ICCJ. Decizia nr. 2003/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2003/2004
Dosar nr. 1988/2003
Şedinţa publică din 3 iunie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin hotărârea nr. 10 din 22 aprilie 2003, Comisia de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ, Industrie, Navigaţie şi Agricultură Constanţa a admis acţiunea formulată de reclamanta SC A.S.T. SRL Constanţa şi, în consecinţă, a obligat pe pârâta SC A.G.R. SA Constanţa, să plătească acesteia suma de 139.281,07 dolari S.U.A., în echivalent lei, la data plăţii, cu titlu de despăgubiri, plus 262.183.920,67 lei cheltuieli de judecată.
Prin aceeaşi hotărâre a fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâta SC A.G.R. SA, privind constatarea nulităţii contractului de prestări servicii portuare nr. 2620 din 6 iulie 2000, părţile fiind obligate, fiecare, să plătească câte 4.182.000 lei, cheltuieli de deplasare ale tribunalului arbitral.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul arbitral a reţinut, în ceea ce priveşte acţiunea principală, că între părţile aflate în litigiu s-a încheiat contractul de prestări servicii nr. 2620 din 6 iulie 2000, cu derularea până la 31 decembrie 2001, potrivit căruia pârâta trebuia să efectueze, în beneficiul reclamantei, prestaţii privind încărcarea-descărcarea directă sau indirectă prin siloz a cerealelor vrac şi stroturilor de soia, depozitarea în siloz a cerealelor şi reîncărcarea cerealelor în vagoane.
Prin adresa nr. 532 din 11 iunie 2001, pârâta a denunţat unilateral contractul mai sus menţionat şi, ca atare, a refuzat să mai efectueze prestaţiile care au făcut obiectul acestuia, situaţie care s-a concretizat, în patrimoniul reclamantei, prin producerea unui prejudiciu în sumă de 139.281,07 dolari S.U.A., din care 110.919 dolari S.U.A. reprezintă contravaloarea despăgubirilor pe care reclamanta le-a plătit, la rândul ei, cu titlu de penalităţi, firmei G.L., pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale faţă de aceasta, precum şi din suma de 28.362,07 dolari S.U.A., reprezentând, de asemenea, despăgubiri cauzate prin plata către alte firme prestatoare de servicii a unor sume superioare (celor convenite prin contractul denunţat unilateral de către pârâtă) cu titlu de preţ prestaţii.
În ce priveşte cererea reconvenţională, tribunalul arbitral a reţinut că nici unul dintre motivele invocate de pârâtă, în scopul constatării nulităţii contractului nr. 2620/2000, cu privire specială la lipsa capacităţii de a contracta a sucursalei SC A.G.R. SA, nu poate fi reţinut şi, ca atare, cu această motivare a fost respinsă cererea reconvenţională.
Acţiunea în anulare formulată de pârâta, SC A.G.R. SA Constanţa, împotriva hotărârii nr. 10 din 22 aprilie 2003, pronunţată de tribunalul arbitral, a fost respinsă, ca nefondată, prin Decizia nr. 37/Com din 25 iulie 2003 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială.
Pentru a adopta această decizie, Curtea a reţinut, în esenţă, că, deşi pârâta a invocat, printre altele, ca temei legal pentru desfiinţarea hotărârii arbitrale, dispoziţiile art. 364 lit. f) C. proc. civ., aceasta nu a putut demonstra că tribunalul arbitral nu s-a pronunţat asupra unui lucru care nu s-a cerut sau că a dat mai mult decât s-a cerut, astfel că, faţă de temeiurile legale invocate de reclamantă în acţiunea principală, respectiv, dispoziţiile art. 969, 1073, 1075 C. proc. civ., bine aceasta a fost obligată la plata daunelor, în sumă de 110.919 dolari S.U.A., izvorâte din nerespectarea contractului de către pârâtă, a cărei valabilitate se întindea până la 31 decembrie 2001, împrejurare care a pus-o pe reclamantă în situaţia de a nu mai putea opera navele de orz şi rapiţă şi depozitarea cerealelor în siloz, datorită atitudinii abuzive a pârâtei, SC A.G.R. SA, (care a denunţat unilateral contractul). Or, această situaţie s-a constituit într-un fapt cauzator de prejudiciu în patrimoniul reclamantei, pe care aceasta este îndreptăţită să-l recupereze de la pârâtă, în cuantumul stabilit de expertiza efectuată în cauză şi în contextul în care şi ea a fost nevoită, aşa cum atestă probele de la dosar să achite beneficiarilor săi, pentru neexecutarea obligaţiilor corelative asumate faţă de aceştia, penalităţi echivalente sumei menţionate.
