Procedura insolvenței societăți cu răspundere limitată . Decizia 151/2010. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS
ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 151/2010
Ședința publică din data de 25 ianuarie 2010
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Augusta Chichișan
JUDECĂTOR 2: Mihaela Sărăcuț
JUDECĂTOR 3: Mirela Budiu
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul, împotriva sentinței civile nr. 1944 din 18.05.2009, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Comercial Cluj, în contradictoriu cu intimații ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE C prin DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A JUDEȚULUI C, SC SRL prin lichidator, având ca obiect procedura insolvenței angajarea răspunderii membrilor organelor de conducere.
La apelul nominal făcut în cauză s-a prezentat pentru recurent, avocat, lipsă fiind intimații.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul promovat este timbrat cu taxă judiciară de timbru în sumă de 60 lei și timbru judiciar in valoare de 0,3 lei.
S-a făcut referatul cauzei după care, se constată că în data de 21.01.2010 s-a înregistrat la dosarul cauzei din partea reprezentantului ales al recurentului un înscris la care s-a anexat copia certificată a declarației martorului, audiat la fond ( 54 -55).
Reprezentanta recurentului a susținut că, nu mai are de formulat alte cereri în probațiune, solicitând acordarea cuvântului pe fond.
Curtea, în urma deliberării, constată că nu mai sunt de invocat excepții prealabile sau de formulat alte cereri în probațiune, apreciază că, prezenta cauză este în stare de judecată, în temeiul art. 150.pr.civ. declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul reprezentantei recurentului asupra recursului promovat în cauză.
Reprezentanta recurentului a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii față de recurent, cu cheltuieli de judecată la fond și în recurs conform chitanțelor depuse la dosar și a concluzii scrise pe care le-a susținut oral. Încheierea judecătorului sindic nu cuprinde elementele privitoare la motivele de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Nu s-a dovedit că acumularea datoriilor de către societate provin din perioada anterioară cesionării, prin încălcarea prevederilor art. 138 din legea nr. 85/2006, nici neînscrierea mențiunilor la ORC privind cesionarea nu este o faptă producătoare de prejudiciu în sensul art. 138 alin. 1 lit.a- Recurentul avea calitate de asociat și aspectele imputate nu pot fi reținute în sarcina sa.
CURTEA
Deliberând reține că,
Prin încheierea comercială nr.1944 din 18 mai 2009 Tribunalul Comercial Cluj, a dmis cererea lichidatorului judiciar, desemnat să administreze procedura debitoarei SC SRL C-N și a obligat pârâții și la plata, în solidar, a sumei de 22.195,52 lei, pasiv al debitoarei.
Pentru a pronunța această încheiere, judecătorul sindic a reținut următoarele:
Conform dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitorului persoană juridică ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de către membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului.
Cazurile de responsabilitate sunt limitate la comiterea faptelor prevăzute în aliniatul 1 al art. 138, lit. a- Natura juridică a răspunderii membrilor organelor de conducere și control decurge din natura raporturilor dintre aceste persoane și societate, fiind vorba de o răspundere civilă, patrimonială, iar sursa obligației încălcate determină natura răspunderii. Încălcarea unei obligații decurgând din contractul de mandat - cuprins în actul constitutiv - atrage răspunderea contractuală a administratorului, iar încălcarea unei obligații legale atrage răspunderea delictuală a administratorului. răspunderii membrilor organelor de supraveghere și conducere presupune constatarea îndeplinirii unor condiții, respectiv prejudicierea creditorilor, existența raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și respectiv culpa personală a celui față de care se antrenează răspunderea.
Prejudiciul creditorilor constă în imposibilitatea încasării creanțelor scadente din cauza ajungerii debitoarei în insolvență, definită de art. 3 ca fiind acea stare a patrimoniului debitoarei care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile. Simpla constatare a stării de insolvență constituie o condiție suficientă pentru angajarea răspunderii, dat fiind faptul că are drept rezultat direct neplata datoriilor scadente față de către creditori și implicit prejudicierea acestora.
