Obligatia de a face. Sentința nr. 517/2013. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 517/2013 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 04-09-2013 în dosarul nr. 2742/99/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 79/2013
Ședința publică de la 04 Septembrie 2013
Completul compus din:
Președinte: V. C.-S.
Judecător: C. T.
Grefier: A. H.
S-a luat în examinare cererea de apel formulată de . împotriva sentinței civile nr. 517 din 14 martie 2013 pronunțată de Tribunalul Iași –Secția II civilă, contencios administrativ și fiscal, intimați fiind G. M. și G. A., având ca obiect obligația de a face – constatare nulitate clauze abuzive.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat A. D. B. pentru apelanta ., cu delegație la fila 9 dosar și avocat I. S. L. pentru intimații G. M. și G. A., care depune la dosar delegație de reprezentare în instanță.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează aspectele mai sus menționate cu privire la prezența părților și la modul de îndeplinire a procedurii de citare, că apelul este la al doilea termen de judecată și se solicită judecata în lipsă.
Avocat I. pentru intimații G. A. și G. M. depune la dosar întâmpinare, cu duplicat spre comunicare.
Instanța constată că întâmpinarea formulată de intimații G. A. și G. M. nu a fost depusă la dosar în termen procedural, respectiv cu 5 zile înainte de termen, urmând a fi păstrată la dosar ca și concluzii scrise.
Președintele completului înmânează duplicatul întâmpinării apărătorului apelantei și lasă dosarul la a doua strigare pentru ca apărătorul apelantei să aibă posibilitatea de a lua cunoștință de conținutul acestui act procedural.
La reluarea cauzei la a doua strigare, se prezintă avocat A. D. B. pentru apelanta . și avocat I. S. L. pentru intimații G. M. și G. A..
Avocat A. pentru apelanta . având cuvântul, solicită încuviințarea probatoriului solicitat prin cererea de apel, respectiv proba cu interogatoriul intimaților, în dovedirea chestiunilor de fapt cu privire la negociere, la atitudinea pozitivă a băncii cu privire la acest aspect, apreciind că se impune a fi chemați la interogatoriu reclamanții pentru a relata faptele personale pe care le-au perceput cu ocazia încheierii acestui contract și a întâlnirilor cu reprezentanții băncii.
Avocat I. pentru intimați având cuvântul, solicită respingerea probei cu interogatoriul intimaților, apreciind că aspectele invocate puteau fi dovedite cu orice mijloc de probă și apelanta avea posibilitatea de a administra proba cu înscrisuri în acest sens la prima instanță, aceste înscrisuri fiind depuse la dosar.
La interpelarea instanței, avocat A. susține că proba cu înscrisuri solicitată prin cererea de apel a fost administrată, nu are înscrisuri noi, toate înscrisurile de care înțelege să se folosească aflându-se la dosarul cauzei.
Instanța apreciază că în această fază procesuală nu se impune a fi încuviințată și administrată proba cu interogatoriul intimaților și prin urmare respinge solicitarea.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată apelul în stare de judecată și acordă cuvântul la dezbateri.
Avocat A. pentru apelanta . având cuvântul, arată își menține opinia că proba cu interogatoriul reclamanților ar fi trebuit pusă în discuție la prima instanță. Apreciază că apelul exercitat este întemeiat și se impune admiterea acestuia.
Apărătorul consideră că în speță sarcina probei este împărțită, în sensul că sarcina probei cu privire la dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților revine reclamanților, iar sarcina probei în ce privește negocierea revine băncii, respectiv dacă acea clauză era negociabilă sau nu, aspect ce rezultă foarte clar din condițiile speciale ale contractului de credit, la ultimul articol, intitulat „alte mențiuni” ce cuprinde o notă de subsol ce explică inserarea acestui punct în convenția de credit, respectiv situația în care se negociază clauze derogatorii de la textul convenției. În condițiile în care exista posibilitatea ca acest contract să cuprindă condiții derogatorii de la condițiile speciale, consideră că această convenție era negociabilă, producându-se astfel o răsturnare a sarcinii probei, banca dovedind acest aspect, fără ca reclamanții să fi dovedit că au inițiat negocierea.