Referitor la suma de 22.441 dolari S.U.A., Curtea a constatat că bine tribunalul arbitral a obligat-o pe pârâtă şi la plata daunelor în acest cuantum, care, de asemenea, îşi găsesc izvorul tot în denunţarea unilaterală a contractului, întrucât, contrar celor susţinute prin contractul încheiat de părţi şi a cărei executare s-a întrerupt datorită cauzei expuse, pârâta avea obligaţia de depozitare a cerealelor, conform art. 1 şi 6 din contract, iar, faţă de refuzul acesteia de a-şi executa obligaţiile asumate, reclamanta a fost nevoită să apeleze la alte firme prestatoare de servicii, cărora le-a achitat cu titlu de preţ, sume superioare celor stabilite prin contractul denunţat unilateral de pârâtă şi, ca atare, a considerat instanţa de prim control judiciar că reclamantei i se cuvin şi daunele în cuantumul arătat (22.441 dolari S.U.A.).
Cu privire la cererea reconvenţională, Curtea a reţinut, de asemenea, că soluţia tribunalului arbitral, de respingere a acestei cereri, este corectă, din moment ce hotărârea A.G.A. din 20 decembrie 1999 a SC A.G.R. SA Constanţa, referitoare la valoarea contractelor care se pot încheia de sucursale şi care nu va putea fi mai mare de 500.000.000 lei, fără aprobarea prealabilă a directorului general, nu-şi producea efectele la data încheierii contractului nr. 2602/2000 (1 iulie 2000), deoarece, conform art. 130 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 31/1990, republicată, hotărârile Adunării Generale nu vor putea fi puse în executare mai înainte de aducerea la îndeplinire a formalităţilor privind depunerea acestora la Oficiul Registrului comerţului şi publicarea lor în Monitorul Oficial al României, partea a IV, formalităţi care nu au fost îndeplinite în speţă, astfel că semnarea contractului în discuţie de către d-nul B.Gh., în calitate de director adjunct al sucursalei SC A.G.R. SA, fără acordul prealabil al directorului general, îşi produce efectele în sensul că acesta nu poate fi considerat nul, în raport cu dispoziţiile art. 248 C. proc. civ., aşa cum a solicitat pârâta.
În legătură cu motivul de desfiinţare a hotărârii arbitrale, prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ., întemeiat pe împrejurarea că, la 21 aprilie 2003, a fost publicată în Monitorul Oficial Legea nr. 161/2003, care prevede interdicţia pentru judecător de a fi arbitru, cu referire la doamna judecător A.A.S., care deţinea, la data pronunţării hotărârii arbitrale, funcţia de judecător la Curtea Supremă de Justiţie, fiind numită şi în calitate de supraarbitru în cauză, s-a reţinut că nici acest motiv de desfiinţare nu este întemeiat, deoarece, potrivit art. 111 alin. (2) lit. b) din legea precitată, d-na judecător A.A.S., avea obligaţia de a depune, conform art. 112 alin. (1), declaraţia de interese într-un termen de 60 zile de la data intrării în vigoare a legii menţionate, aşa încât, numai după expirarea acestui termen, desfăşurarea unei activităţi arbitrale, în acelaşi timp cu deţinerea unei funcţii publice, constituie, potrivit art. 108 din lege, abatere disciplinară.
