ICCJ. Decizia nr. 5261/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 5261/2004
Dosar nr. 892/2003
Şedinţa publică din 3 decembrie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiune, reclamanta SC E.D. SA i-a chemat în judecată pe pârâţii:
S.N.A.M. SA Bucureşti;
P.E. director general al S.N.A.M. SA Bucureşti;
H.R.S., director tehnic al S.N.A.M;
4. S.F., operator în cadrul S.N.A.M. şi a solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa să fie obligaţi: a) la plata sumei de 1,8 miliarde lei majorată ulterior la 24.686.766.000 lei, reprezentând contravaloarea prejudiciilor aduse societăţii sale prin reducerea bruscă a debitului apei din sursa I.M.S. din Vale (b) obligarea pârâtei S.N.A.M. SA să permită accesul reprezentanţilor desemnaţi de către E.D. SA în camera uscată a captării sursei pentru evitarea distrugerii sau degradării conductei de aducţiune, proprietatea E.D.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa nr. 22 din 17 martie 2003, a admis excepţia prematurităţii acţiunii şi a respins acţiunea cu motivarea că reclamanta nu a respectat prevederile art. 7201 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestei concluzii, prima instanţă a reţinut că instanţa nu poate păşi la examinarea litigiului pe fond întrucât nu s-a depus dovada încercării de conciliere directe, fiind astfel încălcate prevederile imperative procedurale stipulate în capitolul XIV intitulat „Dispoziţii privind soluţionarea litigiilor în materie comercială".
Împotriva sentinţei nr. 22/2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în dosarul nr. 2119/2002, a declarat recurs, reclamanta SC E.D. SA prin care a invocat motivele de casare prevăzute de art. 304 alin. (3) şi (9) C. proc. civ., în argumentarea cărora a susţinut:
- Hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei altei instanţe, întrucât nu s-a observat că acţiunea s-a întemeiat pe răspunderea delictuală în conformitate cu art. 998 C. civ. şi că după declinarea competenţei în favoarea Curţii de Apel aceasta din urmă trebuia să-şi decline competenţa în valoarea Judecătoriei şi să constate conflict de competenţă negativ în conformitate cu art. 20 pct. 2 C. proc. civ.
Neprocedând astfel şi trecând la soluţionarea cauzei pe fond s-a pronunţat o hotărâre nelegală supusă casării.
- nelegalitatea sentinţei decurge din împrejurarea că, la data introducerii acţiunii, reclamanta a considerat că pricina este de natură civilă, dovadă fiind faptul că s-a adresat instanţei civile;
- ulterior sesizării instanţei s-a stabilit că litigiul este comercial şi atunci, în calitate de reclamantă a iniţiat procedura concilierii, pe care pârâţii s-au eschivat să o aducă la îndeplinire.
Reglementând procedura prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., legiuitorul a avut în vedere convenţia care are forţă de lege între părţi şi nu litigiile care se nasc din delicte sau quasi – delicte.
- Cheltuielile de judecată acordate în cuantum de 40.000.000 lei s-au acordat cu încălcarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., fiind nejustificate în raport de simplitatea cauzei.
Pentru toate aceste motive, recurenta a solicitat casarea hotărârii Curţii de Apel, trimiterea cauzei pentru rejudecare, instanţei civile competente.
Recurenta a invocat şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7201 C. proc. civ., care în opinia sa contravin prevederilor art. 21 alin. (2) şi (3) din Constituţia României.
Curtea Constituţională prin Decizia nr. 335 din 16 septembrie 2004, a respins excepţia de neconstituţionalitate aşa încât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reluat judecata recursului şi a trecut la examinarea motivelor invocate de recurentă.
1. Pentru a răspunde la prima critică ce vizează necompetenţa materială a Curţii de Apel, motiv prevăzut de art. 304 alin. (3) C. proc. civ., trebuie mai întâi să se examineze natura litigiului dedus judecăţii, mai precis izvorul obligaţiilor întrucât recurenta a susţinut că instanţa de fond a fost sesizată cu o acţiune în recuperare civilă întemeiată pe art. 998 C. civ.
Din examinarea motivelor invocate prin cererea introductivă de instanţă se constată că între recurentă şi intimata S.N.A.M. s-a încheiat un contract de vânzare – cumpărare şi că s-a invocat nerespectarea prevederilor contractului care a avut drept consecinţă prejudiciarea societăţii recurente.
