ICCJ. Decizia nr. 4552/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4552/2004
Dosar nr. 6098/2004
Şedinţa publică din 11 noiembrie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1299/ CA din 13 noiembrie 2003, Tribunalul Alba, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis cererea reconvenţională formulată de reclamanta-pârâtă SC D.I.I. SRL Alba Iulia, împotriva pârâtei-reclamante SC A. SA Alba Iulia şi în consecinţă a obligat pârâta-reclamantă să plătească reclamantei-pârâte suma de 46.500.000 lei, cu titlu de sumă achitată necuvenit, precum şi suma de 8.575.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Prin aceeaşi sentinţă, a fost respinsă acţiunea principală, formulată de reclamanta SC A. SA Alba Iulia, pentru obligarea pârâtei SC D.I.I. SRL Alba Iulia la plata sumei de 46.358.924 lei reprezentând contravaloare utilităţi (consum energie electrică, termică, gaze naturale şi apă).
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă, în ceea ce priveşte cererea reconvenţională că, potrivit probelor de la dosar, cu referire specială la expertiza tehnică efectuată în cauză şi răspunsului expertului la obiecţiunile formulate de părţi la raport, pârâta-reclamantă a achitat în plus reclamantei-pârâte, peste contravaloarea utilităţilor efectiv folosite pentru desfăşurarea procesului de producţie, suma de 46.500.000 lei, iar în ceea ce priveşte cererea principală, instanţa de fond a reţinut în baza aceloraşi probe că reclamanta-pârâtă, nu a putut demonstra temeinicia pretenţiilor sale, faţă de faptul că, utilajele aferente unei brutării, au un consum de energie standardizat şi ca atare, nu se poate reţine, că, pârâta-reclamantă, ar fi putut consuma cantităţi de energie, superioară, celei rezultată din calculele efectuate de expert.
Apelul declarat împotriva sus-menţionatei sentinţe, prin care reclamanta-pârâtă SC A. SA Alba Iulia, a formulat critici împotriva hotărârii instanţei de fond, atât sub aspectul respingerii acţiunii principale cât şi a admiterii cererii reconvenţionale, a fost respins prin Decizia nr. 74/ A din 5 noiembrie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut în esenţă, că, potrivit, contractelor de leasing imobiliar din 5 iulie 2000 şi din 27 iulie 2000, pârâta-reclamantă avea obligaţia să plătească toate utilităţile consumate, energie electrică, energie termică, gaze naturale şi apă, pentru spaţiul care a făcut obiectul celor două contracte, însă după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta nu mai era obligată să asigure pârâtei-reclamante utilităţile şi cu toate acestea au procedat la debranşarea consumatorului, respectiv a pârâtei reclamante, pentru ca aceasta să conteste în final, consumul de energie facturat, susţinând, că, acesta nu este real şi că i s-au pretins şi a achitat sume în plus cu acest titlu.
Prin raportul de expertiză întocmit în cauză, expertul a concluzionat, pornind de la utilajele folosite în brutărie şi ţinând cont de consumul de energie electrică înregistrat la contorul montat la 2 aprilie 2003, precum şi de aparatele de producţie, că pentru perioada 12 iulie 2002, martie 2003, consumul de energie electrică facturat de către reclamanta-pârâtă SC A. SA, a fost de 96.495.176 lei, iar consumul real al cuptorului brutăriei pe cele 9 luni a fost de 45.000.000 lei, astfel că faţă de această situaţie, reclamanta-pârâtă trebuia să restituie pârâtei-reclamante suma de 46.500.000 lei.
A mai reţinut instanţa de apel, în baza aceleiaşi probe că în mod greşit s-a facturat consumul de energie electrică sub forma de pauşal, atâta timp cât exista un contoar la brutărie, iar utilajele nu au fost schimbate.
În sfârşit, a mai reţinut instanţa de apel, că în ceea ce priveşte alimentarea cu energie electrică a spaţiilor frigorifice, care funcţionau în depozitul pârâtei-reclamante, s-a făcut dovada că, aceasta s-a făcut de la SC D.I.I. SA, în baza contractului scris încheiat cu aceasta, în temeiul căruia au fost emise de altfel şi facturi şi că reclamanta-pârâtă, deşi a susţinut, nu a putut produce o dovadă concretă din care să rezulte că, în realitate alimentarea spaţiilor frigorifice s-a făcut de la branşamentul reclamantei-pârâte.
Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamanta-pârâtă SC A. SA Alba Iulia invocând ca motiv de casare dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se susţine în esenţă, că soluţia instanţei de apel, prin care a fost confirmată hotărârea tribunalului, de respingere a acţiunii principale şi de admitere a cererii reconvenţionale, prin care a fost obligată la plata sumei de 46.500.000 lei, este criticabilă deoarece, instanţele nu au avut în vedere că pârâta-reclamantă a recunoscut prin întâmpinare că începând cu luna decembrie 2002, refuză orice plată, astfel că în acest context, aceasta nu putea pretinde că ar făcut o plată nedatorată şi ca atare, pe intervalul decembrie 2002, mai 2003, nu putea solicita restituirea unei sume pe care nu a achitat-o cum, de asemenea, nu era cea îndreptăţită în contextul în care aceasta nu a făcut dovada consumului real-efectiv pe perioada iulie 2002, decembrie 2003, să solicite restituirea vreunei sume, care în realitate nu a fost achitată în plus.