În concluzie, Curtea a reţinut, pe de o parte, că hotărârea arbitrală nu încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţiile imperative ale legii, iar pe de altă parte, că tribunalul arbitral a fost constituit în conformitate cu convenţia arbitrală, în care s-a concretizat voinţa părţilor în ceea ce priveşte compunerea tribunalului şi că, oricum, pârâta era datoare să cunoască legea invocată şi să facă opoziţie, cu referire la d-na judecător, în legătură cu alcătuirea completului de judecată, astfel că, faţă de toate cele arătate, s-a apreciat că, în cauză, nu sunt incidente motivele de desfiinţare a hotărârii arbitrale prevăzute la art. 364 lit. c) şi/sau lit. i) C. proc. civ. şi, cu această motivare, a fost menţinută hotărârea arbitrală şi în partea referitoare la respingerea cererii reconvenţionale.
Împotriva deciziei Curţii de Apel Constanţa a declarat recurs pârâta, SC A.G.R. SA Constanţa, invocând, ca motive de casare, dispoziţiile art. 304 pct. 5, 9 şi 10 C. proc. civ.
Printr-un prim motiv de recurs, pârâta, SC A.G.R. SA Constanţa, susţine că instanţa de prim control judiciar ar fi interpretat greşit dispoziţiile Legii nr. 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri şi prevenirea corupţiei, cu referire specială la art. 101 şi 102 din legea precitată, întrucât termenul de 60 zile, în care persoanele vizate sunt obligate să depună declaraţia de interese, nu are caracterul unui termen în care se poate manifesta opţiunea pentru deţinerea funcţiei de judecător sau cea de arbitru, astfel că participarea doamnei judecător A.A.S. la soluţionarea pricinii în calitate de supraarbitru, în acelaşi timp cât domnia sa deţinea, la data intrării în vigoare a legii şi, respectiv, a pronunţării hotărârii, şi funcţia de judecător la Curtea Supremă de Justiţie, constituia un motiv de desfiinţare a hotărârii arbitrale în temeiul art. 364 lit. c) şi i) C. proc. civ. şi, ca atare, acţiunea în anulare trebuia admisă şi nu respinsă, aşa cum a procedat greşit Curtea de Apel Constanţa.
De asemenea, pârâta mai susţine că Decizia atacată este criticabilă şi sub aspectul că, deşi instanţa de prim control judiciar a fost învestită şi cu o cerere de suspendare a executării silite, aceasta, în loc să stabilească şi să dispună plata cauţiunii, a respins neîntemeiat această cerere (asupra căreia s-a pronunţat numai în considerentele hotărârii şi nu şi prin dispozitiv) ceea ce i-a afectat grav interesele, prin încălcarea principiului referitor la participarea şi desfăşurarea unui proces echitabil.
Se mai susţine că menţinerea soluţiei, de obligare a pârâtei la plata sumei de 139.281,70 dolari S.U.A., se datorează unei grave confuzii, în sensul că, deşi s-a reţinut de către tribunalul arbitral că răspunderea pârâtei urmează a fi angajată, în baza art. 1 lit. a) şi b) din contractul de prestaţii nr. 2680/2000, totuşi, s-a apreciat că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 998C. civ., referitoare la răspunderea civilă delictuală, deşi, între cele două răspunderi, cea contractuală şi, respectiv, cea delictuală, există substanţiale deosebiri, atât în ceea ce priveşte dovada culpei, dar mai ales referitor la întinderea răspunderii, în sensul că debitorul contractual răspunde numai pentru prejudiciul efectiv cauzat, pe când, în cazul răspunderii civile delictuale, este angajată răspunderea integrală a acestuia, adică, atât pentru prejudiciul previzibil, cât şi neprevizibil.
