ICCJ. Decizia nr. 1418/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.1418/2004
Dosar nr. 1413/2003
Şedinţa publică din 22 aprilie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta, SC D.M. SRL Ploieşti, a chemat în judecată Primăria municipiului Ploieşti, prin Consiliul Local Ploieşti şi Primar, solicitând obligarea, în solidar, a acestora, la plata daunelor cominatorii în cuantum de 5.000.000 lei pe fiecare zi de întârziere, începând cu data de 25 septembrie 2001, şi până la încheierea în formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare, privind spaţiul comercial situat în Ploieşti, judeţul Prahova.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin sentinţa nr. 596 din 17 aprilie 2001, a Tribunalului Prahova, s-a respins acţiunea Consiliului Local Ploieşti, privind evacuarea acesteia din spaţiul comercial situat la adresa menţionată anterior, fiind admisă cererea reconvenţională prin care reclamanta, SC D.M. SRL, a solicitat obligarea Consiliului Local Ploieşti la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru spaţiul situat în Ploieşti, judeţul Prahova.
Această sentinţă a rămas definitivă prin Decizia nr. 930 din 2 august 2001, a Curţii de Apel Ploieşti, şi irevocabilă prin Decizia nr. 1097 din 21 martie 2002, a Curţii Supreme de Justiţie, secţia comercială.
A mai arătat reclamanta că, deşi a început executarea silită a deciziei nr. 930 din 2 august 2001, a Curţii de Apel Ploieşti, pârâţii tergiversează în mod abuziv încheierea contractului de vânzare-cumpărare, privind spaţiul comercial mai sus menţionat.
Prin sentinţa civilă nr. 1046 din 30 aprilie 2002, Tribunalul Prahova, a admis acţiunea şi a obligat pârâţii să plătească reclamantei, în solidar, 5.000.000 lei pe zi de întârziere, reprezentând daune cominatorii începând cu data de 21 martie 2002, şi până la încheierea sub formă autentică a contractului de vânzare-cumpărare, privind spaţiul comercial situat în Ploieşti, judeţ Prahova.
Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia nr. 2374 din 27 august 2002, a admis recursul reclamantei, SC D.M. SRL, şi a modificat sentinţa civilă nr. 1064 din 30 aprilie 2002, a Tribunalului Prahova, în sensul că a acordat daune cominatorii începând cu data de 25 septembrie 2001, după rămânerea definitivă a hotărârii, respingând recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.
Împotriva susmenţionatelor hotărâri a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, susţinând că acestea au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond şi, totodată, că sunt şi vădit netemeinice.
În dezvoltarea motivelor din recursul în anulare, se susţine, în esenţă, că sentinţa nr. 596/2001, privind obligarea la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, este opozabilă numai Consiliului Local Ploieşti, întrucât Primăria şi respectiv Primarul municipiului Ploieşti, nu au calitate procesuală pasivă şi, ca atare, contrar legii, aceste autorităţi ale administraţiei publice locale au fost obligate, în solidar cu pârâtul, Consiliul Local al municipiului Ploieşti, la plata daunelor cominatorii acordate prin Decizia nr. 2374 din 27 august 2002, a Curţii de Apel Ploieşti.
În fundamentarea acestor susţineri se arată că, dealtfel, potrivit art. 91 din Legea nr. 215/2001, a administraţiei publice locale, Primăria municipiului Ploieşti nu are personalitate juridică, fiind o structură funcţională a administraţiei publice locale, care aduce la îndeplinire hotărârile Consiliului local şi dispoziţiile primarului.
