ICCJ. Decizia nr. 3854/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3854/2004
Dosar nr. 1533/2003
Şedinţa publică din 20 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta S.I.F. Banat Crişana SA Arad a chemat în judecată A.P.S. Bucureşti, pentru a fi obligată pârâta la plata sumei de 33.300.000.000 lei, reprezentând prejudiciul suferit, prin neîncasarea dividendelor, ca urmare a culpei pârâtei.
Prin întâmpinarea depusă, pârâta a solicitat respingerea acţiunii, ca fiind prematur introdusă, faţă de dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., ca prescrisă şi, pe fond, ca neîntemeiată.
Cauza a venit la Curtea de Apel Bucureşti, prin declinarea de la Tribunalul Bucureşti.
Prin sentinţa civilă 67 din 20 mai 2003, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia dreptului la acţiune, iar pe fond a admis acţiunea precizată şi a obligat pe pârâtă la plata sumei de 33.000.000.000 lei.
S-a reţinut, în legătură cu excepţia prematurităţii acţiunii (care a fost respinsă prin încheierea din 8 ianuarie 2002), că, faţă de probele depuse de reclamantă, aceasta a făcut dovada efectuării concilierii, potrivit art. 7201 C. proc. civ.
Cu referire la excepţia de prescripţie a acţiunii (care a fost unită cu fondul), instanţa a avut în vedere dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul 167/1958, în sensul că reclamanta nu a cunoscut paguba şi întinderea acesteia decât în momentul finalizării procesului de compensare plasat în anul 1999, până la această dată neavând cunoştinţă nici de societăţile comerciale la care pârâta i-ar fi cesionat acţiunile nominative respective şi nu se putea înregistra financiar cu o pagubă pe care a cunoscut-o numai după 4 ani.
Susţinerea pârâtei ar fi fost justificată juridic, numai dacă, la data la care reclamanta a transferat la F.P.S. acţiunile societăţilor de tip „exploatare a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare", pârâta i-ar fi oferit atunci acţiunile corespunzătoare în compensare, iar reclamanta ar fi refuzat oferta.
Pe fondul litigiului, instanţa a avut în vedere dispoziţiile Legii nr. 50/1994 şi a HG nr. 656/1994, care au creat cadrul legal special în procesul privatizării, privind înfiinţarea R.A.I.F., iar în acest cadru, sub semnătura ambelor părţi, s-a încheiat la 7 martie 1995 un protocol de negocieri programate până la 21 martie 1995.
În consens cu protocolul, reclamanta a propus lista cu societăţile comerciale pentru compensare cu societăţile de tip S.C.E.L.I.F., iar pârâta a comunicat aprobarea compensării cotei de 30% din capitalul social cuvenit F.P.P.-urilor, în baza Legii nr. 50/1994, urmând ca pârâta să procedeze la înregistrarea acelor societăţi la O.R.C., cu toate menţiunile care se impuneau.
A rezultat, însă, din probe, că, spre deosebire de reclamantă, pârâta nu a mai respectat protocolul, termenul prevăzut şi prima comunicare făcută, ca urmare a hotărârii Consiliului de Administraţie al F.P.S., pe care a anulat-o, de unde concluzia că reclamanta a cedat cota de capital în valoare de 245.131.945.000 lei, dar pârâta nu i-a compensat această valoare simultan cu cesiunea, întârziere care a cauzat o pagubă reclamantei.
Cu alte cuvinte, instanţa a justificat existenţa prejudiciului, prin comportamentul pasiv al pârâtei privind plata dividendelor, deşi termenul prevăzut de Legea nr. 50/1994 era imperativ pentru ambele părţi.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs pârâta A.P.A.P.S. (în prezent A.V.A.S.), care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 10, 8, 7 şi 9 C. proc. civ., solicitându-se modificarea sentinţei şi respingerea acţiunii, iar în subsidiar casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru administrarea probei cu expertiză, greşit respinsă de instanţa de fond.
I. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 310 pct. 10 C. proc. civ. se susţine, pe de o parte, că, în mod nejustificat şi fără nici o argumentare convingătoare, instanţa de fond a respins efectuarea unei noi expertize, iar pe de altă parte, dispunând completarea expertizei iniţiale, şi cu toate că recurenta a depus în acest scop atât actele de cesiune încheiate între părţi cât şi un număr important de înscrisuri, pentru că această completare a expertizei s-a limitat la obiectivele iniţial stabilite, înscrisurile nu au mai fost examinate iar instanţa nu s-a pronunţat asupra semnificaţiilor financiar-contabile ale operaţiunilor complexe intervenite între S.I.F.-uri şi F.P.S., în contextul actelor normative privind privatizarea.
