuale care reies din art. 998 – 999 cod civil (faptă ilicită, prejudiciu, legătură de cauzalitate, culpă), condiții care, în această situație specială, capătă și unele conotații speciale, respectiv sfera persoanelor ce pot fi obligate la acoperirea pasivului societății este limitată, iar faptele a căror săvârșire atrage antrenarea răspunderii sunt și cele strict și limitativ prevăzute de lege.
În speță, faptele imputate pe acest tărâm pârâților constau în nevirarea sumelor reținute de la asigurați reprezintă, despre care se susține că reprezintă o modalitate de folosire a creditelor societății în interesul administratorilor și aspectele referitoare la creanțele în valoare de 1 368 248 lei, evidențiate în contabilitatea debitoarei.
Nici una dintre cele două modalități nu poate constitui temei pentru atragerea răspunderii personale. În ceea ce privește sumele reținute de la angajați și nevirate organelor fiscale, judecătorul sindic reține că însăși destinația sumelor respective arată că aceste sume nu fac parte din patrimoniul societății debitoare, ci sunt sume cu destinații speciale cuvenite angajaților în urma raporturilor de muncă desfășurate de către aceștia, pe care societatea trebuia să le vireze în conturile speciale, destinate contribuțiilor speciale.
Fiind sume pe care societatea le datora a priori, nu se poate reține că nevirarea acestora a determinat insolvența sau că aceste sume au fost efectiv însușite de către cei doi pârâți.
În ceea ce privește creanțele evidențiate în aceleași documente contabile, deși împrejurarea că aceste creanțe existau în patrimoniul debitoarei poate naște un început de dovadă în sensul dispozițiilor art. 138 al 1 lit. a), fără alte probatorii și elemente care să ateste împrejurarea că aceste creanțe ar fi fost folosite cu scopul de a crea profit în folosul administratorului sau al unei alte persoane, nu poate constitui temei suficient pentru atragerea răspunderii pârâtului.
Nici celelalte aspecte invocate de către reclamant nu sunt de natură a atrage răspunderea pârâților.
Astfel, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau de supraveghere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului prin una din faptele enumerate de acest text de lege, lit. c) statuând că „au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți”, iar lit. d) statuând că „au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea”.
Sub acest aspect, nepredarea documentelor contabile administratorului judiciar reprezintă o fapta pentru care există sancțiuni de altă natură, dar nu poate constitui temei pentru aplicarea dispozițiile art. 138 al 1 lit. d), întrucât legea nu a instituit o prezumție de vinovăție si de răspundere în sarcina pârâților, ci doar posibilitatea instituirii răspunderii, doar în situația în care se dovedește că prin săvârșirea faptelor enumerate a fost cauzată starea de insolvență a societății debitoare.
Potrivit dispozițiilor art. 1169 cod civil, reclamantului îi revine sarcina probei, în speța administratorului judiciar desemnat, însă acesta nu a administrat dovezi din care să reiasă că prin nedepunerea documentelor contabile paratul a cauzat starea de insolvență a debitoarei.
S-a invocat, totodată, săvârșirea de către pârât a faptei prevăzute de art. 138 lit. c) din Legea nr. 85/2006, în cadrul răspunderii civile delictuale.
Răspunderea în baza acestui text legal se poate institui numai dacă s-a făcut dovada tuturor elementelor răspunderii civile delictuale, respectiv a faptului că activitatea societății a continuat în interesul personal al organelor de conducere, precum și a culpei pârâților și a raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.
Sub acest aspect, nu se poate prezuma interesul personal al acestora în continuarea activității societății debitoare doar din împrejurarea că aceștia nu au suspus debitoarea procedurii speciale a dizolvării; managementul defectuos nu poate fi încadrat în ipoteza textului legal invocat.
Potrivit art. 138 lit. e ) din Legea nr. 85/2006 antrenarea răspunderii civile delictuale a unei persoane se poate face daca aceasta a deturnat sau a ascuns o parte din activul persoanei juridice sau a mărit în mod fictiv pasivul acesteia.
Din acest punct de vedere, reclamanta solicita atragerea răspunderii pârâților pentru că aceștia nu au predat activul societății, respectiv imobilul aflat în patrimoniul său și documentele contabile necesare recuperării creanțelor.