În ceea ce privește dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților, avocat A. susține că nu s-a dovedit nici în fața instanței de fond și nici în fața instanței de apel, în condițiile în care acest dezechilibru ar fi trebuit dovedit, la fel ca și buna sau reaua credință.
Solicită admiterea apelului, cu cheltuieli de judecată.
Avocat I. pentru intimații G. A. și G. M. având cuvântul, solicită respingerea apelului ca nefondat, apreciind că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materie atunci când a constatat caracterul abuziv al clauzei inserată în art. 5 litera a din convenția de credit, apreciind că prin perceperea comisionului de risc se creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. Consideră că în condițiile în care acest comision de risc nu se restituie clientului în situația în care riscul nu s-a produs pe perioada de desfășurare a contractului de credit, împrumutații sunt obligați să achite acest comision pentru a contribui la acoperirea riscurilor de neplată a altor împrumutați din alte contracte, făcându-se dovada astfel tocmai a acelui dezechilibru invocat, precum și a faptului că perceperea acestui comision poate sta la baza îmbogățirii fără justă cauză a băncii.
În ceea ce privește acele dovezi că reclamanții nu sunt în situația de risc sau că riscul a fost calculat incorect, apărătorul susține că există asigurare, valoarea imobilului ipotecat nu a scăzut cu 50 %, salariul nu a scăzut, nu a existat nicio lună în care intimații să nu plătească comisionul de risc, în caz de neplată în cuprinsul contractului există un comision care ar asigura neplata, neplată ce este garantată de posibilitatea creditorului de executa bunul ipotecat sau alte bunuri prezente și viitoare în patrimoniul intimaților.
Solicită respingerea apelului, cu cheltuieli de judecată, solicitând a i se da posibilitatea de a face dovada achitării onorariului de avocat.
Avocat A. pentru apelantă susține că acest comision și dobânda calculată fac parte din costul total de acordare a creditului.
Instanța, declarând dezbaterile încheiate, în baza art.150 Cod procedură civilă, rămâne în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Deliberând asupra apelului de față, constată:
Prin sentința civilă nr. 517/2013 din 14 martie 2013, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul Iași a hotărât:
A respins excepțiile netimbrării, nulității cererii de chemare în judecată și prescripției dreptului la acțiune.
A admis în parte acțiunea formulată de reclamanții G. M. și G. A. în contradictoriu cu pârâta .>
A constatat nulitatea clauzei menționate la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale Convenției de credit nr._/30.08.2007 privind „comisionul de risc”.
A obligat pârâta la restituirea către reclamanți a sumei de 4899,04 CHF încasată cu titlu de comision de risc pentru perioada septembrie 2007 - septembrie 2011, precum și a sumelor percepute în continuare cu titlu de comision de risc redenumit comision de administrare până la pronunțarea sentinței, sume actualizate cu indicele de inflație.
A obligat pârâta să plătească reclamanților dobânda legală aferentă sumelor de restituit, calculată de la data introducerii acțiunii și până la data plății efective.
A admis excepția lipsei de interes și a respins pe această excepție cererea reclamanților privind anularea clauzelor prevăzute de art. 3 lit. d din Condițiile Speciale ale Convenției de credit, art. 8.1 lit. c și d și art. 10 din Condițiile Generale .
A compensat cheltuielile de judecată efectuate de părți.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele considerente de fapt și de drept:
În privința excepției netimbrării, prima instanță a avut în vedere obiectul acțiunii și dispozițiile art. 15 lit. j din Legea nr. 146/1997 care prevăd scutirea de la plata taxei de timbru pentru cererile referitoare la protecția consumatorilor, atunci când persoanele fizice au calitatea de reclamant împotriva agenților economici.
În privința excepției nulității cererii de chemare în judecată, prima instanță a argumentat că acțiunea reclamanților G. M. și G. A. astfel cum a fost formulată și precizată îndeplinește condițiile art. 112 Cod procedură civilă.
În privința excepției prescripției dreptului la acțiune, prima instanță a avut în vedere că sancțiunea care intervine în situația constatării clauzelor abuzive este nulitatea absolută, Legea nr.193/2000 pe care se întemeiază prezenta acțiune interzicând comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii și având scopul de a ocroti interesul general al tuturor consumatorilor, așadar un interes public, acțiunea în nulitate fiind așadar imprescriptibilă; acțiunea în restituirea prestațiilor efectuate în baza unui act juridic anulat este prescriptibilă, însă termenul general de prescripție de trei ani începe să curgă de la momentul constatării caracterului abuziv al clauzei.