În acest context, susţine în continuare pârâta, în mod neîntemeiat a fost obligată, în acţiunea principală, la plata sumei de 110.919 dolari S.U.A., deoarece cererea reclamantei, întemeiată pe dispoziţiile art. 998 C. civ., nu era, potrivit celor arătate, admisibilă, iar, dacă s-ar trece peste această concluzie, atunci acest capăt de cerere tot inadmisibil ar fi, în contextul în care în contractul nr. 2620/2000 nu a existat o clauză obligatorie de depozitare (într-un anumit termen) a seminţelor, astfel că nu se poate pune problema angajării răspunderii contractuale pentru o obligaţie inexistentă, aceasta în afara faptului că reclamanta nu a produs dovezi din care să rezulte că daunele plătite beneficiarilor săi s-au datorat denunţării sau rezilierii contractului în discuţie, cum, de asemenea, nu a probat că prejudiciul suferit de aceasta este consecinţa directă a neexecutării obligaţiilor, contractuale de către pârâtă.
Mai precizează pârâta că obligaţiile de la art. 6 din contract se referă la tarifele percepute pentru operaţiunile prestate şi nu la obligativitatea prestării unor servicii, situaţie în care greşit tribunalul arbitral şi, implicit, Curtea a considerat că angajarea răspunderii sale, pentru suma menţionată, se justifică în raport cu constatările expertizei ale cărei concluzii trebuiau înlăturate ca nefiind în concordanţă cu probele administrate în cauză şi nu însuşite, din moment ce unicul document în fundamentarea acestor pretenţii îl constituie factura nr. 231101 din 6 septembrie 2000, emisă de G.L. (alături de contractul din 16 mai 2001) pentru încasarea de la reclamantă a sumei menţionate mai sus, cu titlu de penalităţi care nu erau datorate, în contextul în care suma solicitată de reclamantă, cu titlu de daune echivalente penalităţilor plătite, nu este dovedită, întrucât obiectul contractului încheiat de aceasta cu firma G.L. îl constituie seminţele obţinute din recolta anilor 2000, iar seminţele achiziţionate sau care urmau a fi achiziţionate şi livrate acesteia erau din recolta anului 2001 şi, ca atare, nu există legătură de cauzalitate între prejudiciul suferit de reclamantă şi neexecutarea contractului de către pârâtă, aceasta în afara faptului că reclamanta nu era în drept să invoce neexecutarea contractului de către pârâtă, atâta timp, cât, în contractul încheiat între cele două părţi, nu este prevăzut vreun termen de executare a obligaţiilor.
Se mai susţine că, hotărârile pronunţate în cauză, sunt criticabile şi sub aspectul admiterii (şi, respectiv, menţinerii acestei soluţii) a capătului de cerere subsidiar din acţiune, prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 22.441 dolari S.U.A., reprezentând diferenţe de tarif achitate de reclamantă, în plus, către alte firme, peste tarifele stabilite în contractul nr. 2620/2000, pentru exportul de orz, deoarece actele pe care au fost fundamentate aceste pretenţii sunt contradictorii, în sensul că reclamanta a cerut aceste tarife pentru cantităţi mai mari de 500 tone, adică pentru cantităţi superioare celor menţionate în adresele pe care le-a folosit reclamanta ca probe, situaţie faţă de care, se opinează că, în cauză, trebuiau înlăturate concluziile expertului în legătură cu izvorul care ar fi determinat solicitarea acestor sume.
De asemenea, pârâta formulează critici şi în legătură cu respingerea cererii reconvenţionale, prin care a solicitat, în esenţă, constatarea nulităţii absolute a contractului nr. 2620 din 6 iulie 2000, pe motiv că în pofida faptului că, prin actul adiţional de la 24 mai 2000, încheiat ca urmare a A.G.E.A. din 20 decembrie 1999, s-a stabilit că sucursalele SC A.G.R. SA pot încheia contracte interne în nume propriu, a căror valoare nu va putea depăşi 500.000.000 lei, totuşi, contractul în cauză, deşi depăşea această valoare a fost semnat de directorul adjunct al sucursalei SC A.G.R. SA, B.Gh., fără ca, în prealabil, să fie aprobat de directorul general al sucursalei, împrejurare care atrage nulitatea acestuia pentru lipsa capacităţii de a contracta, cu referire la dispoziţiile art. 948C. civ.
