ICCJ. Decizia nr. 813/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.813/2004
Dosar nr. 1089/2003
Şedinţa publică din 26 februarie 2004
Deliberând asupra excepţiei timbrajului, constată că taxa de timbru a fost stabilită legal în cuantum fix, aşa încât respinge excepţia şi rămâne în pronunţare în fondul cauzei.
Prin sentinţa nr. 87 din 10 ianuarie 2001, a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta, SC O.C. SRL Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta, SC B.T.T. SA Bucureşti, şi ca urmare, pârâta a fost obligată să încheie cu reclamanta un contract de vânzare-cumpărare, cu plata preţului în rate, prin negociere directă cu privire la activul Pavilionul Copiilor Costineşti şi terenul aferent, activ pe care reclamanta îi deţine în administrare în baza contractelor de asociere şi închiriere încheiate cu pârâta.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond, a reţinut în esenţă, că la data de 30 iulie 1999, între reclamantă, în calitate de chiriaş, şi pârâtă, în calitate de locatar, s-a încheiat contractul de închiriere nr. 570/1999, având ca obiect suprafaţa de teren de 7.520 m.p. situat în zona 2 din staţiunea Costineşti, teren pe care se afla activul Pavilionul Tineretului.
A mai reţinut instanţa, că la data de 29 februarie 2000, A.G.A. a SC B.T.T. SA, întrunită în şedinţă extraordinară, a hotărât aprobarea începerii negocierii directe pentru transformarea unor contracte de asociere în contracte de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, inclusiv cel încheiat cu reclamanta, pentru activul Pavilionul Copiilor Costineşti, de la valoarea de 3.770.017.000 lei, fără T.V.A., din care investiţia utilizatorului se cifra la suma de 2.780.107.000 lei, hotărâre care nu s-a mai finalizat, motiv pentru care reclamanta a fost nevoită să o cheme în judecată pe pârâtă.
Printr-un raport de evaluare, întocmit de un instituit de specialitate independent, s-a stabilit că valoarea activului Pavilionul Copiilor Costineşti (inclusiv a terenului aferent), exploatat de reclamantă în asociere, este de 4.993.845.000 lei, din care valoarea investiţiilor efectuate de reclamantă este de 2.450.913.000 lei (care va constitui preţul minim de vânzare a activului), situaţie în care, prima instanţă a concluzionat că, în speţă, sunt întrunite toate condiţiile legale având în vedere A.G.A. a SC B.T.T. SA Bucureşti nr. 1 din 29 februarie 2000, precum şi dispoziţiile art. 12 şi următoarele din Legea nr. 133/1999, Legea nr. 31/1990 şi OUG nr. 32/1998, pentru admiterea acţiunii şi obligarea pârâtei la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare prin negociere directă, privind activul Pavilionul Copiilor Costineşti şi terenul aferent.
Apelul declarat împotriva susmenţionatei sentinţe de pârâta SC B.T.T. SA Bucureşti, a fost admis prin Decizia nr. 12/A din 6 martie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, şi ca urmare hotărârea tribunalului a fost schimbată în tot, în sensul că respinge acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut în esenţă, în opoziţie cu tribunalul, că în realitate nici una dintre măsurile adoptate prin hotărârea A.G.A. nr. 1 din 20 februarie 2000, a SC B.T.T. SA, nu se referă la aprobarea vânzării activului în discuţie către reclamantă, aceasta în afara faptului că reclamanta a indicat ca temei juridic al acţiunii doar OUG nr. 32/1998 (iar nu şi Legea nr. 133/1999), potrivit căreia privatizarea se putea realiza, numai în situaţia în care locatarii sau asociaţii şi-au respectat obligaţiile asumate prin contractele de locaţie, de închiriere sau de asociere, condiţie neîndeplinită în speţă, din moment ce reclamanta avea datorii către pârâtă din perioada anterioară anului 2000.
A mai reţinut instanţa de apel că, dacă cererea reclamantei era întemeiată, în raport de cerinţele OUG nr. 32/1998 (deoarece activul constituia obiectul unui contract de asociere sau închiriere), în cea ce priveşte condiţiile prevăzute de Legea nr. 133/1999, acestea nu erau îndeplinite, deoarece activul a cărei cumpărare s-a solicitat, nu era disponibil, ci dimpotrivă constituia însăşi obiectul contractului încheiat cu reclamanta, aceasta în afara faptului că dispoziţiile Legii nr. 133/1999 nu sunt aplicabile întreprinderilor mici şi mijlocii, în categoria cărora nu intră şi reclamanta, în raport de criteriul numărului de angajaţi, care are un număr mediu de 2-3 angajaţi.