În privința excepției lipsei de interes a cereriireclamanților privind anularea clauzelor prevăzute de art. 3 lit. d din Condițiile Speciale ale Convenției de credit, anularea clauzei stabilite la art. 8.1 lit. c și d și art. 10 din Condițiile Generale, prima instanță a avut în vedere clauza prevăzută de art. 3 lit.d potrivit cu care „Data ajustării dobânzii: „Banca isi rezerva dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente in cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetara comunicând împrumutatului noua structura a ratei dobânzii; rata dobânzii astfel modificata se aplica de la data comunicării”.
A argumentat prima instanță că reclamanții au mai solicitat constatarea nulității clauzei privind scadența anticipată înscrisă la art. 8.1 lit. c și d din Condițiile Generale ale Convenției - „In cazul in care se ivește vreuna din situațiile următoare, atunci in orice moment Banca va avea dreptul, pe baza unei notificări transmise imprumutatului, Codebitorului si Garantului sa declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat impreuna cu dobânda acumulata si toate celelelte costuri datorate Băncii conform Convenției c) in cazul apariției unei situatii neprevăzute care in opinia Băncii face sa devină improbabil ca împrumutatul sa-si poată indeplini obligațiile asumate conform Convenției; d) in cazul apariției unei situații neprevăzute conform căreia, in opinia Băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător."
Prin actul adițional nr. 1/25.08.2010 prevederile art. 3 lit. d au fost înlocuite, în sensul eliminării prevederilor referitoare la data ajustării dobânzii criticate de reclamanți și inserării unor prevederi privind D..
Prin același act adițional s-a stabilit la art. 7 ca prevederile art. 8 referitoare la scadența anticipată să se aplice doar în cazul neîndeplinirii de către împrumutat/codebitori a obligației de plată a sumelor restante, a comisioanelor datorate, precum și a altor costuri aferente convenției.
Prin urmare, a fost strict reglementată situația scadenței anticipate prin raportare obiectivă la conduita reclamanților față de obligațiile ce le revin în baza convenției și a prevederilor legale ce guvernează raporturile părților.
Art. 10.2 prevede că în oricare din cazurile menționate la art. 10.1 (referitor la Convenție pot apărea, la data semnării sau ulterior modificări de interpretare ale oricărei legi, prevederi sau reglementăriaplicabile ), in termen de 15 zile de la data la care a fost notificat in scris de către Banca, împrumutatul va păti acesteia sumele suplimentare, astfel incat sa compenseze Banca pentru creșterile costurilor sau altor rambursări.”
Instanța a reținut că aceste costuri suplimentare nedeterminate la momentul încheierii convenției de credit în ce privește cuantumul sau termenul de plată și care nu au implicat o anume prestație din partea pârâtei nu au fost percepute de la reclamanți până la actul adițional nr. 1/25.08.2010 propus acestora de către pârâtă .
Prin actul menționat (art. 11.3) pârâta a propus ca dispozițiile Secțiunii 10 din Condițiile Generale ale Convenție să fie înlocuite .
Referitor la acest act adițional, prin adresa nr. 2759/14.09.2010, anterioară introducerii acțiunii, reclamanții și-au exprimat dezacordul expres doar în privința transformării comisionului de risc în comision de administrare, restul modificărilor propuse de pârâtă find acceptate tacit.
Față de aspectele menționate prima instanță a constatat lipsa unui interes actual al reclamanților în constatarea caracterului abuziv referitor la clauzele în discuție care nu și-au produs efectele.
În consecință, având în vedere modificările propuse de pârâtă reclamanților, precum și faptul că nu s-a demostrat că în perioada în care clauzele respective aveau redactarea inițială reclamanții ar fi suferit un prejudiciu, ducând la ruperea echilibrului prestațiilor ce decurg din convenția de credit, chiar dacă aceste clauze fac parte dintr-un contract preformulat, prima instanță a respins ca lipsită de interes cererea referitoare la aceste clauze, în condițiile în care denunțarea actului adițional vizează doar comisionul de risc, redenumit comision de administrare.