În consecinţă, pârâta solicită, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, pentru administrarea probelor şi punerii în discuţie a cererii de suspendare, iar în subsidiar, admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate în sensul admiterii acţiunii în anulare, cu consecinţa desfiinţării hotărârii arbitrale nr. 10 din 22 aprilie 2003 şi respingerea acţiunii.
Recursul pârâtei nu este fondat.
Potrivit art. 364 C. proc. civ., hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru motivele prevăzute de acest text legal, pârâta invocând, ca temei de desfiinţare a hotărârii atacate, motivele menţionate la lit. c) şi i), susţinând, în esenţă, că, la data pronunţării hotărârii, tribunalul arbitral nu mai era constituit legal şi că, prin hotărârea pronunţată, s-au încălcat dispoziţii imperative ale legii, cu referire la faptul că, la data pronunţării soluţiei, doamna judecător A.A.S., judecător la Curtea Supremă de Justiţie, nu mai putea să facă parte din completul de judecată, în calitate de supraarbitru, faţă de interdicţia prevăzută expres de dispoziţiile Legii nr. 161/2003, care a intrat în vigoare la 21 aprilie 2003, (adică cu o zi înainte de data pronunţării hotărârii atacate, respectiv, 22 aprilie 2003).
Cu privire la aceste critici, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că bine instanţa de prim control judiciar a reţinut că, întrucât părţile au fost de acord cu compunerea tribunalului arbitral, SC A.G.R. SA nu mai era în drept să invoce Legea nr. 161/2003, ci era obligată, în aceeaşi măsură, să cunoască conţinutul acesteia şi să facă, dacă aprecia că este cazul, opoziţie la compunerea tribunalului arbitral, cu referire la doamna judecător A.A.S. Neprocedând aşa, înseamnă că nu mai poate invoca motivul de desfiinţare a hotărârii arbitrale, prevăzut la art. 364 lit. c) C. proc. civ.
În ce priveşte motivul de desfiinţare a hotărârii arbitrale invocat în temeiul art. 364 lit. i) C. proc. civ., se constată, de asemenea, că, în mod justificat, aceeaşi instanţă a reţinut că nici acesta nu este întemeiat, chiar dacă, prin art. 102 din Legea nr. 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei, în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, li s-a interzis magistraţilor să desfăşoare activităţi de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură, întrucât acest text de lege trebuie coroborat cu dispoziţiile art. 111 şi 112 din aceeaşi lege, potrivit cărora, persoanele care exercită demnităţile şi funcţiile publice prevăzute în prezentul titlu vor depune, la instituţia la care funcţionează, o declaraţie de interese în termen de 60 zile de la data intrării în vigoare a legii (21 aprilie 2003) aşa încât, numai după expirarea acestui termen, desfăşurarea activităţii arbitrale poate fi sancţionată, potrivit art. 108, ca abatere disciplinară.
Ca atare, cum, potrivit celor arătate, activitatea arbitrală desfăşurată în acelaşi timp cât persoanele vizate deţin şi o funcţie publică, se sancţionează numai după expirarea termenului de 60 zile de la data intrării în vigoare a legii (21 aprilie 2003) astfel că, în mod judicios, Curtea a considerat că hotărârea arbitrală nr. 10 din 22 aprilie 2003 nu încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii, chiar dacă din completul de judecată a făcut parte, la data pronunţării, în calitate de supraarbitru, doamna judecător A.A.S.
În contextul în care acţiunea în anulare s-a judecat într-un termen rezonabil, iar pârâta nu a produs nici o dovadă care să ateste că reclamanta ar fi pornit împotriva sa executarea silită în baza hotărârii arbitrale, cu referire la art. 269 alin. (1) C. proc. civ., bine Curtea de Apel Constanţa a respins cererea de suspendare a executării, reţinând că, în condiţiile speţei, aceasta este lipsită de interes şi, ca atare, criticile formulate de recurentă, cu privire la acest aspect, nu pot fi primite atâta timp, cât probele de la dosar confirmă că, prin promovarea cererii, pârâta nu a urmărit împiedicarea executării silite, ci tergiversarea soluţionării pricinii, având în vedere că, pentru fixarea şi apoi depunerea cauţiunii, instanţa era datoare să acorde mai multe termene în acest scop.
