ICCJ. Decizia nr. 473/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.473/2004
Dosar nr. 1654/2003
Şedinţa publică din 6 februarie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 8 noiembrie 2001, reclamanţii, D.G., N.P.I. şi C.Ş.M., au solicitat, ca în contradictoriu cu Ministerul Turismului şi SC. B.T.T. SA Bucureşti, instanţa de judecată să dispună obligarea pârâţilor la încheierea contractului de vânzare cumpărare, a acţiunilor deţinute de pârâta 2 la SC. P.C. SA, în condiţiile documentaţiei de fundamentare şi a raportului de evaluare întocmit de aceasta şi, în subsidiar, obligarea, în solidar, a pârâţilor la plata unor daune cominatorii de 5 milioane lei/zi întârziere, de la data introducerii acţiunii până la încheierea contractelor.
În motivarea cererii, reclamanţii au invocat îndeplinirea de către aceştia a condiţiilor de cumpărare a acţiunilor, existenţa unei obligaţii legale imperative stabilite în sarcina pârâtei 1, de a privatiza, între altele, societatea de turism menţionată şi pasivitatea Ministerului Turismului.
Prin sentinţa nr. 9013 din 1 iulie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins acţiunea, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, deşi la data de 25 februarie 2002, după declinarea competenţei soluţionării în fond a cauzei, reclamanţii au precizat temeiul legal al acţiunii, aceştia nu au modificat în nici un fel cererea de chemare în judecată, iar motivarea acesteia priveşte încălcarea, de către Ministerul Turismului, a dispoziţiilor speciale instituite prin OUG nr. 7/2001, nr. 52/2001 şi HG nr. 441/2001 şi nr. 436/2001.
Ulterior, Ministerul Turismului a fost scos din cauză, iar întrebările formulate la interogatoriu de reclamanţi au privit mai ales actele constitutive ale SC. B.T.T. SA, şi nu ale societăţii comerciale supuse privatizării, la care s-a făcut referire în precizarea temeiului juridic depusă la 25 februarie 2002.
De asemenea, reclamanţii nu au arătat, în precizarea ulterioară depunerii acţiunii, ce norme ale Legii nr. 31/1990 au fost încălcate, însă temeiul juridic invocat de reclamant nu leagă instanţa, aceasta fiind în drept, în temeiul rolului activ, să dea acţiunii calificarea juridică exactă.
Faţă de obiectul acţiunii, cauza cererii de chemare în judecată priveşte aplicarea dispoziţiilor actelor normative, cu caracter special, ce reglementează privatizarea societăţilor comerciale din turism.
În cererea de chemare în judecată, reclamanţii au arătat expres că S.C. B.T.T. SA, în temeiul documentaţiei, a notei de fundamentare şi a raportului de evaluare, a propus Ministerului Turismului să-şi dea acordul pentru vânzarea acţiunilor.
Aşadar, societatea comercială menţionată a făcut toate demersurile legale necesare pentru obţinerea mandatului special al reprezentantului statului, în adunarea generală a acţionarilor, pentru aprobarea cesiunii acţiunilor.
Aceste demersuri nu priveau însă decât obţinerea unui acord de principiu, în raport de dispoziţiile HG nr. 44/2001, potrivit cărora hotărârea cu privire la vânzare este de competenţa adunării generale a acţionarilor.
Pe de altă parte, prin hotărârea nr. 7/2001, s-a decis ca nota de privatizare, cu referire la pachetul de acţiuni deţinut de pârâta 2, să fie reanalizată.
Totodată, în temeiul HG nr. 1291/2001, pachetul de acţiuni deţinut de această pârâtă a trecut de la Ministerul Turismului la Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, care nu a fost introdusă în cauză.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia nr. 212 din 10 februarie 2003, a respins recursul declarat de reclamanţi, împotriva hotărârii primei instanţe, ca nefondat, apreciind că instanţa de fond a interpretat corect actul juridic dedus judecăţii, pronunţând o hotărâre temeinică şi legală.
Împotriva celor două hotărâri pronunţate în cauză, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
S-a susţinut că, în condiţiile parcurgerii fazelor procedurale prevăzute de OUG nr. 52/2001, şi obţinerii acordului Ministerului Turismului privind vânzarea acţiunilor prin negociere directă, revocarea unilaterală ulterioară a acordului perfectat este lipsită de efecte juridice.
În această situaţie, reclamanţii dobândiseră dreptul la încheierea în formă scrisă a contractului.
În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor judecătoreşti criticate şi, pe fond, admiterea acţiunii reclamanţilor.
La termenul de judecată din 14 ianuarie 2004, Curtea a pus în discuţie din oficiu excepţia necompetenţei materiale a tribunalului, ca instanţă de fond.
Excepţia este întemeiată, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Excepţia de necompetenţă priveşte acea situaţie procesuală, în care se contestă organului de jurisdicţie sesizat, cu o acţiune capacitatea de a soluţiona litigiul dintre părţi.
Competenţa materială, fiind reglementată prin norme imperative, are caracter absolut.
Ca atare, de la aceasta nu se poate deroga, şi invocarea acesteia poate avea loc în orice fază procesuală.
Aşa fiind, ea poate fi invocată şi în cursul judecării recursului în anulare, urmare faptului că, în temeiul legii, efectele autorităţii de lucru judecat sunt înlăturate.
În raport de dispoziţiile art. 137 din C. proc. civ., excepţia invocată se soluţionează anterior cercetării în fond a cauzei.
Prin art. 3231 din Legea nr. 99/1999, privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, a fost stabilită competenţa curţilor de apel de a soluţiona, în primă instanţă, cererile prevăzute la art. 3213 alin. (3), la art. 3228 şi la art. 3229.
Or, cererea formulată de reclamanţi se încadrează în dispoziţiile art. 3228 din Legea nr. 99/1999, cu referire la art. 2 lit. a) din acelaşi act normativ.
Actele contestate şi sesizarea instanţei, se situează în timp ulterior intrării în vigoare a actului normativ, prin care, între altele, a fost stabilită competenţa curţii de apel ca instanţă de fond, în cazuri determinate, împrejurare în raport de care se constată că excepţia de necompetenţă materială este întemeiată.
Ca atare, soluţionând cauza cu încălcarea competenţei altei instanţe, tribunalul a pronunţat o hotărâre supusă cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
Soluţionând cauza ca instanţă de recurs, curtea de apel competentă a soluţiona cauza în primă instanţă a pronunţat o hotărâre supusă aceluiaşi caz de casare.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va admite recursul în anulare, va casa hotărârile criticate, va admite excepţia necompetenţei materiale şi va trimite dosarul Curţii de Apel Bucureşti în vederea judecării în primă instanţă a acţiunii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anularea sentinţei nr. 9013 din 1 iulie 2002, a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, şi a deciziei nr. 212 din 10 februarie 2003, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia comercială, declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Admite excepţia necompetenţei materiale şi trimite cauza spre soluţionare în primă instanţă la Curtea de Apel Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 458/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 537/2004. Comercial → |
|---|