În cadrul acestui motiv de recurs, se face trimitere la conţinutul actelor de cesiune a protocoalelor şi a efectelor acestora, ajungându-se la concluzia că inacţiunea pârâtei s-a reţinut fără ca instanţa să analizeze actele de cesiune intervenite între părţi, subscrise de acestea şi care fac referire la cadrul legal special în care s-a finalizat compensarea, concomitent cu regularizarea portofoliului de acţiuni între părţi, respectiv Legea nr. 50/1994 şi OUG nr. 54/1998.
Motivul de recurs este nefondat, deoarece art. 304 pct. 10 C. proc. civ. prevede ca instanţa şi nu alţi participanţi în cadrul procesului să nu se fi pronunţat asupra unei dovezi administrate sau a unui mijloc de apărare.
Or, în cauza de faţă, nu se pretinde că instanţa ar fi omis înscrisurile, ci că nu le-a apreciat ca necesare pentru o nouă expertiză, constituind numai obiect de analiză în cadrul completării raportului existent, dar care nu au schimbat concluzia iniţială a expertului.
Cu alte cuvinte, instanţa, analizând aceste înscrisuri, nu le-a considerat pertinente pentru administrarea unei noi probe, ceea ce excede conţinutul textului vizând nelegalitatea sentinţei, invocat de recurentă.
Mai exact, din analiza pieselor dosarului, rezultă că este vorba de un mod de apreciere a acestor înscrisuri de către instanţă, mai ales dacă se au în vedere obiectivele expertizei solicitate de recurentă.
Faptul că înscrisurile şi actele de cesiune nu au schimbat concluzia expertului la întocmirea completării expertizei, deşi au fost analizate, nu intră sub incidenţa nelegalităţii la care s-a referit legiuitorul în textul art. 304 pct. 10 C. proc. civ.
De aceea, toate discuţiile în legătură cu greşita interpretare a convenţiilor, protocoalelor sau a cadrului legal, nu au nici o tangenţă cu acest motiv de nelegalitate, sub nici unul din aspectele la care se referă.
II. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se susţine că, prin modul de interpretare a Legii nr. 50/1994 şi a celorlalte acte normative, operaţiunea de „compensaţie" exclude calificarea judiciară de „cesiune obişnuită" de acţiuni, care să permită punerea în discuţie a „dividendelor".
Această susţinere, recurenta o întemeiază pe faptul că, în contextul legislaţiei speciale, evaluările nu au avut în vedere decât valoarea nominală a acţiunilor, făcându-se trimitere la protocoalele intervenite între părţi, de unde concluzia că factorul comun în evoluarea relaţiilor comerciale dintre F.P.S. şi S.I.F., în procesul de privatizare-restructurare, este „valoarea nominală a acţiunii".
Tot în cadrul acestui motiv, se arată că, la data publicării în Monitorul Oficial a diverselor acte normative, legiuitorul nu a precizat valoarea la care se va efectua cesiunea de acţiuni, menţionându-se doar că se va ţine seama de prevederile HG nr. 500/1994, pentru ca în cazul Legii nr. 50/1994 să se stabilească quantumul creanţei cu întârziere, la data de 15 ianuarie 1996.
După ce se face trimitere şi se analizează actele normative intervenite în materie, inclusiv Legea nr. 82/1991, se consideră că instanţa eronat a redus „compensarea" la transferul de acţiuni în compensare şi, ca urmare, fără nici un temei probator, apreciază că recurenta este culpabilă prin inacţiune pe neîndeplinirea obligaţiei „de a transfera reclamantei" societăţile comerciale pe care le avea în portofoliu şi de la care a încasat dividende.
Motivul de recurs este nefondat, iar analiza probelor, inclusiv expertiza, converg la concluzia că valoarea acţiunilor deţinute de reclamantă era cunoscută încă de la data transferului participaţiilor reclamantei la societăţi, ceea ce avea drept consecinţă doar transferul de pârâtă a acţiunilor, de aceeaşi valoare contabilă. Mai mult, în cadrul procesului de compensare, pârâta a acceptat propunerea de compensare a reclamantei, pe care ulterior a revocat-o.