Totodată, se mai susţine că, prin soluţiile pronunţate, de obligare în solidar a pârâţilor la plata către reclamantă la daune cominatorii de 5.000.000 lei pe zi de întârziere, începând cu 25 septembrie 2001, au fost încălcate şi dispoziţiile art. 5802 şi 5803 C. proc. civ., întrucât, potrivit acestor texte legale, pentru neîndeplinirea obligaţiei de a face rezultată dintr-un titlu executoriu, creditorul poate fi autorizat de instanţa de executare prin încheiere irevocabilă să o îndeplinească el pe cheltuiala debitorului, sau prin aplicarea unei amenzi civile în favoarea statului de la 200.000 lei la 500.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu.
În sfârşit, se mai susţine că pentru acoperirea prejudiciului încercat prin neîndeplinirea obligaţiei la termen, creditorul poate cere daune interese în cadrul executării silite, astfel că, faţă de toate cele arătate, instanţele investite cu soluţionarea cererii privind plata daunelor cominatorii, admiţând acest capăt de cerere, au încălcat atât dispoziţiile art. 91 şi art. 6 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, cât şi cele ale art. 5802 şi 5803 C. proc. civ., şi art. 574 C. proc. civ., pronunţând astfel hotărâri netemeinice şi nelegale.
În consecinţă, se solicită admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor judecătoreşti criticate şi, pe fond, respingerea acţiunii ca nelegală şi netemeinică.
Recursul în anulare nu este fondat.
Din examinarea hotărârilor atacate, în raport cu susţinerile formulate prin recursul în anulare, se constată, pe de o parte, că acestea din urmă privesc, în esenţă, lipsa calităţii procesuale pasive în raport de dispoziţiile Legii nr. 215/2001, a administraţiei publice locale a Primăriei, şi respectiv Primarului municipiului Ploieşti (învederându-se că o astfel de calitate ar avea, în raport de obiectul cererii, numai Consiliul local al municipiului Ploieşti), iar pe de altă parte, că hotărârile pronunţate în cauză au fost atacate ca fiind nelegale şi netemeinice faţă de dispoziţiile art. 5802 , 5803 şi 574 C. proc. civ., din coroborarea cărora ar rezulta că reclamanta avea la îndemână pentru aducerea la îndeplinire de către debitor a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu (încheierea contractului de vânzare-cumpărare a spaţiului în litigiu) modalitatea prevăzută de textele legale menţionate mai sus şi, ca atare, nu era îndreptăţită să solicite, şi cu atât mai puţin să i se acorde, daune cominatorii pentru constrângerea debitorului, pentru îndeplinirea obligaţiei rezultate din titlul executoriu (sentinţa nr. 596/2001).
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei, şi respectiv a Primarului municipiului Ploieşti, se reţine că aceasta nu este întemeiată.
Astfel, potrivit art. 19 din Legea nr. 215/2001, a administraţiei publice locale, comunele, oraşele şi judeţele sunt persoane juridice de drept public, având patrimoniu propriu şi capacitate juridică deplină, iar potrivit art. 21 din aceeaşi lege, consiliul local este o autoritate deliberativă, iar primarul o autoritate executivă. Totodată, astfel cum dispun dispoziţiile art. 6 alin. (2) din legea precitată, între consiliul local şi primar nu există raporturi de subordonare.
Se mai reţine că, în timp ce persoanele juridice menţionate anterior (comunele, oraşele şi judeţele) dispun de conturi şi sunt ordonatori de credite, primăria şi respectiv primarul, nu au această capacitate, nu răspund patrimonial, fiind în fapt numai titularii prin care se exercită drepturile conferite de lege, aparţinând domeniului privat al autorităţii administrativ teritoriale.
Pe de altă parte, potrivit art. 67 din legea precitată, primarul reprezintă oraşul în relaţiile cu autorităţile publice, cu persoanele fizice sau juridice, precum şi în justiţie.