Pe fond, tribunalul a reținut că în cauză, reclamanții G. M. și G. A. au solicitat în contradictoriu cu pârâta . constarea nulității clauzei menționate la art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale Convenției de credit nr._/30.08.2007 privind „comisionul de risc”, restituirea sumei de 4899,04 CHF încasată cu titlu de comision de risc pentru perioada septembrie 2007 - septembrie 2011, precum și a sumelor percepute în continuare cu titlu de comision de risc redenumit comision de administrare până la pronunțarea sentinței, sume actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală aferentă.
Instanța de fond a reținut că reclamanții, raportat la obiectul convenției de credit și partea contractantă, se încadrează în prevederile Legii nr. 193/2000 care la art. 2 al. 1 stabilește că prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.
A considerat tribunalul că relevantă este și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene din care reiese definiția consumatorului ca acea parte vulnerabilă din punct de vedere economic și mai puțin experimentată în materie juridică.
În ceea ce privește protecția consumatorilor, prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european și cel național au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula, în măsura în care se reține că acesta cuprinde clauze abuzive.
O asemenea intervenție nu încalcă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin.1 Cod civil, libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreționară de a contracta. Un contract are putere de lege între părți, fiind prezumat a fi guvernat de buna-credință și echilibru contractual al prestațiilor, în caz contrar, el nu poate fi opus părților, terților sau instanței de judecată.
Prin Legea nr. 193/2000 s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale.
Interpretând directiva menționată, Curtea de Justiție a Comunităților Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C – 240/98) că protecția acestui act normativ conferă judecătorului național posibilitatea de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe aceasta. Întrucât o asemenea examinare presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată.
Instanța a mai reținut că art. 1 al. 3 din Legea nr.193/2000, în forma în vigoare la data încheierii convenției părților, interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Referitor la comisionul de risc, instanța de fond a reținut că art. 5 lit. a din Condiții speciale ale convenției de credit stabilește valoarea de „0,15 %” aplicat la soldul creditului, credit plătibil lunar, in zile de scadenta, pe toata perioada de derulare a prezentei Convenții de credit" .
Această clauză nu a fost negociată direct cu reclamanții, deoarece face parte dintr-un contract standard, preformulat, utilizat de pârâtă.
Perceperea comisionului de risc este prevăzută pe toată durata convenției de credit, iar cuantumul comisionului este ridicat, fiind stabilit în cuantum de 18.580 CHF pe durata convenției, conform scadențarului depus.
Acest comision nu prezintă nicio justificare rezonabilă pentru a fi perceput, în contextul în care pârâta, pentru creditul acordat percepe dobândă, iar prin cuantumul său creează un dezechilibru între prestațiile părților .
S-a invocat de către pârâtă că acest comision este unul determinat de existența riscului de credit, respectiv riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către client a obligațiilor contractuale constând în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia .
Instanța a reținut însă, față de valoarea comisionului de risc pe toată perioada convenției, că perceperea acestuia rămâne nejustificată obiectiv, având în vedere că nu reprezintă costul unui anume serviciu prestat de pârâtă și nici nu se poate impune premisa că reclamanții vor fi la un moment dat de rea-credință și nu vor mai achita ratele, având în vedere și faptul că pârâta și-a luat măsuri suplimentare de a preîntâmpina riscul neplății prin instituirea unei garanții reale asupra imobilului aflat în proprietatea reclamanților indicat la pct. 7 din Condițiile speciale .
De asemenea, prin contract, comisionului criticat de reclamanți nu i s-a dat expres destinația asigurării rambursării creditului (garanție suplimentară).
Prin urmare, instanța de fond a apreciat că prin instituirea comisionului de risc, în condițiile menționate, s-a creat în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit .
Potrivit art. 4 alin. 1,2 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Art. 4 alin. 3 teza finală din Legea nr. 193/2000 prevede, de asemenea, că dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Însă, după cum s-a arătat, clauza în discuție, sub aspectul conținutului și efectelor servește doar intereselor pârâtei, fiind contrară principiilor previzibilității, bunei-credințe și corectei informări ce guvernează raporturile contractuale.