Dar, se omite de recurentă că, compensarea făcută cu întârziere a avut în vedere aceleaşi valori care existau şi la momentul la care, potrivit legii, trebuia să transfere reclamantei acţiuni în schimbul celor cedate de F.P.S., şi nu s-a dovedit că în intervalul de la naşterea obligaţiei F.P.S.-ului până la data când şi-a îndeplinit-o a intervenit o normă legală care să favorizeze acest transfer de acţiuni.
Invocarea nerespectării Legii nr. 82/1991 şi critica făcută expertizei, că nu s-a stabilit dacă reclamanta avea o evidentă contabilă analitică a creanţelor faţă de F.P.S., nu rezolvă obiectul cauzei, pentru că recurenta avea prin nome imperative, enunţate chiar de aceasta, obligaţia transferului de acţiuni, fără nici o legătură privind exonerarea de obligaţie, dacă reclamanta avea o evidenţă clară contabilă a sumelor.
Afirmaţia din motivul de recurs, că nu exista obligaţia legală de transferare a acţiunilor către reclamantă (care cu întârziere a fost făcută), se contrazice cu logica elementară, pentru că, în atare situaţie, ar trebui să se considere compensarea nelegală şi să se ceară restituirea acţiunilor, ceea ce nici nu s-a susţinut şi nici nu s-a făcut.
În aceste condiţii când instanţa a avut în vedere actele normative care reglementau obligaţiile părţilor şi raporturile juridice dintre acestea, aspecte neînlăturate de recurentă, nu se poate reţine nici una din situaţiile menţionate de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
III. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.7 C. proc. civ., se susţine contradictorialitatea considerentelor în privinţa pretinsului prejudiciu, prin aceea că instanţa a refuzat omologarea uneia din variantele expertizei, dar reţine în schimb varianta II, fără administrarea unei alte expertize, ceea ce a condus la stabilirea unui prejudiciu greşit.
Motivul de recurs este nefondat, deoarece, din lectura acestuia, rezultă mai mult o critică pe netemeinicie, ceea ce legea nu mai reglementează ca motiv de recurs.
Deşi nu se arată concret şi explicit în ce constă contradictorialitatea hotărârii, se constată că în răspunsul expertului la obiecţiunile recurentei a rezultat că suma dividendelor încasate de recurentă a fost mult mai mare decât a pretins pârâta, dar, respectându-se principiul disponibilităţii, s-a acordat doar cât s-a solicitat prin acţiune.
IV. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se susţine, în principal, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune [art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în sensul că momentul în care se naşte dreptul la acţiune coincide în general cu data la care este încălcat dreptul subiectiv, excepţiile fiind de strictă interpretare, făcându-se trimitere la dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în virtutea căruia momentul naşterii dreptului la repararea prejudiciului este data când păgubitul a cunoscut paguba sau trebuia să o cunoască, cât şi pe cel care a produs-o].
Transpusă excepţia la speţă şi făcând analiza bunurilor transferate (acţiuni), recurenta consideră că, potrivit Legii nr. 82/1991, paguba trebuia cunoscută de la data transferului de acţiuni către F.P.S., făcându-se trimitere la texte din HG nr. 704/1993, de aprobare a Regulamentului de aplicare a legii contabilităţii.
În cadrul recursului, se combate apărarea reclamantei, în sensul că prescripţia dreptului la acţiune curge de la predarea pachetului de acţiuni când a fost în măsură să afle situaţia dividendelor anterioare, cu dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 50/1994, fiind vorba de reguli speciale, în ceea ce priveşte dreptul la dividende, pentru perioada anterioară cesiunii.
În aceste condiţii, se apreciază de recurentă că se încalcă dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi, cum acţiunea a fost introdusă cu depăşirea termenului de 3 ani de la data vizată de recurentă, se pretinde că a fost încălcată legea de către instanţă.
Şi acest motiv de recurs este nefondat, avându-se în vedere situaţia de fapt din speţă şi obiectul litigiului, respectiv drepturi născute din fapte ilicite.
Aşa cum s-a arătat şi de recurentă, dispoziţia care operează este art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar problema de esenţă, care rezolvă această excepţie, constă în fixarea momentului de la care reclamanta trebuia să acţioneze pentru recuperarea despăgubirilor.