Observând dispoziţiile art. 3, 4 şi 5 C. com., se poate reţine că legiuitorul a vrut să supună legilor comerciale raporturile rezultate din actele juridice, cât şi raporturi izvorâte din faptele juridice săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice cât şi orice alte împrejurări de care legea leagă producerea unor efecte juridice.
Prin urmare, chiar dacă s-ar admite punctul de vedere al recurentei (nesusţinut de actele dosarului) privind lipsa convenţiei încă nu s-ar putea reţine că litigiul este de natură civilă şi nu comercială. Urmând aceeaşi logică mai trebuie observat că natura civilă a litigiului, dacă nu ar fi rezultat contrariul din actele dosarului, trebuia dovedită de recurentă.
În acest context concluzia primei instanţe potrivit căreia litigiul este de natură comercială şi se supune legii comerciale cât şi dispoziţiilor procedurale din Capitolul XIV din Cartea a VI-a prin care se instituie o procedură specială de rezolvare a litigiilor comerciale este corectă.
Argumentul că litigiul a fost introdus mai întâi la judecătorie care este instanţă civilă nu poate fi primit câtă vreme, în raport de normele de competenţă aplicabile la momentul sesizării instanţei şi de natura litigiului chiar şi în ipoteza invocată de recurentă normele procedurale aplicabile erau tot cele speciale prevăzute în Capitolul XIV din Cartea a VI-a, concilierea prealabilă prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., fiind obligatorie şi intră în competenţa Judecătoriei să le aplice.
În ce priveşte competenţa materială, aşa cum afirmă recurenta, instanţa sesizată, Judecătoria, şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel, iar hotărârea de declinare a intrat în puterea lucrului judecat cu concursul recurentei care nu a exercitat calea de atac admisă de lege. Se admite aşa cum susţine recurenta că normele de competenţă materială sunt imperative, şi în acest sens este de recunoscut faptul că instanţa investită, Curtea de Apel Bucureşti, şi-a verificat competenţa şi ca urmare nu era necesar să facă aplicarea art. 21 C. proc. civ., câtă vreme nu se afla în faţa unui conflict negativ de competenţă.
2. Aşa cum s-a arătat deja litigiul este de natură comercială, supus reglementării speciale şi în acest sens este de observat că regulile de desfăşurare în faţa instanţelor judecătoreşti potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie competenţa stabilirii acestor reguli revine legiuitorului. În acest cadru ca de altfel în toate cazurile în care prin lege se condiţionează valorificarea unui drept de exercitarea acestuia în cadrul unei anumite proceduri, se asigură astfel protecţia drepturilor şi intereselor legitime a părţilor ca participanţi la actul de justiţie.
Neefectuarea concilierii prealabile de către recurentă pe motivul că aceasta nu a apreciat că litigiul este de natură civilă nu poate atrage casarea sentinţei, întrucât nimeni nu-şi poate invoca propria culpă pentru nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la soluţionarea litigiilor comerciale asumându-şi astfel consecinţele juridice ale faptului că nu s-a conformat dispoziţiilor legale mai sus citate.
În procesele şi cererile în materie comercială evaluabile în bani, dispune art. 7201 C. proc. civ., înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, reclamantul înainte de introducerea cererii de chemare în judecată va încerca soluţionarea litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte.
Din textul citat rezultă că singurele condiţii cerute pentru aplicarea art. 7201 C. proc. civ., sunt ca cererile să fie de natură comercială şi evaluabile în bani, aşa încât susţinerea recurentei potrivit căreia legiuitorul ar fi avut în vedere numai convenţiile care au forţă probantă şi nu la litigii care se nasc din delicte sau quasi delicte nu are suport legal.
3. În fine, şi critica referitoare la nelegalitatea dispoziţiilor nart. 274 alin. (3) C. proc. civ., este nefondată, întrucât gradu de dificultate al speţei nu se raportează la soluţie, care s-a oprit asupra excepţiei, iar valoarea pricinii justifică acordarea onorariului solicitat de intimat.
În consecinţă nu sunt motive de nelegalitate şi netemeinicie care să ducă la casarea sentinţei Curţii de Apel astfel că recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC E.D. SA împotriva sentinţei nr. 22 din 17 martie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 4 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5227/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5388/2004. Comercial → |
|---|
