ICCJ. Decizia nr. 1291/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1291/2004
Dosar nr. 5904/2001
Şedinţa publică din 1 aprilie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1564/2000, Tribunalul Prahova a admis acţiunea reclamantei, SC.T.P. SRL Ploieşti, şi a obligat pârâta, SC. F.F. SRL Galaţi, la plata sumelor de 18.003.260 lei contravaloare marfă şi 59.140.950 lei penalităţi de întârziere.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul, în baza înscrisurilor de la dosarul cauzei şi a dispoziţiilor legale incidente speţei, a reţinut că între părţi s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 25/1997, în baza căruia reclamanta a livrat pârâtei diferite cantităţi fier vechi, iar aceasta din urmă nu a plătit preţul. Conform clauzei contractuale, pârâta datorează reclamantei şi penalităţile de întârziere la care a fost obligată.
Apelul declarat de pârâtă, împotriva sentinţei, a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 634 din 11 mai 2001, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, în dosarul nr. 3216/2001, prin care s-a apreciat ca fiind legală şi temeinică hotărârea primei instanţe.
Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs pârâta apelantă, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, susţine recurenta că, dat fiind că reclamanta cesionase datoria sa către SC.R.O. SRL Ploieşti, nu mai datorează personal nimic reclamantei, pe de o parte. Pe de altă parte că, cesionând datoria, reclamanta nu mai are calitate procesuală activă, singura care putea să o acţioneze pentru recuperarea sumei fiind cesionara SC.R.O. SRL, care însă nu a făcut-o.
Criticile au fost formulate şi în apel, ele sunt însă neîntemeiate pentru considerentele ce urmează. Este adevărat că între reclamantă şi pârâtă s-a semnat o notă, prin care s-a convenit ca reclamanta să cesioneze către SC.R.O. SRL Ploieşti, creditul de 18.003.260 lei (potrivit copiei aflată la dosar Curtea de Apel Ploieşti). Înscrisul în interpretarea pârâtei ar fi o formă de compensaţie. Numai că o astfel de compensaţie nu este valabilă dacă nu este acceptată şi de către cesionar, pe de o parte. Pe de altă parte, nu rezultă existenţa unor datorii reciproce între cele trei societăţi. În fine pârâta susţine chiar stingerea datoriei, conform O.P. 113 din 14 februarie 1999 şi O.P. 043 din 23 martie 2000, care însă se referă la altă sumă (10 milioane), pe de o parte. Pe de altă parte nu s-au prezentat nici respectivele ordine şi nici extrasul de cont care să facă dovada achitării debitului în litigiu. Cu alte cuvinte pârâta nu a făcut dovada celor susţinute.
În fine, faţă de recunoaşterea debitului de către pârâtă, chemarea sa în judecată se justifică, reclamanta având calitate procesuală care obliga pârâta la plată, este justificată, reclamanta dovedind livrarea mărfii a cărei contravaloare a pretins-o prin acţiune, astfel că, în mod just, Curtea de Apel a apreciat legală şi temeinică soluţia, iar Decizia pronunţată în apel este la adăpost de critică faţă de probele dosarului.
Faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta, SC.F.F. SRL Galaţi, împotriva deciziei nr. 634 din 11 mai 2001, a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1303/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1265/2004. Comercial → |
|---|