Apărările pârâtei întemeiate pe fundamentul organizării activității de creditare nu pot fi primite, deoarece vizează elemente economice teoretice și practice care țin strict de îndeplinirea obiectului său de activitate și care depășesc cadrul procesual impus de prezenta acțiune, neputând constitui drept temei pentru impunerea unor clauze abuzive în sarcina consumatorilor.
În cauză, creditul a fost acordat în baza unei structuri de costuri predefinite, neexistând niciun proces verbal de negociere în formă scrisă anterior încheierii convenției de credit din care să rezulte că reclamanții au avut posibilitatea influențării naturii clauzei privind comisionul de risc.
A mai notat instanța de fond că potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000 clauzele abuzive cuprinse în contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.
Prin restituirea comisionului de risc nu se poate ridica problema privării pârâtei de un „bun” în sensul art. 1 Protocolul 1 din CEDO, față de constatarea caracterului abuziv al clauzei în temeiul căreia a fost perceput comisionul, lipsind așadar condiția încasării legitime.
Instanța de fond a mai avut în vedere faptul că restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de risc nu este inadmisibilă.
Deși convenția de credit este un contract cu executare succesivă restituirea prestațiilor este admisibilă și nu reprezintă o excepție de la efectul retroactiv si de la principiul repunerii părților în situația anterioară.
Astfel, raportat la conținutul prestațiilor părților unui asemenea contract (privind plata unor sume de bani) nulitatea produce efecte retroactiv, situația reclamanților nefiind similară cu cea a părților altor contracte cu execuție succesivă în care nulitatea produce efecte pentru viitor deoarece există o imposibilitate obiectivă a restabilirii în natură a situației anterioare.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen și motivat, pârâta ., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în esență sub următoarele aspecte:
Motivează apelanta că perceperea comisionului de risc are o cauza legală. În privința incidenței ipotecii apelanta invocă deprecierea cu aproape 50% a valorii imobilelor situate in raza mun. Iași din anul 2007 și pana în prezent iar în privința unei pretinse garantări duble a împrumutului susține că acest comision de risc face parte din categoria comisioanelor care se înscriu în costul total de acordare a creditului si se suporta de către debitori, neavând nicio legătura cu clauzele referitoare la garantarea creditului acordat. Simplul fapt al garantării creditului prin instituirea unei ipoteci de rang I asupra unui imobil nu este de natura a împiedica banca împrumutătoare sa stabilească alte comisioane plătibile de debitor, in măsura in care legislația o permite, cu condiția ca valoarea si justificarea perceperii sa fie definite. De altfel, reglementarea comisionului de risc este cuprinsă in secțiunea privind costurile, fiind greșita asocierea cu clauzele referitoare la garanții.
Susține apelanta că, în cazul reclamanților, s-a prevăzut in mod expres perceperea comisionului de risc, coeficientul fiind concret stabilit, astfel că nu se poate retine caracterul abuziv al clauzei, cu atât mai mult cu cât nicio norma legala nu interzicea perceperea unui atare comision, pana la adoptarea OUG 50/2010 care nu este incident în cauză.
Arată apelanta că prin constituirea garanției reale imobiliare se acoperă un alt risc, cel al neplății. Asigurătorul nu asigura în totalitate si orice risc in mod absolut necondiționat si la prima cerere a beneficiarului poliței, negarantând recuperarea sumelor asigurate din varii motive faptice ulterioare. Prin luarea inscripției ipotecare banca își mai asumă un risc, respectiv cel al deprecierii valorii juste a bunurilor imobile și ale celor luate garanție, aceasta presupunând că o garanție care acoperă suma împrumutata in momentul constituirii sale ar putea apărea ca insuficienta peste o perioada de timp, generând alte costuri specifice riscului de credit (provizioane).
Arată apelanta că susținerile reclamanților cum că acordarea creditului a fost scutită de risc și că perceperea acestui comision a fost făcuta cu intenția de a creste profitul băncii nu pot fi primite întrucât orice credit presupune un risc care trebuie evaluat periodic iar perceperea comisionului de risc are o cauză legală.
Critică apelanta și respingerea probei cu interogatoriu, ceea ce a condus la nerespectarea dreptului său la apărare.
