ICCJ. Decizia nr. 630/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.630/2004
Dosar nr. 677/2002
Şedinţa publică din 18 februarie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea în regres de faţă, reclamanta, SC. A.S. SA, a chemat în judecată pe pârâtul, P.I.A., pentru a fi obligat la plata despăgubirilor civile (astfel cum au fost precizate în nota din dosar fond), în sumă de 8.217.774.741 lei reprezentând suma pe care reclamanta a achitat-o persoanelor vătămate, în urma accidentului de circulaţie produs la 14 iulie 1991, de către pârât, pe teritoriul Belgiei, exclusiv din culpa acestuia, având falsificat documentul internaţional, cartea verde, sub aspectul termenului de valabilitate, operaţiune comisă de pârât şi recunoscută de acesta în final.
Tribunalul Timiş prin sentinţa nr. 62 din 2 februarie 2000, a respins acţiunea reţinându-se următoarele:
Faţă de data producerii accidentului (14 iulie 1991) şi sesizarea instanţei, acţiunea este prescrisă pentru plăţile făcute anterior datei de 5 ianuarie 1995, termenul de prescripţie începând să curgă de la data efectuării plăţilor succesive, cu respectarea dispoziţiilor art. 3 din Decretul 167/1958.
Pe fond, s-a motivat netemeinicia, prin aceea că actele prezentate de reclamantă nu au stabilit, neîndoielnic, că sumele achitate în monedă străină se referă la executarea hotărârilor penale sau civile, pronunţate împotriva pârâtului, determinate de producerea accidentului.
De asemenea, s-a mai arătat că reclamanta nu s-a prezentat la dezbateri pentru a propune probe în stabilirea întinderii exacte a sumelor datorate de pârât şi achitate de reclamantă în monedă străină, în care sens se impunea efectuarea unei expertize, astfel că reclamanta a încălcat obligaţiile ce îi reveneau conform art. 1169 C. civ.
Apelul, prin care reclamanta consideră că acţiunea nu este prescrisă deoarece termenul curge de la data rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale împotriva pârâtului (29 decembrie 1997), iar pe fond a făcut dovada răspunderii delictuale civile a pârâtului, a fost respins prin Decizia nr. 167 din 18 decembrie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.
S-a considerat de instanţa de apel că pârâtul nu răspunde civil, deoarece, la data producerii accidentului, cartea verde a pârâtului era expirată, deci între reclamantă şi pârât nu existau raporturi juridice, contractul de asigurare dintre părţi fiind încheiat pe perioada 1 ianuarie 1991-9 februarie 1991, iar accidentul s-a produs la 14 iulie 1991, când efectele contractului de asigurare încetaseră, cartea verde nemaifiind valabilă, astfel că reclamanta a făcut plăţile pe riscul ei, neavând nici o obligaţie contractuală.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, SC. A.S. SA, criticând-o pentru nelegalitate, fără precizarea temeiului din art. 304 C. proc. civ.
Se susţine însă, că la pronunţarea hotărârilor nu s-a ţinut seama de convenţia interbirouri Carte Verde, la care România este parte, potrivit căreia pentru accidentele petrecute în afara ţării, calitatea de asigurat este atestată de documentul internaţional, Cartea Verde, pe care în speţă, pârâtul a falsificat-o, şi după producerea accidentului din vina exclusivă a sa a prezentat-o autorităţilor belgiene, care la rândul lor au plătit sumele cuvenite părţilor civile, fiind astfel justificată pretenţia de restituire de la recurenta emitentă de Carte Verde către pârât.
În opinia recurentei, motivarea instanţei de apel că între părţi la data producerii accidentului nu existau raporturi juridice, Cartea Verde fiind expirată, este greşită faţă de dispoziţiile art. 7 şi 11 din convenţia interbirouri, obligaţia sa fiind să plătească despăgubirile, chiar dacă ulterior s-a descoperit că şoferul a falsificat actul folosit fără drept.