Referitor la raportul de cauzalitate textul legal, dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, impun condiția ca fapta membrilor organelor de supraveghere și conducere ori fapta oricărei alte persoane să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență, prejudiciind astfel societatea și indirect creditorii săi. Fapta trebuie să fi produs starea de insolvență, respectiv încetarea plăților sau să fi constituit numai o condiție favorabilă producerii acestei stări.
Vinovăția poate îmbrăca forma culpei sau a intenției și trebuie să fi existat la data săvârșirii faptei. Simpla reprezentare a faptului că prin săvârșirea unei fapte din cele enumerate la art. 138 se prejudiciază societatea și creditorii, prin producerea sau numai condiționarea stării de insolvență este suficientă pentru antrenarea răspunderii. În măsura în care culpa îmbracă forma intenției, unele din faptele enumerate constituie de altfel infracțiuni. Procedura de antrenare a răspunderii este reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006, putând fi antrenată pentru întregul prejudiciu produs prin fapta săvârșită, prejudiciu ce se raportează la întreaga masă a creditorilor.
Lipsa documentelor contabile și nepredarea acestora lichidatorului poate fi încadrată la lit. d, a art. 138, angajarea răspunderii făcându-se în condițiile în care membrii organelor de conducere ori supraveghere sau orice altă persoană au contribuit la starea de insolvență a debitoarei. sugerează existența raportului de cauzalitate între faptele personale și prejudiciul suferit de averea debitoarei și implicit de către creditori, textul găsindu-și aplicabilitatea și în situația în care fapta a constituit doar o condiție favorabilă pentru realizarea efectului. Nepredarea documentelor contabile și neținerea contabilității în conformitate cu dispozițiile legale atestă încălcarea dispozițiilor art. 138, lit. d din Legea nr. 85/2006, în condițiile în care corecta ținere a registrelor contabile este o obligație stabilită în sarcina administratorilor societății de Legea nr. 31/1990, care în art. 71 stabilește că administratorii sunt solidari răspunzători față de societate pentru existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere, iar art. 11 din Legea nr. 82/1991, a contabilității, prevede că răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine administratorului. Neținerea contabilității în mod corect nu face posibilă sesizarea dificultăților cu care se confruntă societatea și face insesizabilă starea de insolvență care poate să apară la un moment dat, aspecte care ar fi înlăturate în condițiile unei contabilități ținute corect care ar permite administratorilor să ia măsurile necesare pentru preîntâmpinarea unor astfel de situații. În condițiile neținerii contabilității în conformitate cu legea se prezumă existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs care constă în pasivul înregistrat în tabelul creditorilor. Raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu se prezumă atâta timp cât există încetarea de plăți și una din faptele enumerate de art. 138 din Legea nr. 85/2006, prezumția având un caracterjuris de jurenefiind posibil a fi răsturnată prin proba contrarie.
Față de considerentele mai sus reținute, judecătorul sindic a apreciat că cererea formulată de către lichidatorul judiciar se impune a fi admisă ca fiind fondată și pe cale de consecință, pârâții au fost obligați, în solidar, la plata sumei de 22.195,52 lei, pasiv al debitoarei în conformitate cu dispozițiile art. 138, lit. d din Legea nr. 85/2006. Acel contract de cesiune de părți sociale, din moment ce nu a fost înregistrat la registrul comerțului, nu poate fi invocat ca și motiv pentru respingerea cererii, în acte, ambii pârâți figurând ca și asociați ai societății. Nu numai cesionarul dar și cedentul putea și era obligat să depună actul la registrul comerțului pentru efectuarea mențiunilor corespunzătoare, astfel că pârâtul nu își poate invoca propria legată de această chestiune. De asemenea, nu are importanță cine a fost administrator al societății, toți asociații fiind obligați, cel puțin să verifice cum este condusă societatea, dacă nu cumva să participe activ la această activitate de conducere. Oricum, administratorul societății nu face decât să conducă persoana juridică în limitele stabilite de către asociați, nesupravegherea acestuia de către cei din urmă, constituind motiv pentru antrenarea răspunderii personale a lor.