Motivează apelanta ca soluția primei instanței este construită doar prin aprecierea lipsei de negociere a clauzelor contractuale, concluzie nelegala si netemeinica în condițiile in care există și alte condiții care trebuie îndeplinite, respectiv condiția clauzei contrare bunei-credințe și condiția creării unui dezechilibru contractual semnificativ. Or, aceste condiții nu sunt îndeplinite câtă vreme costul reprezentând comisionul de risc este unul clar stabilit de la începutul derulării convenției, dimensionat de o valoarea concreta - soldul creditului - având scadența stabilită și fiind trecut în graficul de rambursare.
Nu se poate retine ca prin comisionul de risc se maschează de fapt o dobânda atât timp cât aceste noțiuni nu se confundă. Perceperea comisionului de risc nu poate fi considerată abuzivă, având în vedere perioada mare pe care s-a acordat creditarea si cuantumul ridicat al sumei împrumutate. Nu se poate retine încălcarea bunei-credințe cât timp suma lunară care trebuie să o achite reclamanții cu titlu de comision de risc este determinată prin raportare la soldul în continuă scădere, ceea ce înseamnă că se diminuează pe măsura ce se achita din valoarea creditului si prin urmare se diminuează și riscul la care este expusa banca.
Apelanta solicită și respingerea cererii de restituire a sumelor plătite cu titlu de comision de risc, întrucât contractele de credit sunt cu executare succesivă iar anularea unei clauze dintr-un contract cu executare succesivă nu poate produce efecte retroactive.
Cererea de apel este legal taxată.
Intimații au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului, susținând, în esență, că prima instanță a aplicat corect dispozițiile legale in materie atunci când a constatat caracterul abuziv al clauzei înscrise în art.5 lit. a din contractul de credit, criticile apelantei fiind nefondate, câtă vreme au garantat cu toate bunurile, prezente și viitoare, inclusiv cu veniturile acestora, iar dreptul băncii de recuperare nu se limitează la urmărirea garanțiilor, deprecierea afectând exclusiv patrimoniul împrumutatului. În plus, băncile sunt asigurate, riscul de a nu-și încasa despăgubirea de la asigurător fiind, practic, inexistent.
Se mai apără intimații arătând că respingerea probei cu interogatoriul reclamanților reprezintă tocmai interpretarea dispoziției legale conform căreia faptul juridic poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, inclusiv cu înscrisuri, probă admisă și administrată la solicitarea paratei.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Curtea apreciază că apelul este nefondat, Tribunalul stabilind corect situația de fapt și aplicând judicios dispozițiile legale relevante, potrivit considerentelor ce urmează:
Curtea nu poate primi criticile apelantei referitoare la faptul că ar fi excluse verificării din perspectiva caracterului abuziv clauzele stipulate în art. 5 lit. a (comisionul de risc), întrucât s-ar referi la componente sau caracteristici ale costului total al creditului - făcând parte din prețul contractului - și nu ar fi produs niciun dezechilibru semnificativ între prestațiile părților.
În acest sens, Curtea reține că art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Este cunoscut că Legea nr. 193/2000 reprezintă legea de transpunere în dreptul național a Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, aceasta din urmă prevăzând, în art. 4 alin. 2, că „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici justețea prețului sau a remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.
Este de remarcat că nici Legea 193/2000 și nici Directiva 93/13 nu exclud - automat și nediferențiat - de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, făcând referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb și la necesitatea exprimării în mod clar și inteligibil a clauzei referitoare la preț.
Astfel, se observă în speță că Secțiunea 3 intitulată „Costuri”, din Condițiile generale ale convenției de credit, definește, la art. 3.5, comisionul de risc ca fiind acel comision perceput pentru punerea la dispoziție a creditului, definiție care este identică în substanță cu cea oferită de articolul 3.1 cu privire la dobânda curentă. Nicio altă prevedere contractuală, fie ea din Condițiile generale sau speciale, nu oferă alte informații cu privire la destinația comisionului de risc și nici nu justifică - în vreo manieră oarecare - fundamentul perceperii acestuia de către bancă.