Se solicită modificarea hotărârilor şi admiterea acţiunii.
Recursul este fondat.
Deşi nu se invocă expres motivul de nelegalitate, dezvoltarea în fapt a acestuia permite încadrarea în drept a recursului, în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Respingând apelul reclamantei şi menţinând sentinţa fondului, instanţa de apel a aplicat greşit legea, ajungându-se la concluzia eronată că la data producerii accidentului între părţi nu existau raporturi juridice.
Este de necontestat că în 1991, din vina exclusivă a pârâtului, pe teritoriul Belgiei, s-a produs un accident de circulaţie în urma căruia s-au produs pagube şi vătămări corporale unor terţe persoane, autorul acestuia legitimându-se cu Cartea Verde emisă în ţară de către recurentă, document care este singurul ce garantează că fiecare ţară tranzitată de asigurat îşi asumă obligatoriu răspunderea pentru autovehiculul respectiv.
Tocmai faţă de existenţa documentului de Carte Verde (art. 3), Biroul Belgian a gestionat dauna, fiind obligat, în solidar cu pârâtul de acum în cadrul procesului ce a avut loc în Belgia, la plata despăgubirilor către persoanele constituite părţi civile.
Apărarea pârâtului, însuşită de instanţe în sensul că la data producerii accidentului Cartea Verde nu mai era valabilă şi deci nu existau raporturi juridice între părţi, este total greşită faţă de prevederile art. 7 şi 11 din Cartea Verde.
Din conţinutul acestor texte, rezultă obligaţia clară a recurentei de a plăti despăgubirile solicitate de biroul care a gestionat dauna, chiar dacă ulterior s-ar fi constatat documentele prezentate de asigurat erau false cum este situaţia în speţă.
La data accidentului, când pârâtul a prezentat Cartea Verde, aceasta era valabilă şi opozabilă tocmai datorită manoperelor folosite de pârât, ceea ce a făcut aplicabile dispoziţiile art. 3 din Cartea Verde, şi anume ca biroul gestionar din Belgia să lichideze daunele, ca şi cum poliţa de asigurare ar fi fost emisă chiar de acesta. Condiţia impusă de partea finală a textului, era îndeplinită la data prezentării de către pârât a documentului de Carte Verde, cât şi la data judecării procesului de stabilire a obligaţiei de plată şi deci năştea obligaţii pentru ambele societăţi de asigurare, şi plata nu s-a făcut pe riscul acestora pentru a fi exonerat pârâtul de răspundere delictuală.
Adoptarea unei asemenea concluzii ar însemna înlăturarea conţinutului documentului auto internaţional, deşi vinovat de falsificarea acestuia se face pârâtul, care a beneficiat de garanţiile oferite de acesta, tocmai ca urmare a falsului, dar care vrea să beneficieze şi de neplata daunelor materiale produse.
În condiţiile în care nu s-au avut în vedere dispoziţiile legale în materie, şi actele depuse din care rezultă situaţia de fapt arătată, hotărârea instanţei de apel este greşită, astfel că în urma admiterii recursului se va modifica în sensul admiterii apelului şi a schimbării în tot a sentinţei, în sensul admiterii acţiunii.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor solicitate, se va avea în vedere dosarul de fond, nemodificat de recurentă şi necontestat de pârât, respectiv suma de 8.217.774.741 lei la care va fi obligat pârâtul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta, SC. A.S. SA Timişoara.
Modifică Decizia civilă nr. 167 din 18 decembrie 2001, a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, în sensul că admite apelul declarat de reclamantă, schimbă în tot sentinţa nr. 62 din 2 februarie 2000, a Tribunalului Timişoara, admite acţiunea şi obligă pe pârâtul, P.I.A., la despăgubiri civile în sumă de 8.217.674.741 lei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 631/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 561/2004. Comercial → |
|---|
