ICCJ. Decizia nr. 1892/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1892/2004
Dosar nr. 9507/2001
Şedinţa publică din 1 iunie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC P.N. SA Bucureşti a chemat-o în judecată pe pârâta SC G.S.C. SRL Bucureşti, pentru ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa instanţa, să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 51.520.733 lei, reprezentând contravaloarea unui număr de 31 facturi de plată a mărfii livrate şi neachitate, emise în perioada 22 martie 1999-9 aprilie 2000, la plata sumei de 55.487.072 lei, reprezentând penalităţi de întârziere a plăţii calculate până la 31 iulie 2000, 25.819.493 lei, reprezentând plata chiriei pentru perioada 22 august 1999-27 decembrie 1999.
A arătat reclamanta, în acţiunea sa, că a livrat pârâtei pâine în cantităţile contractate, conform contractului de furnizare nr. 407 din 11 noiembrie 1999. Pârâta nu şi-a respectat obligaţia de a plăti preţul mărfii livrate, motiv pentru care, în temeiul art. 10 din contract, aceasta datorează penalităţi de întârziere.
Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a respins acţiunea, ca neîntemeiată, aşa cum rezultă din sentinţa civilă nr. 7853 din 27 noiembrie 2000.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că facturile nu au fost acceptate la plata de către pârâtă, că nu există avize de expediţie şi că reclamanta nu a făcut dovada existenţei vreunui contract, astfel că acţiunea s-a constatat a fi neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, pe care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI a comercială, l-a respins, ca nefondat, reţinând că reclamanta nu a făcut dovada livrării mărfii şi închirierii spaţiului, pentru care a solicitat chirie, aşa cum rezultă din Decizia nr. 1299 din 9 octombrie 2001.
În contra acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, care a fost motivat, conform art. 304 pct. 10 C. proc. civ., susţinând că la dosar sunt depuse actele din care rezultă livrarea mărfii (facturi şi avize de expediţie) şi contractul de închiriere şi a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei, în sensul admiterii acţiunii.
Recursul este nefondat.
Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, rezultă că între reclamantă şi pârâtă au fost stabilite raporturi contractuale, privind livrarea de marfă şi locaţiune.
De reţinut este faptul că facturile care au fost depuse, cu scopul de a justifica executarea contractului de livrare, respectând livrarea mărfii, nu îndeplinesc prin ele însele condiţiile legale privind livrarea.
Ca orice înscris sub semnătură privată, factura comercială face dovada împotriva emitentului şi în favoarea destinatarului ei.
Dacă factura este acceptată de destinatar, ea face dovada în favoarea emitentului. Ca urmare, într-o astfel de situaţie, factura acceptată, deşi nu emană de la destinatar, face dovada împotriva destinatarului.
În speţă, nici-o factură nu a fost acceptată la plată de către pârâtă şi nici măcar nu poartă semnătura pentru primirea mărfii. Nesemnarea facturilor nu poate fi considerată o acceptare tacită a facturilor, mai ales că pârâta, pe tot parcursul derulării litigiului, a negat existenţa vreunei datorii faţă de reclamantă.
La dosar au fost depuse în copie avize de însoţire a mărfii. O parte din acestea menţionează calitatea de cumpărător a unor persoane fizice străine de cauză, o altă parte menţionează calitatea de cumpărător al pârâtei, dar acestea nu fac dovada prejudiciului, nefiind anexate facturilor corespunzătoare şi neputând fi coroborate cu acestea.
Reţinând că pârâta nu a acceptat la plată nici-o factură, că a negat existenţa vreunei datorii faţă de reclamantă, că, prin probele existente la dosar, nu poate fi determinată culpa pârâtei, în existenţa unei obligaţii de plată a acesteia, faţă de reclamantă, Curtea constată că, sub acest aspect, hotărârea atacată este la adăpost de orice critică.
Cu privire la motivul de recurs, referitor la cel de-al doilea capăt de cerere, prin care s-a solicitat plata chiriei pentru folosinţa spaţiului închiriat, Curtea constată că nici acesta nu este fondat, instanţele de fond şi apel rezolvându-l corect.
Şi pentru soluţionarea acestui capăt de cerere, probatoriile administrate în cauză sunt neconcludente, simplul contract, fără dovada executării lui, nefăcând dovada existenţei prejudiciului creat prin neplata chiriei. Nu există la dosar dovada predării şi recepţiei spaţiului folosit, nu există factura pentru efectuarea plăţii chiriei, pe perioada folosinţei spaţiului, care să facă dovada existenţei datoriei.
În aceste împrejurări, motivele invocate de reclamanta recurentă sunt neîntemeiate, recursul urmând a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta SC P.N. SA Bucureşti, împotriva deciziei nr. 1299 din 9 octombrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 1 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1895/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1878/2004. Comercial → |
|---|
