ICCJ. Decizia nr. 1958/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1958/2004
Dosar nr. 3883/2003
Şedinţa publică din 2 iunie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Primăria oraşului Comarnic a chemat în judecată SC E.I. SRL Comarnic şi a solicitat, ca prin sentinţa care se va pronunţa, să fie obligată la plata diferenţei de chirie în sumă de 122.130.950 lei, calculată de la data de 1 iunie 2002 până la data de 31 martie 2003, reprezentând echivalentul sumei de 3.645,70 dolari SUA.
Reclamanta şi-a motivat acţiunea pe HGL. nr. 39/2002, prin care, în calitate de administrator al domeniului public şi privat, a majorat chiria, cât şi pe contractul de închiriere nr. 865/2000, care urma să fie modificat prin act adiţional, chiria fiind stabilită la 0,5 dolari metru pătrat.
Datorită refuzului pârâtei de a se prezenta pentru încheierea actului adiţional, Curtea de Conturi a constatat că s-a produs bugetului local un debit legal cu suma solicitată prin acţiune, la care se adaugă penalităţile de întârziere, precizându-se, totodată, în procesul verbal de control al Curţii de Conturi, că H.C.L. nr. 39/2002, prin care s-a majorat chiria, nu a fost atacată în contencios de către debitoare.
Tribunalul Prahova, prin sentinţa nr. 2636 din 4 septembrie 2003, a respins, ca nefondată, acţiunea, cu motivarea că noul cuantum al chiriei stabilit de Consiliul Local, în lipsa actului adiţional de modificare a contractului, reprezintă voinţa unilaterală a reclamantei care nu poate fi impusă pârâtei.
Sentinţa a fost menţinută de Curtea de Apel Ploieşti care, prin Decizia nr. 51 din 4 noiembrie 2003, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.
Instanţa de apel a apreciat ca fiind neîntemeiate criticile aduse sentinţei, câtă vreme nu s-a realizat acordul de voinţă pentru modificarea chiriei, aşa cum, de altfel, s-a stabilit şi prin H.C.L. nr. 39/2002, care trimite la respectarea dispoziţiilor legale în ce priveşte încheierea actelor adiţionale la contractele de închiriere existente.
Împotriva acestei decizii, pronunţată de Curtea de Apel Prahova, a declarat recurs reclamantul oraşul Comarnic.
Recurenta a invocat motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în argumentarea căruia a susţinut că, în calitate de administrator al domeniului public şi privat, era în drept să modifice chiria în conformitate cu art. 38 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, că practica Curţii Supreme de Justiţie admite acţiunea în revizuirea chiriilor, întrucât clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg şi, în fine, că neîncheierea actului adiţional la contract a fost împiedicată de debitoare, care nu s-a prezentat la conciliere, deşi s-au făcut demersuri în acest sens, conform probelor aflate la dosar.
În drept, au mai fost invocate prevederile art. 970 C. civ., cât şi ale Legii nr. 29/1990, care dădea dreptul intimatei să atace hotărârea Consiliului Local, prin care a fost majorată chiria.
Pentru toate aceste argumente, s-a solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârilor pronunţate în cauză, în sensul admiterii acţiunii.
Recursul este nefondat.
Din examinarea actelor dosarului, în raport de criticile formulate, este de reţinut că, în adevăr, contractul nr. 865/2000 s-a încheiat prin acordul de voinţă al părţilor.
Acest acord este factorul esenţial al contractului, pentru că exprimă voinţa juridică a părţilor, care pune în valoare principiul libertăţii de voinţă în materia contractelor comerciale.
Recurenta, prin argumentul referitor la calitatea de administrator al domeniului public şi privat, urmăreşte înfrângerea acestui principiu pe ideea de protecţie a acestor bunuri, extinzând în realitate noţiunea de ordine publică asupra unei laturi de ordin social.
Cu alte cuvinte, libertatea contractuală, care este fundamentul forţei obligatorii a contractului, bazată tocmai pe voinţa părţilor, este restrânsă în accepţiunea sa tocmai de dreptul Consiliului Local de a lua măsuri în legătură cu aceste bunuri, prin hotărâri care, în speţă, majorează cuantumul chiriei şi sporesc bugetul local.
Recurenta trebuia să observe, însă, că textele de lege invocate în susţinerea criticii din recurs nu predetermină clauzele contractului, că acest contract încheiat de părţile în proces nu este „de adeziune" şi, nu în ultimul rând, că nu operează „dirijismul contractual", caracterizat prin faptul că legea impune pentru anumite persoane obligaţia de a încheia un anumit contract cu anumite clauze într-un anumit domeniu.
În alţi termeni, voinţa părţilor dă legitimitate angajamentelor contractuale şi forţă obligatorie contractului, în timp ce legea, deci statul, se mărgineşte numai la a garanta executarea contractului sancţionând neexecutarea.
Revenind la contractul nr. 865/2000, este de observat că părţile în proces au negociat cuantumul chiriei pe care l-au determinat în valută şi în lei şi că, astfel, prin oferta de a contracta şi prin acceptarea ei, s-a realizat acordul de voinţă. În consecinţă, modificarea acestei clauze trebuie să fie rezultatul voinţei ambelor părţi, iar dacă aceasta nu poate fi realizată ca, în speţă, datorită refuzului intimatei de a se prezenta la negociere pentru încheierea actului adiţional la contract, continuarea contractului nu mai este garantată, astfel că se poate apela la sancţiunile prevăzute de lege aşa cum a reţinut instanţa de apel.
Prin argumentele referitoare la faptul că H.C.L. nu a fost atacată în contencios, recurenta încearcă să acrediteze forţa obligatorie a acestei hotărâri, care trece peste forţa obligatorie a contractului în alţi termeni, că se modifică de drept clauzele contractului cu privire la chirie.
Legalitatea H.C.L. nu a fost pusă la îndoială, aşa încât, ca parte în contractul de locaţiune, intimata a pus în discuţie forţa obligatorie a contractului, cu alte cuvinte a clauzei stipulate, privind cuantumul chiriei şi a încercării de a impune unilateral un cuantum al acesteia care nu a fost agreat.
Nu este mai puţin adevărat că, la rândul său, recurenta a considerat că s-ar crea un dezechilibru contractual prin menţinerea chiriei de la data contractării, dar, pentru astfel de situaţii, în măsura în care prin renegocierea clauzelor contractului nu se realizează echilibrul oneros urmărit de ambele părţi la încheierea contractului, legea civilă pune la dispoziţia părţilor alte instituţii.
Şi critica referitoare la revizuirea chiriei de către instanţă, prin trimiterea la practică, este nefondată, întrucât, în speţele respective, se punea problema actualizării cuantumului chiriei, fie în raport de rata inflaţiei, fie prin raportare la valuta de referinţă.
Această problemă nu se pune, în speţă, pentru că părţile au stabilit chiria în valută şi în lei, aşa încât devalorizarea monedei naţionale nu a creat, conform contractului, un prejudiciu în patrimoniul său, rezultat din nerespectarea clauzelor acestuia.
În consecinţă, prin hotărârile pronunţate în cauză, s-a reţinut corect că nu poate opera o modificare unilaterală a contractului de locaţiune, în lipsa unei dispoziţii prevăzută de lege sau a unei clauze agreată de părţi la încheierea contractului său.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul oraşul Comarnic,prin primar, împotriva deciziei nr. 51 din 4 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 2 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1967/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1941/2004. Comercial → |
|---|
