ICCJ. Decizia nr. 4563/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 4563/2004
Dosar nr. 6587/2004
Şedinţa publică din 11 noiembrie 2004
Din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:
La 12 iunie 2002, SC P. SA, solicitând să se dispună evacuarea necondiţionată a acestora din imobilul situat în Cisnădioara, pentru lipsa vreunui titlu legal de locaţiune, cu obligarea lor la plata cheltuielilor ocazionate de proces.
În motivarea acţiunii sale, reclamanta a invocat faptul că, titlul legal al ocupării imobilului de către pârâţi, contractul de închiriere nr. 63 din 21 iulie 2000, prelungit prin acte adiţionale, a încetat să mai existe la 1 iulie 2001, prin ajungerea sa la termenul pentru care a fost încheiat.
La 2 iulie 2002, reclamanta îşi completează acţiunea, solicitând instanţei să dispună şi rezilierea contractului amintit şi a actelor adiţionale din 1 noiembrie 2000 şi din 1 ianuarie 2001.
La termenul din 7 octombrie 2002, pârâta A.F. S.C. a depus o cerere reconvenţională, solicitând obligarea reclamantei la suma de 30.000.000 lei, reprezentând contravaloarea investiţiilor făcute de ei la imobilul închiriat, cerând şi acordarea unui drept de retenţie asupra imobilului.
Judecătoria Sibiu, prin sentinţa civilă nr. 5538 pronunţată la 23 septembrie 2003, a admis acţiunea reclamantei, a reziliat contractul de închiriere încheiat între părţi la 21 iulie 2000, cu nr. 63, precum şi actele adiţionale cu nr. 1/2000 şi nr. 2000/2001, încheiate cu A.F. S.C., a dispus evacuarea necondiţionată a pârâţilor din imobilul situat în localitatea Cisnădioara, şi a obligat pe pârâţi la 1.650.000 lei către reclamantă, reprezentând cheltuieli de judecată.
Acţiunea reconvenţională formulată în cauză a fost disjunsă, fixându-se termen de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, judecătoria a constatat că termenul locaţiunii a expirat, pârâţii ocupând imobilul fără titlu şi după această dată, ceea ce impune soluţia evacuării acestora.
În ce priveşte cererea reconvenţională, s-a constatat că aceasta a fost tardiv introdusă şi că soluţionarea ei ar impune prelungirea nejustificată a litigiului, cu consecinţa privării proprietarului bunului închiriat de folosinţa acestuia.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Astfel, sub aspect procedural, apelanţii au invocat greşita aplicare a art. 165 C. proc. civ. şi disjungerea nejustificată a cererii reconvenţionale, atâta vreme cât obiectul acesteia constituia singura apărare formulată în cauză de pârâţi, adică efectuarea unor lucrări masive de investiţii la imobilul închiriat şi dreptul acestora de a folosi în continuare bunul, prin intermediul unui drept de retenţie, până la despăgubirea ce li se cuvine.
Trecând la disjungerea acţiunii reconvenţionale şi dispunând evacuarea pârâţilor din imobil în cadrul soluţionării acţiunii principale, instanţa a refuzat nejustificat instituirea în favoarea pârâţilor a unei garanţii legale în vederea despăgubirii pentru lucrările efectuate cu bună credinţă.
Pe fondul litigiului, arată că instanţa a reţinut greşit lipsa titlului locator al pârâţilor, în care scop au introdus o acţiune separată pentru constatarea valabilităţii acestui titlu, ceea ce justifică solicitarea suspendării litigiului conform art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la rezolvarea celui de al doilea proces.
Secţia Civilă a Curţii de Apel Alba Iulia, prin Decizia civilă nr. 398/ A pronunţată la 16 martie 2004, a respins ca nefondat apelul pârâţilor.
Instanţa de apel a reţinut cu privire la prima critică formulată, că disjungerea acţiunii reconvenţionale a fost corect dispusă, având în vedere faptul că soluţionarea acesteia ar impune mai multe termene pentru administrarea probelor.
În speţă nu poate fi vorba de o încălcare a dreptului de apărare al pârâţilor, câtă vreme acţiunea reconvenţională a fost tardiv formulată şi câtă vreme art. 119 C. proc. civ., dă posibilitatea rezolvării pretenţiilor acestora pe calea unei acţiuni separate.
Cu privire la fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut că reclamanta este proprietara bunului închiriat şi că trebuie să se bucure de toate prerogativele ce i le conferă acest titlu atâta vreme cât contractul de locaţiune este ajuns la termen.
Împotriva hotărârii instanţei de apel, au declarat recurs pârâţii, criticând-o pentru nelegalitate sub două aspecte, procedurale şi de fond.