În ceea ce priveşte criticile privind fondul litigiului, se constată că nici acestea nu pot fi primite, în contextul în care pârâta a denunţat unilateral contractul nr. 2620 din 1 iulie 2000, cu termen de derulare până la 31 decembrie 2001 şi i s-a atras atenţia de către reclamanta, SC A.S.T. SA, prin adresa nr. 484 din 29 mai 2001, că nu este de acord cu protocolul din 29 mai 2001, în care s-a consemnat rămânerea fără obiect a contractului în discuţie, deoarece, la rândul ei, reclamanta a încheiat, în baza acestuia, contracte cu anumiţi beneficiari şi pentru neexecutarea acestora a plătit, conform expertizei, penalităţi la suma de 110.919 dolari S.U.A.
Or, în contextul în care pârâta şi-a menţinut poziţia, în sensul denunţării unilaterale a contractului, ignorând avertismentul reclamantei cu privire la consecinţele neexecutării contractelor încheiate de aceasta cu beneficiarii săi, este evident că bine reclamanta şi-a întemeiat în mod corect acţiunea pe dispoziţiile art. 969C. civ., potrivit cărora convenţiile legal făcute între părţi au putere de lege, precum şi pe cele ale art. 1073 C. civ., care prevăd dreptul creditorului de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei, care, în caz contrar, are dreptul la desdăunări şi, ca atare, criticile recurentei, în sensul că reclamanta nu ar fi încadrat corespunzător în drept pretenţiile sale, deoarece a invocat dispoziţiile art. 998 C. civ., care nu ar fi aplicabile în speţă, nu pot fi primite, în contextul în care este evident că aceasta şi-a întemeiat acţiunea, în principal, pe dispoziţiile legale precitate (art. 969 şi 1073 C. civ.).
Or, în condiţiile în care pârâta şi-a asumat obligaţiile prevăzute la art. 1 lit. a) şi b) din contract, referitoare la transbordarea directă la vagoane a cerealelor şi transbordarea indirectă via siloz de la vagoane la nave maritime/fluviale a mărfii, obligându-se, totodată, prin art. 6 din acelaşi contract, să accepte şi să onoreze plata prestaţiilor de serviciu la un anumit preţ pe tonă, este evident că, prin denunţarea unilaterală a contractului, a cauzat reclamantei două categorii de prejudicii, unele constând în imposibilitatea reclamantei de a depozita produsele pe care, ulterior, trebuia să le livreze beneficiarilor săi contractuali şi pentru care a fost nevoită să plătească firmei G.L., pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul Gpr 16 din 16 mai 2001, penalităţi, în sumă de 110.919 dolari S.U.A., iar cea de a doua categorie, reprezentând daune directe, evaluate, de expertiza efectuată în cauză, la 28.362,70 dolari S.U.A. şi care au fost cauzate tot din faptul generator de prejudicii produs prin denunţarea unilaterală a contractului şi a constat în diferenţa de tarif plătită de reclamantă în plus altor operatori, peste preţul prestaţiilor de servicii convenit cu pârâta prin contractul, denunţat ulterior unilateral de pârâtă.
Ca atare, cum ambele categorii de prejudicii îşi găsesc izvorul în nerespectarea obligaţiilor asumate de pârâtă prin contractul de prestări de servicii nr. 2620/2000 şi cum expertiza a confirmat că reclamanta a informat-o pe aceasta, încă de la data de 2 iunie 2001, că va derula, în baza contractului în discuţie, în cursul anului 2001, cca. 20.000 tone cereale, pentru care a solicitat rezervarea spaţiului de depozitare corespunzător, înseamnă că aceasta a creat reclamantei, prin refuzul de a-şi mai îndeplini obligaţiile asumate, inclusiv cu privire la cantitatea de 2.605,043 tone rapiţă, care trebuia exportată, un prejudiciu total, ca urmare a denunţării unilaterale a contractului, în sumă de 139.281,70 dolari S.U.A. (110.019 + 28.362,70) astfel cum acesta a fost evaluat de expert.