Nu poate fi primită critica reclamantei sub aspectul nepr4edării bunului imobil al debitoarei, întrucât acesta poate fi identificat ușor, iar administratorul judiciar va proceda în cadrul procedurii la valorificarea lui.
În ceea ce privește creanțele evidențiate în patrimoniul debitoarei, analiza acestui aspect a făcut obiectul faptei prevăzută de litera a).
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Societatea Profesională „L. Company 2003” SPRL în calitate de lichidator judiciar al debitorului S.C. ARTI PLUS SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Recurenta a susținut că a făcut dovada întrunirii condițiilor atragerii răspunderii delictuale prevăzute de art. 138 alin. 1 literele a), c), d) și e) din Legea nr. 85/2006 cu cererea de chemare în judecată argumentată în fapt și în drept, precum și cu răspunsul la întâmpinare.
Recurenta a precizat că intimații nu au predat bunurile evidențiate în actele contabile, astfel că apreciază ca fiind dovedită însușirea lor în interes personal.
Lipsa documentelor contabile împiedică efectuarea verificării compunerii activelor imobilizate (dacă acestea fac obiectul ipotecii instituite de BRD – GSG SA Iași).
Intimații nu au virat la bugetul de stat contribuția de asigurări de sănătate reținută din salariile angajaților, ceea ce reprezintă o deturnare de fonduri în sensul prevăzut de art. 138 litera c) din Legea nr. 85/2006.
Înregistrarea unui activ net negativ în anii 2006 – 2009 indică faptul că societatea a continuat activitatea în condițiile în care valoarea datoriilor depășea valoarea activelor (iar neținerea contabilității potrivit legii este dovedită prin omisiune, în condițiile în care organizarea evidenței contabile este o obligație a mandatului de administrator.
A susținut recurenta că intimații nu au făcut dovada scăderii din contabilitate a valorii activelor raportat la 31.12.2009, situație ce se încadrează în prevederile art. 130 alin. 1 litera e) din Legea nr. 85/2006.
În aceste condiții, instanța de fond trebuia să constate îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de Legea insolvenței pentru atragerea răspunderii delictuale a foștilor administratori.
Prin concluziile scrise intimații O. I. și O. C. au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Intimații au arătat că susținerile recurentei sunt nereale și nu au suport probator, insolvența societății datorându-se factorilor externi și nu activității lor.
Creanțele bancare sunt garantate cu garanții reale care au fost executate, astfel că angajarea răspunderii intimaților apare ca inadmisibilă.
Au precizat intimații că au încercat redresarea societății, asigurând finanțarea acesteia din banii proprii și creditând societatea cu o sumă importantă de bani, pe care au încercat să o recupereze.
Nu s-au administrat probe în recurs.
Prin concluziile scrise depuse la dosar recurenta a precizat că intimatul O. I. a predat, la 17.01.2013 și 20.02.2013, documentele enumerate în adresă și totodată și instalația de irigat.
A mai arătat că, deși plângerea penală a fost respinsă, își menține solicitarea de atragere a răspunderii delictuale a pârâților, fiind întrunite condițiile legii. În ce privește pasivul societății, acesta a fost actualizat prin tabelul definitiv consolidat.
Analizând motivele de recurs formulate, actele și lucrările dosarului, precum și dispozițiile legale aplicabile în materie, instanța constată recursul nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse.
Reclamanta-recurentă a solicitat judecătorului sindic antrenarea răspunderii speciale a
pârâților O. I. și O. C. pentru săvârșirea faptelor prevăzute de art. 138 lit. a),c), d) și e) din Legea nr. 85/2006.
Dispozițiile literei a) ale art. 138 alin. 1 fac referire la fapta de a fi folosit bunurile sau creditele societății persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane.
Instanța de recurs constată că articolul 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 instituie o formă de răspundere menită să acopere pasivitatea debitorului în situația în care averea acestuia nu satisface toate creanțele înregistrate. Textul stabilește persoanele care pot fi obligate de judecătorul sindic la suportarea pasivului debitorului persoană juridică.
Articolul 138 reglementează o formă de răspundere delictuală specială, care intervine doar dacă prejudiciul a fost cauzat prin săvârșirea uneia dintre faptele ilicite limitativ arătate în alineatul 1 literele a-g. Antrenarea răspunderii speciale a administratorului presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: prejudiciul creditorilor; fapta ilicită a administratorilor; raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile ale debitorului în insolvență; culpa persoanelor a căror răspundere se solicită.