În consecinţă, chiar dacă potrivit art. 91 din Legea nr. 215/2001, a administraţiei publice locale, primăria nu are personalitate juridică ci constituie o structură funcţională a administraţiei publice locale care aduce la îndeplinire hotărârile consiliului şi dispoziţiile primarului, totuşi nu poate fi primită teza din recursul în anulare, în sensul că aceasta nu ar avea calitate procesuală pasivă, întrucât într-o asemenea situaţie s-ar elimina, pe planul răspunderii, tocmai autoritatea publică, care are patrimoniu, şi deci posibilitatea de a plăti daunele comunicatorii în cazul neexecutării titlului executoriu.
În ceea ce priveşte susţinerile, potrivit cărora hotărârile pronunţate în cauză (prin care pârâţii au fost obligaţi, în solidar, la plata daunelor cominatorii) ar fi nelegale şi netemeinice, în raport de dispoziţiile art. 5802 , 5803 şi 574 C. proc. civ., se constată că nici acestea nu pot fi primite.
Este adevărat că dispoziţiile precitate instituie o procedură prin care debitorul unei obligaţii de a face cuprinsă într-un titlu executoriu poate fi silit să îndeplinească această obligaţie, fie el însuşi, fie prin alte persoane pe cheltuiala debitorului, şi dacă obligaţia de a face nu poate fi îndeplinită prin altă persoană decât debitorul, atunci acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei prin aplicarea de către instanţa sesizată, prin încheiere irevocabilă a unei amenzi civile în favoarea statului, cuprinsă între 200.000 lei şi 500.000 lei, până la executarea obligaţiei prevăzută în titlul executoriu.
Dar aceste dispoziţii legale nu erau incidente în cauză, în contextul în care creditorul a solicitat prin acţiune, pentru înfrângerea rezistenţei debitorului manifestată în legătură cu executarea obligaţiei cuprinsă în titlul executoriu (sentinţa nr. 596/2001 a Tribunalului Prahova), obligarea acestuia la plata daunelor cominatorii.
Ca atare, având în vedere principiul disponibilităţii părţilor, corect instanţele au soluţionat pricina în cadrul procesual stabilit de reclamantă şi nu în acela prevăzut de dispoziţiile legale precitate, situaţie care nu poate atrage nici o consecinţă asupra hotărârilor pronunţate în cauză şi, ca atare, nu poate conduce la concluzia, aşa cum se susţine neîntemeiat prin recursul în anulare, că ar fi fost date cu încălcarea esenţială a legii, din moment ce titularul acţiunii era îndreptăţit să opteze în baza principiului expus, asupra modalităţii condamnării debitorului la plata daunelor cominatorii de 5.000.000 lei pe zi de întârziere (cuantum stabilit în raport de valoarea spaţiului comercial pentru care s-a refuzat încheierea contractului de vânzare-cumpărare), în locul aplicării, în vederea îndeplinirii aceleiaşi obligaţii, a unei amenzi civile în favoarea statului de la 200.000 lei la 500.000 lei pe fiecare zi de întârziere.
Pe de altă parte, cum daunele cominatorii se acordă fără ca prin aceasta să se urmărească repararea vreunui prejudicii (ci numai constrângerea debitorului), şi au deci un caracter provizoriu, în sensul că sumele primite cu acest titlu de creditor se restituie de către acesta în cazul când debitoarea îşi îndeplineşte obligaţia cuprinsă în titlul executoriu, ( în caz contrar, acesta s-ar îmbogăţi fără just temei în dauna debitorului), înseamnă, implicit, că soluţiile adoptate sunt corecte şi sub aspectul că, prin posibilitatea restituirii sumelor acordate cu titlu de daune cominatorii, devine cu atât mai mult interesat să se conformeze obligaţiei prevăzută în titlul executoriu.
Aşa fiind, se constată că, în speţă, nu sunt incidente dispoziţiile art. 330 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care recursul în anulare, declarat în cauză, se va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, împotriva deciziei nr. 2374 din 27 august 2002, a Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi comercial, şi sentinţei civile nr. 1064 din 30 aprilie 2002, a Tribunalului Prahova.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 aprilie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1421/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 14/2004. Comercial → |
|---|