Se mai susţine că, expertul a favorizat prin concluziile raportului de expertiză pe pârâta-reclamantă întrucât a determinat un consum de energie electrică a determinat un consum de energie electrică nereal şi a refuzat să răspundă la obiectivele sale, invocând în acest sens că a fost numit pentru a susţine cauza SC D.I.I. SRL ceea ce demonstrează caracterul părtinitor al expertizei aceasta în afara faptului că, expertul a precizat că este imposibil să se stabilească pe perioada în litigiu, consumul real de curent utilizat de către pârâta-reclamantă SC D.I.I. SRL.
Ori, aceste precizări unite şi cu împrejurarea că SC N. SRL (de la care se susţine că ar fi fost achiziţionată camera frigorifică) nu putea furniza decât curent monofazic şi nu trifazic, care putea fi folosit pentru alimentarea spaţiilor frigorifice, justifică susţinerile reclamantei-pârâte, în sensul că pârâta-reclamantă a recurs la tragerea unui cablu de la instalaţia de curent trifazic la camera frigorifică, care nu prezenta sigiliul prevăzut de lege, astfel că acest context nu se poate reţine, că pârâta-reclamantă nu datora contravaloarea consumului de energie electrică aferent spaţiilor frigorifice, cu atât mai mult cât contorul care se reţine că a înregistrat acest consum, nu a fost montat de o unitate specializată şi a fost montat în afara perioadei în litigiu, când brutăria era deja închiriată altei unităţi.
Mai precizează recurenta că în toată perioada existenţei contractului de leasing, pârâta-reclamantă nu a avut nici o obiecţiune cu privire la facturarea consumului în sistem pauşal pe care l-a păstrat şi după expirarea contractului până în luna noiembrie 2002, ca după această dată să refuze plata contravalorii acestuia deşi a beneficiat de acesta în continuare.
În consecinţă, reclamanta-pârâtă, solicită, potrivit celor arătate mai sus, admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, admiterea apelului şi schimbarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii principale şi respingerea cererii reconvenţionale.
Recursul declarat în cauză nu este fondat.
Din examinarea actelor de la dosar, rezultă că susţinerile reclamantei-pârâte SC A. SA, prezentate sub forma criticilor, privesc în esenţă, însuşirea de către instanţe a constatărilor şi concluziilor expertizei efectuate în cauză, care în opinia sa ar fi părtinitoare faţă de pârâta-reclamantă SC D.I.I. SRL Alba Iulia şi, în plus, nu ar fi justificate din punct de vedere tehnic, din moment ce expertul a precizat că, în raport de condiţiile concrete în care pârâta-reclamantă şi-a asigurat alimentarea cu energie electrică a consumatorilor săi (brutărie şi spaţii frigorifice) este imposibil să se stabilească consumul real de curent utilizat de aceasta, sau cu alte cuvinte, nemulţumirile recurentei se referă exclusiv la împrejurarea că, instanţele au omologat la pronunţarea soluţiilor un raport de expertiză tehnică care nu a demonstrat, aşa cum rezultă din probele dosarului că pârâta-reclamantă şi-a asigurat alimentarea consumatorilor prin furt de curent.
Criticile recurentei nu sunt fondate.
Din încheierea din 6 noiembrie 2003 rezultă că reprezentantul reclamantei-pârâte a solicitat admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată şi obligarea pârâtei-reclamante la plata contravalorii energiei electrice şi respingerea acţiunii reconvenţionale ca nefondată.
Ori, din moment ce reclamanta-pârâtă, a considerat că expertiza nu a tras concluzii corespunzătoare. În raport de probele existente la dosar, îndeosebi faţă de cele înfăţişate de aceasta, adică de reclamanta-pârâtă, reprezentantul acesteia era obligat, având în vedere principiul disponibilităţii să ceară o nouă expertiză cerere care nu s-a formulat în cauză şi nu să se mărginească la solicitarea de a se admite acţiunea principală şi a se respinge cererea reconvenţională.
Neproducând astfel, în mod justificat, prima instanţă s-a considerat lămurită, în sensul art. 212 C. proc. civ. şi a hotărât în consecinţă.
De asemenea, din practica deciziei atacată rezultă că, reprezentantul reclamantei-pârâte nu a demonstrat că expertiza tehnică efectuată la fond a ajuns la concluzii greşite şi deci, că faţă de această situaţie, solicită încuviinţarea unei noi expertize, deşi, având în vedere caracterul devolutiv al apelului, era îndreptăţit să formuleze o astfel de cerere, chiar în această cale de atac.
Ca atare, faţă de dispoziţiile art. 305 C. proc. civ., potrivit cărora, în instanţa de recurs nu se pot produce şi depune probe noi, cu excepţia înscrisurilor, reclamanta-pârâtă nu este îndreptăţită să formuleze în recurs, care nu are caracter devolutiv, critici referitoare la stabilirea unei situaţii de fapt necorespunzătoare în opinia sa, raportat la probele de la dosar, care trebuia lămurită cel târziu în apel, întrucât o astfel de împrejurare nu se încadrează în niciunul din motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 1-10 C. proc. civ.
Aşa fiind, recursul declarat în cauză urmează a fi respins ca nefondat, cu obligarea recurentei, în temeiul art. 274 C. proc. civ., la plata către intimată a sumei de 5.000.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta-pârâtă SC A. SA Alba Iulia, împotriva deciziei nr. 74/ A din 5 martie 2004 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Obligă recurenta la 5.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 11 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4557/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4419/2004. Comercial → |
|---|