În susținerea acestei poziții procesuale, judecătorul sindic a considerat că după cum statuează și dispozițiile art. 138 din actul normativ menționat, poate fi antrenată răspunderea pentru pasivului debitoarei rămas neacoperit, iar acest pasiv al debitoarei este cel care rezultă din tabelul definitiv consolidat al creditorilor.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs pârâtul solicitând admiterea recursului și modificarea în parte a încheierii ca fiind nelegală și netemeinică, iar pe fond, respingerea acțiunii, cu cheltuieli de judecată în sumă de 1.800 lei.
În motivarea recursului, pârâtul arată că încheierea atacată nu cuprinde elementele prevăzute la pct. 5 ale art. 261 alin.1 Cod procedură civilă privitoare la "motivele de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților" și nu în ultimul rând motivele pentru care nu s-au luat în considerare, analizat și înlăturat argumentele noastre în apărare și nu în ultimul rând, depoziția martorului audiat în cauză, fostă angajată la societate.
Din lecturarea considerentelor încheierii se poate observa cu ușurință faptul că, instanța de fond a ignorat dispozițiile art. 261 alin. 1 pct. 5 din Codul d e procedură civilă, prin faptul că, nu a prezentat în concret, în baza, atât al rolului activ, art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, cât și al argumentelor legale prezentate în apărare și depoziției martorului audiat, faptele ilicite ale recurentului, ce pot sta, în mod legal, la baza antrenării răspunderii sale, precum și încadrarea în drept a acestora.
După cum se observa, analiza instanței începe de la pag. 6 din încheiere, făcând o înșiruire teoretică a cauzelor ce pot antrena răspunderea conform art. 138 alin. 1, elementelor ce trebuie îndeplinite, pentru existența răspunderii civile patrimoniale a persoanelor prevăzute la articolul menționat.
La paragraful 2. pag. 7, instanța arată că, "lipsa documentelor contabile și nepredarea acestora lichidatorului poate fi încadrată la lit. d) al art. 138, iar angajarea răspunderii efectuându-se în condițiile în care", persoanele prevăzute în același articol au contribuit la starea de insolvență a debitoarei.
În acest sens, practica judiciară s-a pronunțat constant că, nedepunerea actelor contabile sau a celor indicate de art. 28 din legea specială nu echivalează cu sensul dat de legiuitor expresiei "nu a ținut contabilitatea în conformitate cu legea", deoarece legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere în sarcina persoanelor menționate la art. 138, numai pentru nedepunerea evidentelor contabile ori pentru neținerea contabilității, ci a prevăzut posibilitatea atragerii răspunderii, dar numai după ce s-au produs dovezi În acest sens, conform art. 1169 Cod civil.
Mai mult, răspunderea reglementată de Legea nr. 85/2006 este de natură delictuală și pentru a fi antrenată trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art. 998-999 Cod civil, respectiv, fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa. Legea nu prezumă nici unul din elementele răspunderii persoanelor care pot sta în judecată conform art. 138 alin. 1, iar părțile trebuie să facă dovada celor afirmate conform art. 1169 Cod civil.
Corect s-a reținut și prezentat, în continuare că, existența și ținerea corectă a registrelor contabile conform art. 71 din Legea nr. 31/1990 este în sarcina administratorilor că, organizarea și conducerea contabilității revine administratorilor.
În aceiași termeni, instanța mai arată că, în condițiile în care, contabilitatea nu a fost ținută conform legii există prezumția unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu produs creditorilor situație care contravine dispozițiilor art. 138 alin. 1 și 1169 Cod civil.
Din argumentele prezentate mai sus care, în parte au fost reținute și de către instanța de judecată, rezultând fără altă posibilitate de interpretare că, singura persoană ce poate fi trasă la răspundere în baza art. 138 alin. 1 lit. d) este administratorul unic - asociat, în persoana DI. și nici într-un caz al recurentului.
Instanța, în mod eronat, la paragraful 3, pag. 7, interpretat susținerile recurentului din întâmpinare, cu privire la, existenta înscrierii la Cas ubsemnatului în calitate de asociat, situație ce nu s-a folosit în manierea prezentată de către instanță.