Astfel, sub aspect procedural, se consideră nelegal refuzul instanţei de a suspenda cursul procesului în condiţiile art. 244 pct. 1 C. proc. civ., cât timp au invocat valabilitatea titlului lor locativ şi cât timp au demonstrat că pe rolul Judecătoriei Sibiu au înregistrat o acţiune cu acest conţinut, acţiune ce formează obiectul dosarului nr. 2501/2004.
Neluarea măsurii suspendării cauzei nu a fost motivată de instanţa de apel.
Sub aspectul fondului cauzei, măsura disjungerii cererii reconvenţionale este criticată ca fiind nelegală, pentru că recunoaşterea unor lucrări de investiţii la imobilul în litigiu, făcute cu bună credinţă şi instituirea unui drept de retenţie până la despăgubirea lor, constituie singura apărare formulată în cauză.
În acest sens, se consideră că aplicarea prevederilor art. 165 C. proc. civ., nu se justifică, acesta referindu-se la acţiuni de sine stătătoare şi nu la cereri reconvenţionale, cu atât mai mult cu cât conţinutul acţiunii reconvenţionale reprezintă unica apărare a pârâţilor la pretenţiile formulate pe cale principală.
În fine, se susţine că măsura disjungerii cererii reconvenţionale primează pârâţii de posibilitatea de a emite pretenţii cu privire la obiectul acestuia şi anume la instituirea unui drept de retenţie, evacuarea lor din imobil dispusă de instanţă făcându-l neaplicabil ca urmare a împrejurării că ei nu vor mai fi în posesia bunului în litigiu.
Criticile sunt neîntemeiate.
Conform art. 119 C. proc. civ., cererea reconvenţională se depune odată cu întâmpinarea, care, conform art. 1141 C. proc. civ., trebuie depusă cu cel puţin 5 zile înaintea termenului sorocit pentru judecată, sub sancţiunea, prevăzută de art. 135 C. proc. civ., de a fi judecată deosebit, cu excepţia cazului în care părţile consimt să se judece împreună.
Recursul, cale extraordinară de atac, este admisibil numai pentru cazurile expres şi limitativ arătate de art. 304 C. proc. civ. şi anume hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
În speţă, cererea reconvenţională a fost depusă abia la al treilea termen sorocit pentru judecată, în speţă nefiind vorba de prima zi de înfăţişare în sensul art. 134 C. proc. civ., întrucât art. 1141 C. proc. civ., nu face referire la aceasta.
Reclamanta nu a formulat obiecţiuni cu privire la tardivitatea cererii reconvenţionale.
La data judecării acţiunii principale, pentru dovedirea cererii reconvenţionale era necesară administrarea de probe, inclusiv o eventuală expertiză, motiv pentru care instanţa, făcând aplicaţiunea art. 165 C. proc. civ., a dispus disjungerea ei.
Art. 165 C. proc. civ., presupus a fi greşit aplicat, se referă la disjungerea pricinilor întrunite, în cazul în care numai una din ele se află în stare de judecată.
Cererea reconvenţională reprezintă şi este tratată de cod ca o acţiune principală, cu specificul că se referă la pretenţii ale pârâtului legate de cererea reclamantului.
Judecarea oricărei acţiuni face obiectul unei pricini aflate pe rolul instanţelor, în cazul reconvenţionalei nefiind vorba de două pricini pentru că s-a dat prin lege posibilitatea pârâtului de a-şi valorifica propriile pretenţii în pricina aflată deja pe rol.
De aici, nu se justifică interpretarea recurenţilor că art. 165 C. proc. civ., nu este aplicabil în interesul bunei administrări a justiţiei, câtă vreme norma de procedură, de strictă interpretare, nu distinge, câtă vreme art. 135 C. proc. civ., impune o exigenţă sporită pentru acest mod de acţionare şi câtă vreme există şi o culpă a pârâţilor constând în nerespectarea temeiului de depunere a cererii reconvenţionale.
Faptul că este posibil ca la momentul judecării unei cereri separate, pârâţii, printr-o eventuală executare silită a hotărârii de evacuare, să nu mai se afle în posesia bunului închiriat, nu este rezultatul culpei părţii adverse şi, cu atât mai puţin, al instanţei, pe lângă împrejurarea că temeiul legal al pronunţării soluţiei atacate a făcut obiectul verificării şi în acest proces, situaţie în care instanţa nu a făcut uz de facultatea acordată acesteia prin art. 244 pct. 1 C. proc. civ.
Întrucât nu au fost constatate nici motive care ar îndreptăţi instanţa de recurs să reformeze hotărârea atacată în baza art. 306 alin. (2) C. proc. civ., recursul promovat de pârâţi urmează a fi apreciat ca nefondat, respingându-se ca atare conform art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâţii S.I.A., S.C., B.E., B.A. şi A.F. S.C., împotriva deciziei nr. 398/ A din 16 martie 2004 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 11 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4579/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4557/2004. Comercial → |
|---|
