ICCJ. Decizia nr. 5226/2004. Comercial
| Comentarii |
|
La data de 2 decembrie 2003, reclamanta SC A. SA Slatina a chemat în judecată A.P. Slatina, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, pârâta să fie obligată la plata sumei de 237.699.344 lei reprezentând majorări legale la facturile aferente perioadei 26 ianuarie 2001 - 25 aprilie 2002, achitate cu întârziere.
în motivarea cererii, reclamanta a invocat raporturile contractuale stabilite cu pârâta, efectuarea de servicii în favoarea acesteia și neîndeplinirea de către aceasta din urmă a obligației de a plăti în termen facturile emise de prestator.
La data de 24 februarie 2004, reclamanta a precizat facturile emise pentru încasarea de majorări și facturile emise pentru încasarea contravalorii prestațiilor, achitate cu întârziere de pârâtă.
Prin sentința nr. 196 din 2 martie 2004, Judecătoria Slatina a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pârâta să plătească acesteia 148.759.272 lei cu titlu de penalități de întârziere pe perioada 31 decembrie 2000 - 25 aprilie 2002, în care se include și suma datorată pentru factura emisă la 30 aprilie 2000, achitată la data de 19 ianuarie 2001. A constatat prescris parțial dreptul material la acțiune pentru penalitățile de întârziere cumulate în perioada 1 iulie 2000 - 1 decembrie 2000 inclusiv.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că între părți au existat raporturi contractuale având ca obiect prestarea de servicii de gospodărie comunală, iar pârâta, beneficiară a executat cu întârziere obligația de plată a facturilor emise, cu scadență la 30 zile.
Ca atare, acțiunea este admisibilă în raport de dispozițiile art. 969,art. 970 și art. 1073 C. civ.
însă, pretențiile acesteia vor fi admise în parte, în raport de împrejurarea că deși a indicat perioada menționată, în calcul reclamanta a inclus și penalități aferente unei perioade anterioare, respectiv cea cuprinsă între 31 mai 2000 - 1 decembrie 2000, pentru care dreptul la acțiune este prescris.
Curtea de Apel Craiova, secția comercială, prin decizia nr. 256 din 7 iunie 2004, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe, ca nefondat.
Pentru a hotărî astfel, instanța de control judiciar a apreciat că este neîntemeiată critica reclamantei privind aplicarea greșită a legii în raport de faptul că penalitățile au fost calculate pentru prestații succesive.
Astfel, în raport de datele ce rezultă din centralizatorul depus de reclamantă, anexă la cererea introductivă, precum și în raport de respingerea cererii de somație de plată, se constată că prima instanță a acordat corect exclusiv sumele datorate pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripție.
împotriva acestei din urmă hotărâri reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ.
S-a susținut că instanțele au aplicat greșit dispozițiile Decretului nr. 167/1958, examinând cererea reclamantei în raport de data emiterii facturilor de debit și nu în raport de intervalul de timp în care acestea au fost calculate.
S-a mai susținut că instanța de apel nu a avut în vedere înscrisurile depuse în acea etapă procesuală, cu referire la situația facturilor emise.
în fine, prescripția a fost întreruptă și prin recunoașterea datoriei de către pârâtă, împrejurare neavută în vedere de instanțe.
în concluzie, reclamanta a solicitat admiterea recursului și, în rejudecare, obligarea pârâtei și la plata sumei de 88.940.072 lei majorări legale de întârziere, greșit apreciate ca fiind prescrise.
Recursul este nefondat.
Din examinarea copiei depuse la dosarul cauzei a contractului încheiat între părți rezultă înserarea clauzei penale în sensul arătat de reclamantă.
Dar penalitățile privesc întârzierea îndeplinirii obligației de plată a costului serviciilor prestate în favoarea pârâtei și facturate, cu scadența menționată.
Drept urmare, penalitățile curg între data scadenței și data plății efective a sumei datorate, exclusiv cu privire la serviciile prestate.
Dreptul la acțiune pentru obligarea pârâtei la plata penalităților se naște la termenul astfel stabilit, așa cum în mod corect au apreciat instanțele și nu de la data emiterii facturilor pentru încasarea acestora, în raport de care, potrivit opiniei reclamantei, nesusținută de text legal, ar curge un nou termen de 3 ani.
Din actele și lucrările dosarului rezultă că prima instanță a stabilit corect data nașterii dreptului la acțiune și a admis acțiunea în limita sumelor cu privire la care nu s-a împlinit termenul de prescripție, făcând o corectă aplicare a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958.
Totodată, instanțele au examinat și apărările privind întreruperea prescripției prin recunoașterea datoriei și s-au pronunțat legal și temeinic numai în raport de probe concludente, reprezentate de înscrisuri opozabile pârâtei.
Ca atare, respingând apelul și menținând hotărârea primei instanțe, instanța de control a pronunțat o hotărâre nesupusă cazurilor de modificare prevăzute în art. 304 pct. 9 și 10 C. proc. civ., invocate de reclamantă.
în consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5317/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5225/2004. Comercial → |
|---|