În acest sens, pârâtul-recurent, reiterează paragraful interpretat eronat:"Chiar dacă, la data prezentei cauze, susnumitul figurează încă asociat al societății debitoare (ca urmare a neînregistrării vreunui act adițional de cesiune la C, modificări ce au intervenit în termen de până la 1 an de la data dobândirii calității de asociat, prin fapta omisiva administratorului societății conform art. 21, 22 alin.! din Legea nr.26/1990-actualizată până la data de 14.06.2002 aplicabilă la momentul încheierii actelor adiționale coroborate cu art. 35 din Decretul nr. 31/1954), acest fapt, nu poate atrage răspunderea sa, în baza art. 138 alin. 1 lit. d)."
Cu privire la existenta înscrierii la Cas ubsemnatului în calitate de asociat, aduce următoarele precizări și contra argumente la susținerile instanței, privitoare la obligația recurentului de înregistrare a cesiunii.
În primul rând, contractul de cesiune produce efecte juridice, de la data încheierii lui și între părțile ce le-au semnat, în mod valabil, în condițiile și cu respectarea dispozițiilor legale, în materie. (art. 969 Cod civil)
Cesiunea ca mijloc de transmitere, în speță, a dreptului de proprietate asupra părților sociale, se, realizează prin voința părților, iar nu prin voința unui terț.
În al doilea rând, obligația semnării cererii de înregistrare la ORC revine administratorului (art. 19 din Legea nr. 26/1990), iar a înregistrării mențiunilor revine comerciantului, care în situația dată nu este recurentul (art. 22 alin. 1 și 4 din Legea nr. 26/1990).(anexăm textele legale invocate).
Ca și o concluzie, pârâtul-recurent arată că în conformitate cu dispozițiile legale, transmiterea părților sociale a operat între părți și actul Încheiat și semnat de ele și-a produs efectele juridice la data de 30.09.2002, respectiv este opozabil părților de la data menționată, fără ca această opozabilitate să opereze și față de terți, ca urmare a neînregistrării lui la Cu toate acestea, neînregistrarea cesiunii la C nu poate fi reținută ca, o culpă în sarcina recurentului, după cum nu i se poate antrena răspunderea pentru ajungerea debitoarei în insolvență.
Cu privire la susținerea instanței - pag. 8 - " De asemenea nu are importanță cine a fost administrator al societății, toți asociații fiind obligați, cel puțin să verifice cum este condusă societatea [.]. "Oricum administratorul societății nu face altceva decât să conducă persoana juridică, în limitele stabilite de asociați, nesupravegherea acestuia de către cei din urmă constituie motiv pentru antrenarea răspunderii personale a lor".
Toate susținerile menționate exced cadrul, oricărei reglementări legale în materie.
Atâta timp cât, prin Legea nr. 31/1990 s-a stabilit clar că, unul din elementele importante și necesare la constituirea și funcționarea unei societăți comerciale este nominalizarea persoanei care administrează societatea, puterile conferite acestora, precum și drepturile și obligațiile acestora, coroborate și cu alte dispoziții legale aplicabile, considerăm afirmația "nu are importanță cine a fost administrator" nelegală.
Din cunoștințele noastre, conform legii invocate anterior, conducerea societății aparține Adunării General, nu administratorului care, este organ executiv, nu unul de decizie, fapt pentru care considerăm și aceste afirmații nelegale.
Mai mult, a considera nesupravegherea administratorului de către asociați ca motiv pentru antrenarea răspunderii acestora, în conformitate cu art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, este o afirmație, susținere vădit nelegaIă, prin care se ignoră total voința clară a legiuitorului care a prevăzut necesitatea întrunirii cerințelor art. 138 alin. 1 și a incidenței unuia sau mai multora dintre cazurile prevăzute expres și limitativ la literele a - g din acest text de lege.