Mai înainte de a se analiza, raportat la speţă, momentul naşterii dreptului la acţiune din fapte ilicite, se mai impun unele precizări de ordin teoretic, în sensul că, în atare situaţie, deşi dreptul de creanţă se naşte din momentul obiectiv al cauzării prejudiciului, prescripţia nu începe însă să curgă din acel moment, deoarece este posibil ca o perioadă de timp păgubitul să nu cunoască existenţa pagubei sau pe cel care răspunde de cauzarea ei şi, deci, să nu poată acţiona. Mai mult, s-ar putea ajunge la paradoxul juridic ca dreptul la acţiune să se stingă mai înainte ca cel păgubit să fi avut posibilitatea de a-l executa.
Legiuitorul a avut, însă, în vedere şi ipoteza ca începerea prescripţiei să nu fie excesiv întârziată, astfel că în art. 8 din Decretul nr. 167/1958 s-a stabilit că aceasta curge de la data când păgubitul trebuia să cunoască paguba şi pe cel ce răspunde de ea.
Transpuse, aceste principii teoretice la cauza de faţă, se constată că recurenta stabileşte eronat momentul naşterii dreptului la acţiune, pe baza unei interpretări care excede situaţiei de fapt, şi anume, că paguba putea fi cunoscută din momentul sărăcirii patrimoniului reclamantei, respectiv data la care au fost transferate pachetele de acţiuni deţinute de S.I.F. Banat Crişana la fostele S.C.E.L.I.F.-uri.
Aşa cum corect s-a reţinut şi de instanţa fondului, momentul de la care a început să curgă prescripţia este cel al finalizării procesului de compensare în 1999, pentru că până la această dată nu erau cunoscute societăţile comerciale de la care pârâta i-ar fi cesionat acţiunile nominative şi asta, deoarece prejudiciul produs de pârâtă nu este consecinţa ieşirii acţiunilor deţinute de S.C.E.L.I.F.-uri din patrimoniul reclamantei, ci a executării cu mare întârziere a obligaţiilor care reveneau F.P.S.-ului, de a transfera la schimb acţiuni la societăţi din patrimoniul său.
Cu alte cuvinte, numai din momentul în care au fost cunoscute societăţile comerciale la care cu mare întârziere pârâta a cesionat acţiunile ce se cuveneau reclamantei, aceasta a avut reprezentarea pagubei respectiv a dividendelor încasate pe tot intervalul de pârâtă, deşi se cuveneau reclamantei şi, în raport de aceasta, care s-a finalizat în 1999, acţiunea este introdusă în termen şi nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
De menţionat, în această problemă a excepţiei de prescripţie, că nu s-a făcut nici o dovadă de către pârâtă că procesul de compensare, bazat pe Legea nr. 50/1994, s-a încheiat anterior intervalului de 3 ani în care se putea formula acţiunea de faţă. Dimpotrivă, s-au depus de reclamantă acte de cesiune din 1999, ceea ce face neîntemeiată excepţia invocată de pârâtă, aşa cum s-a mai arătat.
Acest motiv de nelegalitate (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.) este invocat şi pe fondul cauzei, deşi în cadrul celorlalte motive s-a făcut referire (mai puţin prescripţia) tot la fondul litigiului, motive la care s-a răspuns deja şi pentru care se menţin argumentele.
În dezvoltarea acestui motiv de nelegalitate pe fond, se susţine că nu au fost examinate problemele în cadrul normativ legal, invocându-se legislaţia specifică privatizării (care a fost ignorată de instanţă), ajungându-se la concluzia că paguba pretinsă nu are fiinţă legală, iar legea specială nu sancţionează conduita pârâtei care a convenit cu reclamanta în limitele legii speciale transferul de acţiuni A.P.A.P.S., care a avut o conduită permisă de lege, ceea ce exclude o faptă ilicită sau o culpă în întârzierea realizării acordului de transfer.
Tot în cadrul acestui motiv, pe fondul litigiului, se face referire la expertiza H.D.V. şi la dispoziţii considerate speciale de către recurentă, care sunt incidente, dar care nu au fost avute în vedere de instanţă, pentru că, în caz contrar, s-ar fi ajuns la unica concluzie că procesul de compensare dintre F.P.S. şi S.I.F.-uri s-au suprapus în timp cu procesul de regularizare şi de restructurare a portofoliilor proprii, prin schimb de acţiuni.
