ICCJ. Decizia nr. 1752/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1752/2004
Dosar nr. 1097/2003
Şedinţa publică din 18 mai 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta Primăria municipiului Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta SC P.M.I. SRL Bucureşti, solicitând obligarea acesteia la plata sumelor de 2.049 dolari S.U.A., reprezentând cota de aport la contractul de asociere şi de 10.315,04 dolari S.U.A., penalităţi de întârziere la plata profitului, evacuarea din spaţiul ocupat şi cheltuieli de judecată.
Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă 2515 din 29 martie 2001, a admis în parte acţiunea, a obligat pe pârâtă la plata sumei de 688,60 dolari S.U.A., contravaloarea cotei de aport neachitată, a respins capetele de cerere privind penalităţile de întârziere şi evacuarea şi a obligat pe reclamantă la 4.000.000 lei, cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond a reţinut că între părţi a fost încheiat un contract de asociere, având ca obiect consolidarea, restaurarea şi modernizarea unui spaţiu în suprafaţă de 150 metri pătraţi, cu obligaţia pârâtei să plătească reclamantei 3 % din încasările realizate din exploatarea imobilului, dar nu mai puţin de 225 dolari S.U.A. pe lună, obligaţie pe care parţial a îndeplinit-o.
Curtea de Apel Bucureşti, soluţionând apelul declarat de reclamantă, prin Decizia comercială nr. 24 din 7 aprilie 2003, a respins cererea, considerând că raportul de expertiză a estimat corect valoarea obligaţiei pârâtei, faţă de imposibilitatea dovedirii unor costuri de amortizare, iar penalităţile de întârziere nu pot fi acordate, întrucât plata necontestată a fost lunar achitată.
Împotriva deciziei, astfel pronunţate, reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, recurenta susţine că instanţele au nesocotit dispoziţiile contractate, motivând soluţia pe lipsa dovezilor privind înregistrarea în contabilitate a spaţiului comercial şi pe dispoziţiile Legii nr. 15/1994, care au aplicabilitate numai unităţilor ce desfăşoară activităţi economice.
Pe de altă parte, instanţele au interpretat greşit şi dispoziţiile art. 13 din contract, care prevedeau rezilierea de drept a convenţiei, dacă asociatul nu-şi îndeplineşte obligaţiile o perioadă mai mare de 3 luni, soluţionând greşit capătul de cerere privind evacuarea.
Recursul este nefondat şi va fi respins, pentru următoarele considerente:
Dispoziţiile art. 9 din contractul părţilor obligau pe pârâtă la o cota de 3 % din încasările realizate, din nu mai puţin de 225 dolari S.U.A., reprezentând costurile de amortizare aferente reclamantei, de 180 dolari S.U.A., restul fiind participare la profit.
În interpretarea acestei prevederi contractuale, instanţele de fond judicios au considerat că neînregistrarea în contabilitate a unui amortisment nu dă dreptul la costuri de amortizare, situaţie în care participarea la profit este fie cota procesuală stabilită, fie, dacă aceasta e mai mică, diferenţa între suma fixă stabilită (225 dolari S.U.A. pe lună) şi costurile de amortizare (180 dolari S.U.A.).
Nefiindu-i aplicabile dispoziţiile Legii nr. 15/1994, reclamanta nu poate pretinde amortismente, aşa încât clauza contractuală (art. 9) devine îndoielnică şi interpretată în favoarea celui ce se obligă (art. 983 C. civ.).
Faţă de situaţia juridică, astfel stabilită, dispoziţiile art. 13 din contract nu-şi găsesc aplicarea. Pactul comisoriu prevedea sancţiunea rezilierii contractului, în situaţia în care asociatul nu-şi îndeplineşte obligaţiile o perioadă mai mare de 3 luni. Pârâta, însă, a plătit cota de profit lunar, aşa încât condiţia pentru rezilierea contractului nu a fost îndeplinită. Diferenţa stabilită în varianta II a raportului de expertiză, rezultă din diferenţele de calcul al cotei de 3 % şi nu justifică sancţiunea stipulată.
Nici pretenţia penalităţilor de întârziere nu are o temeinică justificare, câtă vreme reclamanta avea obligaţia să opereze o imputaţie a plăţii, faţă de sumele plătite în plus în perioada 1997-1998.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat, împotriva deciziei 24 din 7 aprilie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
În considerarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., faţă de culpa sa procesuală, recurenta va fi obligată la plata sumei de 9.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva deciziei nr. 24 din 7 aprilie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V a comercială, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 9.000.000 lei, intimatei-pârâtă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 18 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1835/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1748/2004. Comercial → |
|---|