În baza celor prezentate și al actelor invocate recurentul arată că nu a săvârșit direct sau indirect niciuna din faptele enumerate în acțiune și reținute de către instanța de judecată, întemeiate pe arte 138 alin.l lit. d) sau prevăzute de art. 2371alin. 3 din Legea nr. 31/1990, nu a fost persoană care, în mod legal sau faptic să fi avut sau îndeplinit atribuții de conducere, de autoritate și de dispoziție, pe perioada 28.08.2001 - 30.09.2002 (când am deținut calitatea de asociat) și cu atât mai puțin, după data de 30.09.2002 (dată la care m-am retras din societate, prin cesionarea părților sociale), situații ce exclud fără echivoc implicarea mea în - aducerea societății în stare de insolvență, având în vedere și susținerile din acțiune că, societatea a acumulat datorii din anul 2003.
Recurentul arată că din actele și lucrările dosarului și din cele prezentate mai sus, rezultă că, instanța de judecată și-a format convingerea și a hotărât, numai pe baza convingerilor sale fără susținere legală și a simplelor afirmații ale lichidatorului care, nu a produs nicio dovadă în acest sens și, cu atât mai puțin, privitor la condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, în sarcina sa, respectiv: prejudiciul, fapta ilicită, raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu și, nu în ultimul rând, vinovăția lui, conform art. 998 -999 Cod civil, cu toate că, sarcina probei îi revenea indubitabil lichidatorului, situație în care, consideră că, nu poate fi atrasă răspunderea recurentului, în conformitate cu art. 138 alin.1 lit. d) din Legea nr. 85/2006.
Ca atare, simplele afirmații ale lichidatorului, din acțiune, nedovedite în condițiile art. 1169 Cod civil, consideră că, nu puteau fundamenta decizia instanței de admitere a cererii formulate, urmând a se reține că, neținerea contabilității conform legii "ut singuli", fără raportare la celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale, nu echivalează cu dovada elementelor răspunderii civile delictuale.
În concluzie, recurentul arată că din coroborarea dispozițiilor legale menționate anterior și cele ale art. 138 alin.l lit. d), nu i se poate reține nicio faptă (frauduloasă, abuzivă, de dispoziție etc.) prevăzută la articolele invocate anterior, pentru a fi antrenată răspunderea sa. În consecință hotărârea atacată este nelegală și netemeinică sens în care se impune modificarea acesteia.
Având în vedere aspectele prezentate considerăm că, în speță, lichidatorul nu a făcut dovada acestor elemente-condiție a căror îndeplinire este impusă cumulativ de principiile răspunderii civile delictuale, nefiind argumentată și probată, nici culpa persoanei vizată, nici legătura de cauzalitate dintre starea de insolvență a societății debitoare și așa zisele fapte reținute de lichidator în cererea introductivă, privind încălcarea dispozițiilor legilor invocate și cu precădere a Legii contabilității nr. 82/1991 și pe cale de consecință, considerăm că, nici instanța de judecată nu a fost în măsură să argumenteze legal admiterea acțiunii și mai mult si-a format convingerea pe motive total contradictorii.
Pentru aceste considerente solicită instanței admiterea recursului și pe cale de consecință respingerea acțiunii față de el, conform celor prezentate și a probelor administrate, cu cheltuieli de judecată, în baza art. 274 Cod procedură civilă, sume ce urmează a fi suportate conform art. 4 din Legea nr. 85/2006.
Prin întâmpinarea depusă la dosar,lichidatorul judiciar a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea încheierii ca fiind temeinică și legală.
Analizând recursul declarat de către pârâtul prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art.304 și 304!pr.civ. Curtea l-a apreciat ca fiind fondat pentru următoarele considerente:
Demersul judiciar al lichidatorului judiciar desemnat în procedura insolvenței debitoarei SC SRL a fost justificat prin invocarea dispozițiilor art. 138 lit. d din Legea nr.85/2006, arătându-se că judecătorul sindic poate dispune ca pasivul debitoarei persoană juridică, ajunsă în stare de insolvență, neacoperit din bunurile acesteia să fie plătită de către administratorii statutari.