De aceea, în opinia recurentei, se exclude caracterizarea de „cesiune uzuală de acţiuni", dată de reclamantă, pretinsă drept faptă ilicită generatoare de daune calculate prin raportare la dividendele cuvenite.
O altă omisiune din partea instanţei, în analiza şi interpretarea legilor în materie, se consideră şi neanalizarea corelaţiei compensării cu celelalte operaţiuni specifice restructurării portofoliilor F.P.S. şi S.I.F.-uri, deşi actele normative enunţate au fost completate de legiuitor prin OUG nr. 54/1998, în sensul stingerii obligaţiilor F.P.S.
Raportat la acest ultim act normativ, procedura de compensare îşi desfăşoară normal cursul până în prezent, avându-se în vedere şi dispoziţiile art. 1146 C. civ.
Şi această susţinere din motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este nefondată.
Este de necontestat, cum s-a arătat şi la analiza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., că instanţa a avut în vedere cadrul legal special, adică Legea nr. 50/1994, în temeiul căreia atât reclamanta cât şi pârâta aveau obligaţia comună de a compensa cota de 30% din capitalul social la societăţile comerciale de exploatare şi lucrări de îmbunătăţiri financiare pe care le deţinea reclamanta.
În considerentele sentinţei se vorbeşte de cadrul legal special în procesul de privatizare, ceea ce înseamnă că nu este nici o omisiune sau o interpretare greşită a legii din partea instanţei.
Tocmai că, în acest cadru legal special, s-a încheiat între părţi în 1995 un protocol, din care rezultă că negocierile dintre reclamantă şi pârâtă s-au stabilit pentru 21 martie 1995, reclamanta propunând lista cu societăţile comerciale pentru compensare de tip S.C.E.L.I.F., iar pârâta, într-o primă fază, a comunicat aprobarea compensării cotei de 30% din capitalul social cuvenit în baza Legii nr. 50/1994, urmând să procedeze la înregistrarea acestor societăţi la Oficiul Registrului Comerţului, după care pârâta a manifestat un comportament oscilant, revenirea la prima adresă şi chiar anulând hotărârea iniţială a Consiliului de Administraţie al F.P.S., consecinţa fiind că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a transfera la rândul său în termenul stabilit de legea specială acţiuni de aceeaşi valoare cu cele pe care reclamanta le deţinea la societăţile de tip S.C.E.L.I.F.
Rezultă că instanţa a dat o interpretare corectă legii şi nu recurenta. pentru că nu putea norma juridică să prevadă că pârâta nu avea nici o obligaţie, mai ales că. în baza Legii nr. 50/1994, s-a încheiat şi protocolul între părţi.
Nu se poate primi apărarea recurentei, că obligaţia creată în sarcina pârâtei era o obligaţie de mijloace, din moment ce legiuitorul a stabilit şi termen de realizare a transferului de acţiuni, nerespectat de recurentă.
Se apreciază că obligaţiile părţilor, derivând din legea specială şi nu contractuală, nerespectarea acestora de către una din părţile implicate dă naştere la răspunderea delictuală, aşa cum este reglementată de art. 1084 C. civ.
Este real că legea nu a prevăzut un termen în procesul de compensare, dar asta nu justifică modul de abordare a acestei probleme de către recurentă, deoarece părţile, în baza legii speciale, de comun acord, şi după analizele de rigoare, au încheiat protocolul în care au stabilit termenul de 20 martie 1995 pentru compensare, şi care trebuia respectat de fiecare dintre părţi.
Or, tocmai acest termen nu a fost respectat de pârâtă, iar dispoziţiile invocate nu au fost omise de instanţă, dar nu aveau incidenţă cu problema în discuţie, care a fost complicat expusă făcându-se abstracţie de legea specială şi de protocolul încheiat în baza acesteia, care au dat naştere raporturilor obligaţionale imperative pentru părţi.
Pentru aceleaşi raţiuni, invocarea art. 1146 C. civ. nu se justifică la obiectul pricinii, pentru că partea din raportul juridic care a întârziat compensarea şi, deci, stingerea datoriilor a fost pârâta.
În raport de cele arătate, nefiind incident nici unul din motivele de nelegalitate invocate, urmează a se respinge recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de A.V.A.S. Bucureşti, împotriva sentinţei nr. 67 din 20 mai 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 20 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3889/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3849/2004. Comercial → |
|---|
