ICCJ. Decizia nr. 102/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.102/2004
Dosar nr. 9341/2001
Şedinţa publică din 15 ianuarie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3446 din 30 aprilie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a admis acţiunea, aşa cum a fost precizată şi formulată de reclamanta SC I.R.I.C. SA Bucureşti, împotriva pârâtei SC O.M.S. SA Bucureşti, pe care a obligat-o la plata sumei de 7.032.739 lei, reprezentând despăgubiri, plus 2.458.543 lei dobânzi aferente.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, la 2 decembrie 1999, conducătorul auto P.C. şi-a avariat autoturismul, a cărui reparaţie a costat 6.032.739 lei.
Întrucât conducătorul auto avea asigurare obligatorie de răspundere civilă auto la SC O.M.S. SA, iar autoturismul avariat era asigurat C.A.S.C.O. la SC I.R.I.C. SA, reclamanta s-a subrogat în drepturile asiguratului şi s-a îndreptat cu acţiune în regres împotriva asiguratului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen, pârâta SC O.M.S. SA Bucureşti, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin criticile formulate, apelanta a susţinut, în esenţă, următoarele:
- instanţa de fond a soluţionat greşit cauza fără introducerea în cauză a vinovatului de producerea accidentului, respectiv, P.C.;
- în mod greşit a fost obligată la plata sumei de 6.032.739 lei, întrucât, la 12 martie 2001, a achitat această sumă cu O.P. nr. 388 din 12 martie 2001, în contul indicat de reclamantă;
- în mod greşit a fost obligată la plata dobânzilor, întrucât s-a recurs la soluţionarea litigiului pe cale amiabilă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, prin Decizia nr. 1339 din 25 octombrie 2001, a admis apelul pârâtei şi, în consecinţă, a schimbat sentinţa, în sensul că a respins acţiunea reclamantei ca rămasă fără obiect, referitor la capătul de cerere privind despăgubirile şi ca nefondat, referitor la capătul de cerere privind dobânzile, cu obligarea intimatei la 362.148 lei taxă judiciară timbru şi 30.000 lei timbru judiciar.
Curtea de apel a reţinut:
Cu privire la primul motiv de apel, acesta nu se poate reţine, întrucât reclamantul, în baza principiului disponibilităţii, a înţeles să se judece numai cu pârâta şi nu cu conducătorul auto – persoană fizică.
Se va reţine ca întemeiat cel de al doilea motiv de apel, având în vedere O.P. nr. 388 din 12 martie 2001, cu care pârâta a achitat suma de 6.032.739 lei despăgubiri şi de care instanţa de fond nu a luat act, dar de care a luat act instanţa de apel.
Litigiul, rezolvându-se pe cale amiabilă, în mod greşit apelanta a fost obligată la plata dobânzilor.
În contra celei din urmă hotărâri, reclamanta a declarat recurs, criticând soluţia pronunţată în apel pentru nelegalitate şi netemeinicie şi susţinând, în esenţă, că greşit nu i-au fost acordate plata dobânzilor datorate şi, în conformitate cu dispoziţiile OG nr. 9/2000, în condiţiile în care apelanta nu a încercat rezolvarea pe cale amiabilă şi nici nu a făcut dovada vreunei tranzacţii în faţa instanţei.
În consecinţă, recurenta a solicitat admiterea recursului şi, în fond, modificarea hotărârii, respectiv, obligarea intimatei la plata dobânzii legal datorate de la 4 ianuarie 2000 şi până la 12 martie 2001 (data efectuării plăţii cu O.P. nr. 388 din 12 martie 2001), invocând, ca temei de drept, dispoziţiile art. 304 pct. 9, 10, 11 C. proc. civ.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, Curtea constată că, la data de 12 martie 2001, SC O.M.S. SA a plătit societăţii reclamante suma de 6.032.739 lei, cu titlu de despăgubiri, cu O.P. nr. 388 din 12 martie 2001, în contul indicat de reclamantă, sumă ce a format obiectul acţiunii reclamantei.
Însă, reclamanta nu a învederat instanţei de fond achitarea debitului, dimpotrivă, la 12 martie 2001, şi-a precizat cuantumul dobânzii, aşa încât, prin executarea datoriei, respectiv, efectuarea plăţii, părţile au înţeles să soluţioneze litigiul pe cale amiabilă, motiv pentru care, legal şi temeinic a fost înlăturată obligaţia pârâtei la plata despăgubirilor.
Că este aşa rezultă şi din practicaua încheierii din 12 martie 2001, potrivit căreia reclamantul nu a adus la cunoştinţă împrejurarea că pârâta a achitat plata datorată reclamantei, pârâta solicitând un termen în vederea soluţionării litigiului pe cale amiabilă, situaţie în raport cu care tribunalul a acordat un nou termen.
Faţă de considerentele expuse, Curtea apreciază că, legal şi temeinic, instanţa de apel a respins capătul de cerere privind despăgubirile, motivat de faptul că pârâta a achitat plata datorată, reclamanta cu rea-credinţă, la data când pârâta şi-a achitat debitul, a solicitat dobânzi, care, în aceste circumstanţe, nu puteau fi acordate.
Aşa fiind, în temeiul art. 725 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 316 C. proc. civ., raportat la art. 321 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge, ca nefondat, recursul reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta, SC I.R.I.C. SA Bucureşti, împotriva deciziei nr. 1339 din 25 octombrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 15 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1048/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1013/2004. Comercial → |
|---|