Declanșarea demersului judiciar având ca finalitate antrenarea răspunderii membrilor organelor de conducere - administratori, directori, cenzori și orice altă persoană - care au contribuit la ajungerea debitorului în insolvență impune existenta unei proceduri în baza Legii nr. 85/2006, condiție îndeplinită în speță.
După cum rezultă din certificatul constatator eliberat de către ORC C, pârâții și sunt asociații debitoarei iar pârâtul este și administratorul acesteia.
Anterior intrării în insolvență, societatea era în starea de dizolvare în conformitate cu prevederile art. 130 din Legea nr.359/2004, constatată prin încheierea pronunțată de către judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Cluj. După numirea lichidatorului, practicianul în insolvență a notificat atât societatea debitoare, cât și pe fostul său administrator să predea registrele și actele societății; cu toate acestea, pârâții nu au înțeles să dea curs solicitării lichidatorului și nu predat documentele prevăzute de art.28 din Legea nr.85/2006.
Considerând că au fost făcute toate demersurile pentru intrarea în posesie a documentelor contabile și că foștii administratori statutari au refuzat să pună la dispoziția lichidatorului judiciar documentele contabile și administrative ale societății am formulat cererea de atragere a răspunderii personale a persoanelor vinovate în conformitate cu prevederile art. 138 alin.1 lit.d din Legea insolvenței.
Este cunoscut faptul că inexistența registrelor contabile și a altor documente financiar-contabile fac imposibilă cunoașterea unor eventuali debitori ai societății împotriva cărora să fie formulate acțiuni pentru recuperarea acestora. Lipsa documentelor face imposibilă formularea unor eventuale acțiuni de anulare a unor operațiuni comerciale făcute în paguba unora dintre creditori, cum aceeași lipsă a documentelor face imposibilă cunoașterea situației unor eventuale bunuri de natura activelor imobilizate sau a activelor circulante materiale (stocuri de exemplu), a căror valorificare pot acoperi pasivul patrimonial sau o parte din acesta. Aceste fapte îndreptățesc instanțele să susțină că administratorii societății nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea prin neîntocmirea registrelor contabile obligatorii pentru a nu cunoaște natura operațiunilor economice dispuse de administratori și ascunderea situației reale financiare a societății în scopul de a nu se afla modul de gestionare defectuoasă a societății debitoare.
După cum rezultă din rapoartele de activitate întocmite de către lichidatorul judiciar al debitoarei, acesta a realizat demersurile necesare pentru preluarea documentelor contabile ale societății; probele administrate relevă împrejurarea că administratorul debitoarei nu a pus la dispoziția lichidatorului actele societății iar creditorii societății nu au putut fi identificați iar eventualele bunuri nu au putut fi valorificate pentru a se realiza scopul procedurii.
De asemenea, din verificările efectuate de către lichidatorul judiciar a reieșit faptul că debitoarea nu mai deține în patrimoniu bunuri, eventuala înstrăinare a activelor nefiind evidențiată în contabilitatea societății, ceea ce permite instanței să tragă concluzia că în cauza nu au fost respectate dispozițiile art.1 din Legea nr.82/1991 republicata potrivit căreia societățile comerciale, instituțiile publice, unitățile cooperatiste, asociațiile și celelalte persoane juridice, precum și persoanele fizice care au calitatea de comerciant au obligația să organizeze și să conducă contabilitatea proprie, potrivit prezentei legi" și art.5 din aceeași lege potrivit cu care: "Persoanele prevăzute la art. 1 au obligația să conducă contabilitatea în partidă dublă și să întocmească bilanț respectiv dare de seamă contabilă în cazul instituțiilor publice, denumit în prezenta lege bilanț contabil.", ceea ce face sa fie incidente dispozițiile art.73 alin.1 lit.c si art.73 alin.2 din legea nr.31/1990, potrivit cu care: "Administratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere. Acțiunea în răspundere împotriva administratorilor aparține și creditorilor societății, însă aceștia o vor putea exercita numai în caz de faliment al societății".
In conformitate cu prevederile art.11 din Legea nr.82/1991, răspunderea pentru organizarea si conducerea contabilității la persoanele juridice revine administratorului.
