ICCJ. Decizia nr. 537/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.537/2004
Dosar nr. 9553/2001
Şedinţa publică din 11 februarie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 29 iunie 2000, reclamantul, Consiliul Local al Municipiului Vaslui, a chemat în judecată pe pârâta, SC. A.I. S.R.L. Vaslui, pentru a fi obligată la plata sumei de 79.323.401 lei, reprezentând chirie restantă, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a susţinut că a închiriat pârâtei un spaţiu comercial de 99 m.p., situat în piaţa agro-alimentară din Vaslui, dar locatara nu a achitat chiria, rămânând în restanţă cu suma pretinsă.
Prin sentinţa civilă nr. 114 din 5 martie 2001, Tribunalul Vaslui, a respins acţiunea cu motivarea că, prin raportul de expertiză efectuat în cauză, s-a stabilit că locatarul a plătit sume mai mari decât cele datorate cu titlu de chirie.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, iar intimata a depus întâmpinare invocând, pe lângă apărările de la fond, şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului, pentru perioada celor 3 ani anteriori sesizării instanţei.
Prin Decizia comercială nr. 412 A din 29 octombrie 2001, Curtea de Apel Iaşi, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de intimată, precum şi apelul formulat de Consiliul Local al Municipiului Vaslui împotriva sentinţei tribunalului, pe care a menţinut-o.
Cu actul înregistrat la 14 decembrie 2001, reclamantul, Consiliul Local al Municipiului Vaslui, a formulat recurs împotriva acestei decizii susţinând următoarele:
- instanţele au pronunţat hotărâri nelegale, deoarece nu au ţinut seama de prevederile art. 970 din C. civ., în interpretarea clauzelor contractului de închiriere;
- în mod greşit, instanţele au considerat că nu sunt aplicabile prevederile hotărârilor adoptate de Consiliul Local al Municipiului Vaslui, pentru stabilirea tarifelor la spaţiile comerciale care aparţin domeniului public, cum este şi spaţiul în discuţie.
Recursul reclamantului este nefondat.
Din actele dosarului, rezultă că între părţi s-a încheiat contractul de închiriere din 10 octombrie 1995, potrivit căruia Consiliul Local al Municipiului Vaslui a închiriat pârâtei, S.C.A.I. S.R.L. Vaslui, un spaţiu comercial de 99 m.p., situat în piaţa agro-alimentară, chiria fiind stabilită la suma de 6 milioane lei anual.
Susţinând că locatarul nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a chiriei pentru acest spaţiu, Consiliul Local al Municipiului Vaslui a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 79.323.401 lei chirie restantă, ce formează obiectul litigiului.
Instanţele au considerat că în realitate locatarul a achitat corect chiria prevăzută în contract, plătind chiar sume mai mari decât cele datorate, aşa cum s-a stabilit prin raportul de expertiză contabilă efectuat la fond.
Prima critică, formulată de recurentă, se referă la modul în care instanţele au interpretat clauza de la art. 17 din contractul de închiriere, fără să se ţină seama de dispoziţiile art. 970 din C. civ., potrivit căruia „convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres cuprins în ele, dar şi la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa".
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamanta a susţinut că, deşi părţile au convenit plata unei chirii anuale, aceasta a fost majorată implicit, în baza Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Vaslui nr. 15/1998, care a stabilit tarifele pentru spaţiile comerciale aparţinând domeniului public.
Critica reclamantei nu poate fi primită, deoarece, potrivit art. 17 din contractul de închiriere, locatorul şi-a rezervat dreptul de a modifica unele clauze contractuale de comun acord cu locatarul, ceea ce înseamnă că o majorare a chiriei n-ar fi putut avea loc fără acordul pârâtei, iar un asemenea acord nu a fost exprimat.
Împrejurarea că, prin hotărârea Consiliului Local, s-au stabilit tarife pentru spaţiile aparţinând domeniului public nu este de natură să conducă în mod automat la majorarea chiriei anuale prevăzută prin art. 4 din contract, o asemenea tarifare putând să constituie doar o bază pentru eventuale negocieri între părţi, negocieri care, în speţă, n-au avut loc.
Din acest punct de vedere, instanţele au dat o corectă interpretare clauzelor contractuale, precum şi dispoziţiilor art. 970 din C. civ., stabilind că echitatea menţionată în cuprinsul acestui text presupune respectarea acordului de voinţă al părţilor contractante şi nu modificarea unilaterală a acestora.
În fine, dispoziţiile cu caracter administrativ ale consiliului local nu pot fi cuprinse în sfera noţiunilor de „obicei sau lege" avute în vedere de C. civ., în textul citat, motiv pentru care va fi respins recursul reclamantului ca nefondat, conform art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul, Consiliul Local al Municipiului Vaslui, împotriva deciziei nr. 412 din 29 octombrie 2001, a Curţii de Apel Iaşi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 473/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 536/2004. Comercial → |
|---|