În consecință, corect a reținut Tribunalul, în sentința supusă prezentului apel, că pentru același serviciu (acordarea creditului) se percep două costuri, fără ca distincția dintre aceste costuri să fie exprimată în mod clar și inteligibil, așa cum cer expres dispozițiile art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE și art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000. Perspectiva din care simpla determinare a prețului, sub forma unui procent din soldul creditului, ar reprezenta o exprimare clară și inteligibilă a clauzei referitoare la preț nu poate fi primită, întrucât scindarea costului contractului induce ideea unor rațiuni diferite de percepere a componentelor prețului, ce trebuie cunoscute de cocontractant, trebuie să fie transparente, condiție ce nu e îndeplinită în cauză.
Având în vedere aceste considerente Tribunalul a apreciat în mod judicios că poate proceda la analizarea eventualului caracter abuziv al clauzei înserate la pct. 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 193/2000.
În consecință, din modul în care este definit comisionul de risc (art. 3.5. din secțiunea 3 intitulată „costuri” din condițiile generale) și anume acel comision perceput pentru punerea la dispoziție a creditului (dar și din lipsa oricăror alte informări, justificări cu privire la perceperea acestui comision) rezultă că definiția sa este identică cu cea a dobânzii curente, oferită de art. 3.1, respectiv că pentru același serviciu se percep două costuri, fără a se face distincție între ele, într-un mod clar și inteligibil, cum prevăd dispoziția de drept al Uniunii Europene și legea de transpunere a acesteia.
În acest sens, Tribunalul a interpretat corect declarația cuprinsă în preambulul Directivei 93/13/CEE potrivit cu care, deși aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate, totuși acest raport poate fi luat în considerare în aprecierea corectitudinii altor clauze, în sensul în care instanța poate analiza eventualul caracter abuziv al unuia dintre cele două costuri prin prisma perceperii, deja, a celuilalt cost.
Nu poate fi primit argumentul apelantei, referitor la aplicabilitatea directă a directivei, întrucât în jurisprudența sa Curtea de Justiție a Uniunii Europene a consfințit dreptul statului de a aplica o protecție mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă și permite instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau renumerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil (Hotărârea din 3 iunie 2010, cauza C-484/08, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociatiacion de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc), par. 28-29, 40-44).
În ceea ce privește negocierea cu consumatorul a clauzei contestate, Curtea observă că, deși sarcina probei revenea băncii în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin.3 teza finală din Legea nr. 193/2000, nici la prima instanță și nici în calea de atac nu s-a probat negocierea lor directă, contrar celor afirmate de apelantă.
Simpla semnare a contractului nu are semnificația cunoașterii/negocierii acestei clauze.
Apelanta pârâtă a recunoscut implicit, prin întâmpinare și cererea de apel, faptul că nu a negociat cu reclamanții comisionul de risc, precizând că aceștia erau obligați să depună un minim de diligență pentru protejarea intereselor lor și erau liberi să refuze perfectarea contractului, în condițiile propuse, putând să se orienteze către alte produse de creditare existente pe piață și oferite atât de banca pârâtă cât și de alte instituții de creditare.
Potrivit dispozițiilor art. 4 alin.2 din Legea nr. 193/2000 o clauză este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți. În cauză, pârâta a recunoscut faptul că a recurs la un contract tipizat, cuprinzând clauze nenegociabile, astfel că susținerile privitoare la negocierea clauzelor cuprinse în condițiile speciale și implicit la necuprinderea comisionului de risc în condițiile generale sunt vădit nefondate și vor fi respinse ca tare. Așa cum rezultă din art. 3.5 din condițiile generale ale convenției de credit, dreptul băncii de a percepe comisionul de risc a fost stabilit prin condițiile generale și nu prin condițiile speciale.
Curtea constată că acest comision nu este definit nici în condițiile generale și nici în condițiile speciale ale convenției de credit, neputând fi verificată destinația și funcția acestuia. În consecință, este corectă aprecierea instanței de fond, potrivit cu care consumatorul nu putea negocia un comision al cărui rol și mod de funcționare nu a fost explicat nicăieri în cuprinsul contractului.
Nu pot fi primite justificările perceperii acestui comision, făcute prin cererea de apel, necuprinse în convenția de credit încheiată cu reclamanții. Împrejurarea invocată de apelantă, potrivit cu care reclamanții au avut cunoștință de existența și de întinderea obligațiilor ce le reveneau, atât sub aspectul valorii cât și sub cel al perioadei (cuprinse în graficul de rambursare) și au fost de acord, prin semnarea convenției, cu plata comisionului de risc, nu poate determina lipsa de incidență a prevederilor Legii nr. 193/2000. A valida un astfel de raționament ar echivala cu neaplicarea, în mare parte, a dispozițiilor acestui act normativ, în condițiile în care prin edictarea sa legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care au încheiat deja contracte ce au putea conține clauze abuzive.