Având in vedere faptul ca potrivit art.72 din Legea nr.31/1990, obligațiile si răspunderea administratorului sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat, trebuiesc avute in vedere și dispozițiile art.1540 cod civil potrivit cărora mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, dar încă și de culpa comisa in executarea mandatului .
Prin rapoartele de activitate ale lichidatorului judiciar s-a susținut că s-a făcut dovada legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicita, culpabila a pârâților, constând în dezinteresul arătat în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății, și prejudiciul cauzat creditoarelor prin neplata datoriilor către acestea.
Este cunoscut faptul că toate aceste constatări și susțineri fundamentate pe prevederile Legii societăților comerciale sau Legea insolvenței sunt corecte, însă, îi vizează doar pe administratorii societății și nu pe asociații acesteia cum în mod greșit au reținut judecătorul sindic și lichidatorul judiciar desemnat în procedură.
O minimă diligență a lichidatorului judiciar manifestată în îndeplinirea atribuțiilor care îi revin potrivit Legii nr.85/2006, prin cercetarea efectuată la Oficiul Registrului Comerțului C, de exemplu, ar fi făcut posibilă statuarea conform căreia pârâtul nu a fost administrator al debitoarei și că, astfel, antrenarea răspunderii sale patrimoniale în temeiul art.138 din Legea nr.85/2006 nu este posibilă, singurul administrator al debitoarei fiind pârâtul.
Se poate conchide, așadar, că judecătorul sindic a pronunțat o soluție nelegală atunci când a dispus obligarea în solidar a pârâților la suportarea pasivului neacoperit din bunurile debitoarei, statuând greșit că răspunderea asociaților este posibilă în temeiul art.138 din Legea nr.85/2006.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va aprecia recursul declarat de către pârât ca fiind fondat iar în temeiul art.312 alin.1 pr.civ. raportat la art.8 din Legea nr.85/2006 îl va admite, va modifica în parte hotărârea recurată în sensul că va respinge cererea de antrenare a răspunderii personale a pârâtului și va menține celelalte dispoziții ale hotărârii recurate.
Cât privesc cheltuielile de judecată solicitate de către recurent, Curtea a apreciat cererea ca fiind neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Recurentul prin reprezentantul său a solicitat ca plata onorariului avocațial achitat precum și taxa de timbru aferentă să fie plătită conform art.4 din Legea nr.85/2006.
Potrivit art.4 alin.1-5 din Legea nr.85/2006, cheltuielile aferente procedurii instituite prin prezenta lege, inclusiv cele privind notificarea, convocarea si comunicarea actelor de procedura efectuate de administratorul judiciar si/sau de lichidator, vor fi suportate din averea debitorului, iar în lipsa disponibilităților în contul debitorului, se va utiliza fondul de lichidare, plățile efectuându-se pe baza unui buget previzionat pe o perioada de cel puțin 3 luni, aprobat de judecătorul-sindic; judecătorul-sindic va putea autoriza, pe baza documentelor justificative atașate la raportul lunar al administratorului judiciar/lichidatorului, elaborat potrivit art. 21 alin. (1), plata, din fondul de lichidare a cheltuielilor ce au depășit bugetul previzionat.
În speță se poate observa că ipoteza normei legale instituite de legiuitor nu este întrunită astfel că solicitarea recurentului este neîntemeiată și urmează a fi respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul împotriva sentinței civile nr.1944 din 18 mai 2009, pronunțată în dosarul nr- al Tribunalului Comercial Cluj, pe care o modifică în parte în sensul că respinge cererea de antrenare a răspunderii personale a pârâtului.
Menține restul dispozițiilor hotărârii recurate.
Respinge cererea privind obligarea la cheltuieli de judecată.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 25 ianuarie 2010.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,
- - - - - - - -
Red./
7 ex.-02.02.2010
Jud.fond.
Președinte:Augusta ChichișanJudecători:Augusta Chichișan, Mihaela Sărăcuț, Mirela Budiu
| ← Procedura insolvenței societăți cu răspundere limitată .... | Procedura insolvenței societăți cu răspundere limitată .... → |
|---|