Din raportul privind cauzele care au dus la starea de insolvență a debitoarei, aflat la dosar, rezultă că la nivelul anului 2009 în contabilitatea societății erau înregistrate active imobilizate corporale în valoare de 1.440.012 lei, stocuri în valoare de 0 lei, în contul casă și conturi figurează înscrisă suma de - 447.970 lei, societatea având datorii în sumă totală de 2.626.529 lei.
Administratorul judiciar al debitoarei a arătat în raport faptul că la 31 decembrie 2009 datoriile erau superioare valoric bunurilor înregistrate în patrimoniu, în valoare de 2.360.290 lei, că debitoarea deține în proprietate un teren în suprafață de 15.035 mp pe care se află 4 construcții și că sunt garantate creanțele societății către bănci, în cuantum de 2.600.017,60 lei, pasivul total fiind de 2.606.618, 60 lei.
Instanța constată că, deși administratorul judiciar conchide faptul că debitoarea a deturnat o parte din active, anterior intrării în insolvență, arată totodată că nu deține mai multe informații, nefăcând precizări legate de activele înstrăinate și de destinația fondurilor obținute prin înstrăinare.
Prin cererea de recurs se susține că prezența bunurilor în contabilitate și nepredarea lor constituie o dovadă a folosirii lor în interes personal, fără însă a se arăta care sunt în concret aceste bunuri, în contextul în care activele evidențiate în actele contabile cuprind: bunurile imobile care au fost identificate, contul casă care are sold negativ, stocurile egale cu 0, precum și creanțele în sumă de 1.368.248 lei cu privire la care nu s-a făcut nici o altă precizare.
Instanța observă că nici în raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au determinat . și nici prin cererea introductivă nu se precizează în concret faptele imputate fiecărui pârât, făcându-se doar afirmații cu caracter general.
Răspunderea civilă întemeiată pe art. 138 fiind o răspundere civilă delictuală specială (atipică) trebuie să fie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru ca persoanele prevăzute de această normă să răspundă cu averea personală pentru datoriile societății pe care au condus-o. În prezenta cauză recurenta, deși a invocat prev. art. 138 lit. a) din lege, nu a făcut dovada că pârâții au folosit bunurile societății în interesul propriu sau al altei persoane, astfel că cum impun prevederile legale invocate chiar de reclamantă.
Pentru existența faptei ilicite prev. de art. 138 lit. a), legiuitorul a prevăzut condiția ca utilizarea bunurilor sau creditelor societății să se fi făcut în interes propriu sau în interesul altei persoane. În speță, reclamanta-recurentă s-a limitat la a trage concluzia utilizării bunurilor în alte scopuri, fără însă a indica în concret care sunt acestea, ce faptă a săvârșit fiecare pârât (în condițiile în care bunul principal – terenul și construcțiile – se află în patrimoniul debitoarei, iar instalația de irigat a fost predată administratorului judiciar) și care sunt mijloacele de probă ce susțin aceste afirmații.
Ori, atât în doctrină cât și în jurisprudență s-a subliniat faptul că pentru aplicarea prev. art. 138 lit. a) din Legea nr. 85/2006 este necesar să se facă dovada certă că membrii organelor de conducere au utilizat bunurile sau creditele debitoarei în interesul propriu sau al unei alte persoane.
Cum în cauză această dovadă nu s-a făcut, susținerea reclamantei având un grad nepermis de generalitate pentru a fi admisibilă, instanța constată că în mod corect instanța de fond nu a reținut săvârșirea de către pârâți a faptei prev. de lit. a) a art. 138 din lege.
Cât privește nevirarea sumelor datorate cu titlu de contribuții speciale, respectiv existența creanțelor neîncasate, reclamanta nu a adus dovezi privind faptul că insolvența societății s-ar datora împrejurării că sumele reținute de la angajați nu au fost virate în conturile speciale (cu atât mai mult cu cât aceste sume sunt modice, însumând 6601 lei cu tot cu impozitul pe profit și pe teren, iar pasivul total fiind de 2.606.618, 60 lei) și nici probe în legătură cu încasarea vreunei sume din totalul creanțelor și utilizarea ei în scop personal, astfel cum impun prevederile legale incidente în materia răspunderii delictuale.
