ICCJ. Decizia nr. 5222/2004. Comercial
| Comentarii |
|
La data de 26 ianuarie 2004, reclamanta SC A. SA Slatina a chemat în judecată A.P. Slatina, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, instanța de judecată să dispună obligarea pârâtei la plata sumelor de 383.910.420 lei facturi restante și de 383.910.420 lei majorări legale pentru perioada 26 ianuarie 2001 - 27 decembrie 2001.
în motivarea cererii reclamanta a arătat că, în baza contractelor încheiate, a prestat în favoarea pârâtei servicii de gospodărie comunală. Facturile, cu scadență la 30 zile, au fost achitate cu întârziere.
Prin sentința nr. 248 din 16 martie 2004, Judecătoria Slatina a admis în parte acțiunea reclamantei, a constatat prescris dreptul la acțiune al reclamantei pentru penalitățile de întârziere acumulate în perioada 10 februarie 2003 - 31 iulie 2000 în sumă de 83.467.251 lei și a obligat pârâta la plata sumei de 300.443.169 lei penalități de întârziere aferente perioadei 31 august 2000 - 27 decembrie 2001.
Pentru a hotărî astfel, instanța de judecată a reținut că între părți s-au stabilit raporturi contractuale începând cu anul 1998.
în perioada 10 ianuarie 2000 - 6 noiembrie 2001 pârâta a achitat cu întârziere valoarea serviciilor furnizate de reclamantă.
Pentru diferența datorată din aceste ultime facturi, în valoare de 102.760.778 lei, pârâta a fost somată să plătească prin sentința nr. 1873 din 28 octombrie 2003 a Tribunalului Olt.
Deși reclamanta a indicat o anumită perioadă, cu referire la penalități, în centralizator sunt cuprinse cu acest titlu anterioare perioadei precizate prin acțiune și pentru care dreptul la acțiune s-a stins prin prescripție.
împotriva hotărârii primei instanțe reclamanta a declarat apel susținând că în mod greșit s-a apreciat cu privire la dreptul la acțiune ca fiind prescris.
Curtea de Apel Craiova, secția comercială, prin decizia nr. 273 din 21 iunie 2004, a respins apelul ca nefondat.
în motivarea acestei hotărâri, instanța de control judiciar a reținut că, din centralizatorul depus de reclamantă pentru calculul majorărilor, se constată că facturile pentru energie termică și taxe comunale din perioada 10 ianuarie 2000 - 31 iunie 2000, au avut ca scadență 30 zile, respectiv perioada 10 februarie 2000 - 31 iulie 2000.
în raport de plățile efectuate, ce se înscriu în perioada 29 februarie 2000 - octombrie 2000, au fost calculate de reclamantă penalități de întârziere în cuantum de 83.467.251 lei.
Pentru acestea, instanța de fond a reținut că termenul de prescripție de 3 ani este împlinit, luând în considerare data de 13 august 2003, în cursul prescripției a fost întrerupt prin introducerea cererii de somație de plată.
Corespunzător acestei situații de fapt, în mod corect prima instanță a avut în vedere doar penalități ce se înscriu în această perioadă.
împotriva acestei din urmă hotărâri reclamanta a declarat recurs.
S-a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că reclamanta nu și-a exercitat dreptul la acțiune în termenul general de 3 ani, analizând cererea acesteia în raport de data emiterii facturilor de debit și nu în raport de intervalul de timp în care acestea au fost calculate.
Reclamanta a mai susținut că, în raport de caracterul succesiv al prestațiilor, în cauză erau incidente dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958. Totodată și penalitățile au acest caracter, acumulându-se cu fiecare perioadă de timp căreia îi corespund.
Pe de altă parte, plățile succesive efectuate de pârâtă au efect întreruptiv cu privire la prescripția dreptului la acțiune. în acest sens, în mod greșit instanța reține numai plățile efectuate în centralizatorul depus la dosarul de fond și nu s-a pronunțat cu privire la situația facturilor depus la dosarul cauzei, în apel.
în concluzie, reclamanta a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței atacate, în sensul obligării pârâtei și la plata sumei de 83.467.251 lei.
Recursul este nefondat:
Examinând cauza prin prisma criticilor formulate se constată că instanța de fond a examinat dreptul la acțiune al reclamantei, în raport de plățile efectuate de pârâtă.
Prin urmare, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, cu referire la termenul de prescripție și data nașterii dreptului la acțiune în raport de care acesta curge, precum și la întreruperea cursului acestuia prin introducerea la 13 august 2003 a cererii de somație de plată.
Așa fiind, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a legii, așa încât decizia atacată, prin care hotărârea primei instanțe a fost menținută, nu este supusă cazului de modificare invocat de reclamantă.
în fine, în mod judicios instanța de apel a apreciat cu privire la înscrisurile noi depuse în acea etapă la dosar, în raport de opozabilitatea față de pârâtă a procesului verbal de conciliere directă neînsușit de aceasta.
în consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea a respins recursul declarat de reclamant, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5204/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5171/2004. Comercial → |
|---|
