ICCJ. Decizia nr. 1878/2004. Comercial
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1878/2004
Dosar nr. 1321/2003
Şedinţa publică din 26 mai 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 24 ianuarie 2002, reclamanta, SC C.X. SA a solicitat obligarea pârâtei, A.N.D. RA, la plata sumei de 22.298.613.183 lei, reprezentând despăgubiri în urma rezilierii unilaterale de către pârâtă a contractelor de antrepriză încheiate la 20 ianuarie 1992, şi reactualizarea sumei cu rata inflaţiei aplicabilă de la data scadenţei până la data plăţii efective.
Ulterior, reclamanta şi-a majorat pretenţiile, în temeiul art. 132 C. proc. civ., cu suma de 9.177.183.783 lei în raport de concluziile raportului de expertiză.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin sentinţa nr. 32 din 3 aprilie 2003, a admis în parte acţiunea reclamantei şi a obligat pârâta la 22.298.613.183 lei, reprezentând costuri reziliere şi a anulat, ca netimbrat, capătul de cerere privind actualizarea acestei sume cu rata inflaţiei.
S-au respins pretenţiile reclamantei, privind plata sumei de 9.177.183.783 lei, ca neîntemeiate, şi pârâta a fost obligată la 798.905.462 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru, onorariu de avocat şi onorariu de expert.
Prin încheierea din 17 octombrie 2002, instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă, ca neîntemeiată.
Pe fondul litigiului s-a reţinut că pârâta a dispus suspendarea lucrărilor ce au făcut obiectul contractelor încheiate la 20 ianuarie 1992 şi, ulterior, rezilierea contractului, aşa încât reclamanta, în calitate de antreprenor, beneficiază de drepturile cuvenite de părţi în art. 5.10, 5.11 şi 5.12 şi art. 16.1 lit. d) şi 16.3 din convenţia părţilor.
Susţinerea pârâtei, în sensul că reclamanta nu a depus documentaţia pentru reziliere şi deci sumele datorate de investitor nu sunt certificate, a fost înlăturată de instanţă, întrucât, din înscrisurile de la dosar, rezultă că aceasta a fost prezentată, certificată de consultanţi (prin aplicarea ştampilei) şi au fost avizate centralizatoarele privind sumele acceptate de 13.289.513.185 lei, şi respectiv 9.009.099.988 lei.
Apărarea pârâtei a fost infirmată şi de înscrisul depus (fila 85), din care rezultă că aceasta a solicitat prelungirea termenului pentru depunerea actelor justificative până la 17 februarie 1999, şi a cerut consultanţilor să se verifice documentele prezentate de reclamantă în calitate de antreprenor general.
Cererea reclamantei de majorare a pretenţiilor cu suma de 9.177.183.783 lei a fost respinsă, întrucât nu a fost dovedită.
Împotriva acestei sentinţe, pârâta A.N.D. RA a declarat recurs, în temeiul art. 304 pct. 9 şi 10 şi art. 3041 C. proc. civ., şi a susţinut că este nelegală şi netemeinică.
A arătat recurenta că, în mod greşit, instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată în temeiul art. 1 din Decretul nr. 167/1958, deoarece termenul de 3 ani a început să curgă la 31 decembrie 1998, când a intrat în vigoare rezilierea contractelor încheiate cu reclamanta, iar acţiunea a fost depusă la 23 ianuarie 2003, deci după expirarea acestuia.
S-a susţinut că, în speţă, nu sunt întrunite cele două condiţii cerute cumulativ pentru a opera întreruperea cursului prescripţiei extinctive, în temeiul art. 16 din Decretul 167/1958, întrucât acţiunea formulată anterior de reclamantă, în dosarul nr. 11126/2001, potrivit OG nr. 5/2001, a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 55 din 9 ianuarie 2002 a Tribunalului Bucureşti.
Pe fondul litigiului, recurenta a invocat că, din probele administrate în cauză, a rezultat că reclamanta este cea care nu a depus documentaţia necesară pentru stabilirea costului rezilierii. Că preţul rezilierii nu a putut fi calculat, certificat de inginerul consultant şi consfinţit de A.N.D., în calitatea sa de beneficiar al lucrărilor executate pe tronsoanele Fundulea-Lehliu şi Lehliu-Drajna.
A precizat recurenta că, pentru a fi îndreptăţită să primească preţul rezilierii unilaterale, reclamanta trebuia să facă dovada îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 17.3 din condiţiile speciale ale contractului încheiat între părţi.
Prin întâmpinare, intimata SC C.X. SA Bucureşti a solicitat respingerea recursului, întrucât a depus documentaţia la consultanţa care au certificat-o, dar pârâta este cea care nu a prezentat valoarea rezilierii, aşa cum s-a obligat, şi a tergiversat plata costurilor de reziliere.