Pentru existența faptei ilicite prevăzute de art. 138 lit. c), invocată de recurentă, legiuitorul solicită ca persoana responsabilă să fi desfășurat sau să fi dispus în interes personal desfășurarea unei activități neprofitabile care să conducă la insuficiența fondurilor bănești disponibile ale societății.
Dispozițiile art. 138 litera c) privesc sancționarea neîndeplinirii obligației de sesizare a instanței în cazul în care instalarea stării de insolvență este iminentă, și continuarea activității în interes personal, în condițiile în care obligația de sesizare a instanței, conform art. 27 din lege, privește numai situația în care debitorul se află deja în stare de insolvență.
Potrivit art. 27 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, legiuitorul lasă la latitudinea debitorului decizia de a sesiza instanța sau de a continua activitatea, în condițiile în care apariția stării de insolvență este iminentă.
Din interpretarea prevederilor mai sus menționate, rezultă că debitorului îi este permisă continuarea activității și în situația în care insolvența este iminentă, în condițiile practicării unei strategii manageriale viabile, a unei administrări eficiente, cu perspective de redresare a societății, prevalând soluția salvării debitorului insolvent.
Astfel, Curtea apreciază că art. 138 lit. c) nu sancționează decizia continuării unei activități, în condițiile în care insolvența este iminentă, ci reaua-credință a persoanelor aflate la conducerea societății, care au decis continuarea unei activități comerciale ineficiente, exclusiv în interes personal, cu consecința prejudicierii creditorilor societății.
În speță, judecătorul sindic a reținut în mod corect că recurenta nu a administrat nicio probă în susținerea afirmațiilor sale care, prin ele însele, nu sunt de natură a face dovada întrunirii elementelor răspunderii personale ale pârâților-intimați, care au avut, succesiv, calitatea de administratori statutari ai societății aflate în stare de insolvență.
Împrejurarea că societatea a continuat să-și desfășoare activitatea, în condițiile în care aceasta acumula datorii la bugetul de stat, pe care nu reușea să le achite, nu este suficientă pentru atragerea răspunderii, câtă vreme nu s-a probat interesul personal al pârâților în continuarea activității.
În concret, recurenta trebuia să determine faptele săvârșite de intimați constând în aceea că ar fi dispus continuarea activității în interes personal, deși era evidentă încetarea de plăți și să producă dovezi concludente.
În consecință, în mod corect judecătorul sindic nu a reținut răspunderea personală a pârâților pentru această faptă.
Instanța constată că nici afirmațiile potrivit cu care în cauză sunt întrunite și condițiile prevăzute de art. 138 lit. d) din Legea nr. 85/2006, culpa pârâților nefiind dovedită (în condițiile în care au fost predate documente de către O. I. la datele de 17.01.2013, respectiv la 20.02.2013) și de asemenea nici existența legăturii de cauzalitate dintre fapte și ajungerea societății în stare de insolvență. Recurenta nu a precizat când a solicitat foștilor administratori prezentarea documentelor ci doar data notificării acestora cu privire la deschiderea procedurii, dată care este însă ulterioară deschiderii procedurii, astfel că predarea cu întârziere a documentelor sau nepredarea lor în anul 2010, când au fost notificați, nu putea determina . societății, petrecută anterior.
Instanța constată că nici în ce privește fapta prevăzută de lit. e) a art. 138 recurenta nu a indicat, în concret, pentru fiecare pârât, care sunt activitățile imputate, respectiv activele la care se referă, modalitatea de înstrăinare a acestora, respectiv destinația fondurilor obținute și nu a administrat probe de natură a susține afirmațiile făcute la modul general prin acțiunea introductivă și prin cererea de recurs, soluția judecătorului sindic fiind temeinică și legală.
Pentru aceste considerente, constatând recursul nefondat, instanța îl va respinge urmând ca în temeiul dispozițiilor art. 312 Cod procedură civilă să mențină hotărârea recurată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de „L. Company 2003” SPRL, lichidator judiciar al debitoarei S.C. ARTI PLUS SRL împotriva sentinței civile nr. 1778/2012 din 12 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Iași, Secția II civilă – faliment, hotărâre pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi, 23 Septembrie 2013.
Președinte, C.-A. S. | Judecător, A. G. | Judecător, L. P. |
Grefier, D. G. |
Red. P.L.
Tehnoredactat
G.D.
2 ex./ 22.10.2013
Tribunalul Iași: B. C. M.
| ← Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... | Angajare raspundere organe de conducere. Art.138 din Legea... → |
|---|