Faţă de toate cele arătate, se constată că în mod corect tribunalul arbitral a angajat răspunderea contractuală a pârâtei, al cărui temei îl constituie contractul nr. 2620/2000, pentru toate daunele suferite de reclamantă ca urmare a denunţării unilaterale a contractului în discuţie şi, ca atare, nu se poate susţine că instanţa arbitrală s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunţat asupra unui lucru cerut ori a dat mai mult decât s-a cerut, pentru a atrage incidenţa în cauză a motivului de desfiinţare a hotărârii arbitrale, prevăzut la art. 364 lit. f) C. proc. civ., ci, dimpotrivă, se apreciază că, în realitate, s-a dat atât cât s-a cerut, raportat la totalitatea prejudiciului suportat de reclamantă şi care a fost stabilit de expert la nivelul sumei menţionate mai sus.
Referitor la cererea reconvenţională prin care pârâta, SC A.G.R. SA Constanţa, a cerut constatarea nulităţii contractului de prestări servicii nr. 2620 din 6 iulie 2000, se reţine, de asemenea, că bine tribunalul arbitral a respins această cerere şi, la rândul ei, instanţa de prim control judiciar a menţinut această soluţie, în contextul în care pârâta nu a produs nici o dovadă concretă, care să ateste că domnul B.Gh., în calitate de director adjunct al sucursalei A.G.R. SA Constanţa, şi-a depăşit, la data semnării contractului, mandatul primit prin Decizia de numire nr. 79 din 7 octombrie 1998, prin care acestuia i s-a prevăzut, ca atribuţie de serviciu, dreptul de a încheia şi derula contracte de prestări servicii portuare, fără limitarea acestui drept la o anumită valoare a contractelor.
Ca atare, faptul că, ulterior încheierii contractului în discuţie, A.G.E.A. a SC A.G.R. SA din 20 decembrie 1999, materializată în actul adiţional nr. 1197/2000, potrivit căreia contractele comerciale, cu o valoare de peste 500.000.000 lei, se supun, în prealabil, aprobării directorului general (condiţie neîndeplinită în speţă) nu poate conduce la constatarea nulităţii contractului pentru lipsa uneia dintre condiţiile prevăzute la art. 948C. civ., şi anume, lipsa consimţământului valabil al părţii care se obligă, aceasta cu atât mai mult, cu cât, dovezile de la dosar nu probează că împuternicirea iniţială, care a făcut obiectul deciziei nr. 79/1998, ar fi fost modificată în baza Hotărârii A.G.E.A. a SC A.G.R. SA din 20 decembrie 1999, menţionată anterior.
Pe de altă parte, chiar dacă o astfel de măsură s-ar fi adoptat, este evident că aceasta avea un caracter de administrare internă a SC A.G.R. SA şi urma a-şi produce efectele în viitor, fără a putea pune sub semnul întrebării, valabilitatea contractelor deja încheiate cu terţii, astfel că, faţă de cele expuse, soluţia de respingere a cererii reconvenţionale este legală.
La rândul ei, Curtea de Apel Constanţa, respingând acţiunea în anulare şi menţinând hotărârea arbitrală, inclusiv în ceea ce priveşte respingerea cererii reconvenţionale, a pronunţat o decizie la adăpost de orice critică.
Aşa fiind, recursul pârâtei urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta, SC A.G.R. SA Constanţa, împotriva deciziei nr. 37 din 25 iulie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata sumei de 45.000.000 lei, onorariu avocat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi, 3 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1013/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 941/2004. Comercial → |
|---|