S-a susţinut că, în mod corect, instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a reţinut că aceasta a fost întreruptă prin adresa nr. 93 din 10 februarie 1999, emisă de recurenta pârâtă.
Recursul pârâtei nu este fondat.
Prima critică invocată vizează rezolvarea unei probleme de drept, şi anume a prescripţiei dreptului la acţiune, invocată pe cale de excepţie şi la instanţa de fond.
Termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la 31 decembrie 1998, dată la care a intrat în vigoare Decizia intimatei A.N.D. RA de reziliere a contractului încheiat între părţi, dar acesta a fost întrerupt în condiţiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958.
Potrivit acestui text de lege prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie.
Prin adresa nr. 93/DA/CLA/933 din 10 februarie 1999 (fila 84 fond), recurenta pârâtă a înţeles să achite obligaţia, reprezentând costurile de reziliere, şi a solicitat ca până la data de 17 februarie 1999, dacă nu se prezintă documentele justificative, ea însăşi va stabili valoarea acestora.
Această recunoaştere a pârâtei a întrerupt cursul prescripţiei, aşa cum, în mod corect, a reţinut instanţa de fond, şi nu susţinerile contradictorii ale părţilor, întemeiate pe dispoziţiile art. 7 din OG nr. 5/2001.
Potrivit art. 17 alin. (1) şi (2) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia, care a început să curgă de la 31 decembrie 1998 şi până la 10 februarie 1999, este înlăturată, şi o nouă prescripţie începe să curgă de la data întreruperii celei dintâi.
Aşa fiind, în raport de noul curs al prescripţiei, 10 februarie 1999, acţiunea formulată de reclamantă la 24 ianuarie 2001 nu este prescrisă.
Criticile ce vizează fondul litigiului sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
La data de 20 ianuarie 1992 s-au încheiat contractele de antrepriză între recurenta pârâtă A.N.D., în calitate de investitor, şi intimata reclamantă SC C.X. SA, în calitate de antreprenor general, având ca obiectiv lucrările de construcţie ale Autostrăzii Transeuropene Nord Sud, secţiunea Fundulea-Feteşti, şi tronsoanele Fundulea-Lehliu şi Lehliu-Drajna.
Lucrările au fost executate până la data de 17 februarie 1997, când a intervenit suspendarea urmată de rezilierea de către pârâta recurentă a contractelor.
În mod corect, instanţa de fond a stabilit că pretenţiile intimatei reclamante sunt întemeiate, în raport de clauzele stipulate de părţi la art. 5.10, 5.11 şi 5.12 din condiţiile generale de contractare.
Pe de altă parte, la art. 16 lit. d) din condiţiile generale, s-a prevăzut că investitorul poate notifica antreprenorului că, din motive neprevăzute şi datorită unor conjuncturi economice, îi este imposibil să continue îndeplinirea obligaţiilor contractuale, dar la art. 16.3 s-a stabilit că acesta va plăti antreprenorului suma corespunzătoare pierderilor sau daunelor aduse acestuia, care decurg în legătură sau ca urmare a întreruperii sau încetării contractului.
Este adevărat că, potrivit clauzei de la art. 17.3 din aceleaşi condiţii generale, s-a stipulat că antreprenorul va fi îndreptăţit să primească numai acea sumă sau sume care sunt certificate de consultant că sunt datorate de investitor.
Intimata reclamantă a făcut dovada, cu adresa din 16 decembrie 1997 (fila 128 fond), că a depus documentaţia ce a fost ulterior certificată de consultanţi, care au acceptat alte sume decât cele propuse de antreprenor.
Această situaţie de fapt este confirmată de adresa emisă de pârâtă la 11 februarie 1999 (fila 85), prin care aceasta a solicitat prelungirea termenului pentru depunerea actelor justificative până la 17 februarie 1999 şi a solicitat consultanţilor verificarea documentelor prezentate de reclamantă în calitate de antreprenor general.
În raport de toate aceste considerente, apărarea pârâtei, în sensul că reclamanta este cea care nu a depus documentaţia avizată de consultanţi, conform art. 17.3, va fi înlăturată, întrucât nu are suport probator.
Costurile generate de rezilierea contractelor prezentate centralizat şi avizate de cei doi consultanţi de specialitate (I.P.T.A.M.A. S.H. şi I.P.C.C.F.) au fost stabilite în raportul de expertiză contabilă la care nu s-au formulat obiecţiuni, la suma de 22.298.613.183 lei, ale cărui concluzii au fost reţinute în mod corect de instanţa de fond.
De altfel, pârâta nu a contestat valoarea costurilor de reziliere şi numai actualizarea acestora, cerere formulată de reclamantă, dar care nu a fost admisă de instanţă.
Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică şi, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta A.N.D., actualmente C.N.A.D.N.R. SA Bucureşti, împotriva sentinţei nr. 32 din 3 aprilie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 26 mai 2004.
← ICCJ. Decizia nr. 1892/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1835/2004. Comercial → |
---|