Codul civil consacră principiul libertății contractuale, însă art. 969 precizează expres că au putere de lege doar convențiile legal făcute, Legea nr. 193/2000 reglementând tocmai acele situații în care clauzele contractuale consimțite de parte nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.
Și condiția ca respectiva clauză să fi creat, în detrimentul reclamanților și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților este îndeplinită.
Potrivit apelantei ., comisionul de risc reprezintă (deși nu a fost definit astfel prin convenția de credit, astfel cum s-a arătat mai sus) costul perceput de bancă și datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului pentru o perioadă îndelungată de timp.
Curtea nu contestă că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, însă apreciază că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avute în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului, garanțiile acordate pentru acordarea împrumutului, etc. Or, în speță, executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor a fost garantată prin constituirea, în favoarea băncii, a unei ipoteci de gradul I asupra unui imobil (punctul 7 litera a „garanții” din convenție), evaluat de o societate de asigurare agreată de bancă la o valoare ce o depășește pe cea a creditului. Instanța de apel nu poate ignora nici cuantumul acestui comision, în procent de 0,22 % .
De asemenea, Curtea observă că în contract nu este stipulată posibilitatea restituirii către împrumutat a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finele perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au materializat.
Prin urmare, având în vedere ansamblul acestor elemente, Curtea apreciază că prin stipularea comisionului de risc în context s-a creat, în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, fiind astfel îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000.
În ceea ce privește motivul de apel referitor la restituirea sumelor plătite cu titlu de comision de risc, Curtea reține că soluția primei instanțe a fost consecința constatării caracterului abuziv al clauzei în temeiul căreia a fost reținut respectivul comision. Convenția de credit este un contract cu executare succesivă, însă restituirea prestațiilor este admisibilă și nu poate fi interpretată ca o excepție de la efectul retroactivității și de la principiul repunerii părților în situația anterioară. Cum efectul direct al constatării nulității absolute a unui contract (în speță a unei clauze din contract) este restabilirea situației anterioare, Curtea consideră că instanța de fond a pronunțat o sentință temeinică, în deplină concordanță cu dispozițiile legale.
Nu poate fi primită critica apelantei privind încălcarea dreptului la apărare prin administrarea unui probatoriu limitat. Proba interogatoriului a fost propusă prin întâmpinarea depusă la fond, fără a se preciza însă faptul juridic urmărit a fi dovedit, respectiv negocierea clauzei contestate. Or, tocmai în baza efectului devolutiv al apelului, Curtea a apreciat neconcludentă proba interogatoriului solicitată și în calea de atac, în raport de înscrisurile încuviințate și administrate la fond care au probat existența unui contract tipizat, cuprinzând clauze nenegociabile.
Raportat considerentelor expuse și reținând că prima instanță a stabilit corect situația de fapt și a aplicat judicios dispozițiile legale relevante, Curtea, în temeiul dispozițiilor art. 296 teza I Cod procedură civilă, va respinge apelul și va păstra sentința apelată.
Curtea va respinge cererea formulată de intimații – apelanți G. M. și G. A. referitoare la obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată, în cauză nefiind depusă dovada cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea prezentului apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de ., cu sediul în București împotriva sentinței civile nr. 517/14 martie 2013 pronunțată de Tribunalul Iași, Secția II civilă, contencios administrativ și fiscal, pe care o păstrează.
Respinge cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată în apel formulată de intimații-reclamanți G. M. și G. A..
Definitivă.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică, azi 04 Septembrie 2013.
Președinte, V. C.-S. | Judecător, C. T. | |
Grefier, A. H. |
Redactat T.C.
Tehnoredactat A.H.
02 exemplare
Tribunalul Iași: C. A.
| ← Plângere împotriva rezoluţiei directorului ORC. Sentința nr.... | Radiere. Decizia nr. 452/2013. Curtea de Apel IAŞI → |
|---|