În concluzie, instanţa de apel a reţinut că, în mod greşit tribunalul a considerat că, în speţă, sunt îndeplinite toate condiţiile legale pentru admiterea cererii, în loc să constate că în realitate, aceste condiţii nu sunt îndeplinite şi ca urmare să respingă acţiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamanta, SC O.C. SRL Bucureşti, invocând ca motive de casare dispoziţiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, se susţine în esenţă, că chiar dacă hotărârea A.G.A. a SC B.T.T. SA din 20 februarie 2000, nu se referă la aprobarea vânzării activului în discuţie, această situaţie nu putea fi luată în consideraţie, întrucât Legea nr. 133/1999, invocată ca temei al acţiunii, nu condiţionează vânzarea activelor de aprobarea adunării generale a acţionarilor ci urmăreşte tocmai înlesnirea privatizărilor, respectiv, accesul întreprinderilor mici şi mijlocii la cumpărarea activelor deţinute în baza unor contracte de asociere, şi respectiv de închiriere, aşa cum e cazul în speţă (care privesc pe de o parte activul în discuţie iar pe de altă parte terenul pe care se află situat acesta), şi ca atare, faţă de dispoziţiile legii precitate care sunt imperative, nici nu mai era necesară în acest sens o hotărâre A.G.A. a societăţii proprietară a activului pentru vânzarea acestuia către reclamantă.
Se mai susţine de către reclamantă că, atâta timp cât legea nu condiţionează vânzarea activelor de inexistenţa unor debite, care în realitate, astfel cum dovedeşte cu adresa nr. 20 din 27 ianuarie 2003, nici nu a existat, în urma derulării contractului de asociere, în mod nejustificat, instanţa de apel a reţinut în fundamentarea soluţiei această situaţie, ca o cauză care ar putea conduce la respingerea acţiunii, din moment ce o astfel de împrejurare nu este prevăzută ca atare de Legea nr. 133/1999. De asemenea, se mai susţine de către reclamantă, că soluţia instanţei de apel este criticabilă şi sub aspectul că această instanţă a apreciat, că reclamanta nu ar îndeplini nici condiţia referitoare la numărul de salariaţi, întrucât are un număr mediu de 2-3 salariaţi, deoarece, această situaţie nu este de natură să o excludă din categoria microîntreprinderilor, în contextul în care legea a prevăzut pentru încadrarea într-una din categoriile de societăţi care pot cumpăra active (mari întreprinderi, întreprinderi mici şi întreprinderi mijlocii), numai plafonul maxim de salariaţi (şi nu şi cel minim), respectiv până la 9 salariaţi sau până la 250 salariaţi, aceasta în afara faptului că activitatea sa este sezonieră, şi deci, în anumite perioade personalul trebuie adaptat corespunzător.
Se mai susţine că, instanţa de apel ar fi dat o interpretare eronată dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din legea precitată, întrucât acestea se referă tocmai la active disponibile utilizate .... în baza contractului de asociere, în participaţiune, adică, cazul în speţă, context în care adresa de la registrul comerţului prin care se atestă faptul că în anul 1999, SC B.T.T. SA nu avea active disponibile neutilizate, care să fie cumpărate de alte societăţi, rămâne fără nici o semnificaţie, astfel că faţă de toate cele arătate, reclamanta consideră că cererea sa de cumpărare a activului în discuţie era justificată, mai ales dacă se are în vedere că între aceleaşi părţi s-a mai încheiat un contract de vânzare-cumpărare, în condiţii identice, dar cu privire la un alt activ, şi deci cum în acel contract s-a considerat că îndeplineşte toate condiţiile de cumpărare a activului, deci inclusiv cea potrivit căreia se încadrează în categoria microîntreprinderilor, şi ca atare nu se poate susţine în prezenta cauză că nu ar mai îndeplini cerinţele legale, din moment ce acestea au rămas neschimbate.
În sfârşit, se mai susţine că nici argumentul, potrivit căruia normele privind privatizarea în turism s-au modificat şi deci ministerul de resort s-a implicat mai mult în vânzarea activelor, nu ar fi justificat, deoarece pe de o parte, în speţă, nu a fost avută în vedere o privatizare în turism, ci o privatizare înlesnită prin Legea nr. 133/1999, tuturor întreprinzătorilor mici şi mijlocii indiferent de obiectul de activitate, iar pe de altă parte, în cauză nu poate fi vorba de o implicare a Ministerului Turismului în această privatizare, atâta timp cât SC B.T.T. SA a trecut încă de le sfârşitul anului 2000 la RA. A.P.P.S., care a devenit acţionar majoritar la intimată.
În consecinţă, reclamanta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi respingerea apelului pârâtei cu menţinerea sentinţei instanţei de fond.
Recursul reclamantei este fondat.
Din examinarea actelor de la dosar, se constată că bine a considerat instanţa de fond, spre deosebire de instanţa de apel, că cererea reclamantei se întemeiază, aşa cum dealtfel s-a menţionat expres în conţinutul acesteia, pe dispoziţiile Legii nr. 133/1999, care la art. 12 lit. a) prevede condiţiile în care I.M.M.-urile au acces la activele disponibile ale societăţii comerciale şi companiilor naţionale cu capital majoritar de stat şi ale regiilor autonome, în condiţiile menţionate în text, reclamanta aflându-se în situaţia utilizării activelor pârâtei, în baza contractului de asociere în participaţiune nr. 2773 din 27 decembrie 1995, în ceea ce priveşte Pavilionul Copiilor Costineşti, şi respectiv a terenului aferent în suprafaţă de 7.520 m.p., în temeiul contractului de închiriere nr. 570/30 iulie 1999.
Având în vedere faptul că dispoziţiile legale precitate au caracter imperativ şi că reclamanta se încadrează în categoria societăţilor comerciale care pot avea acces la activele societăţii pârâte [fiind în fapt o microîntreprindere, conform art. 4 lit. a) din lege], înseamnă, că aceasta din urmă nu are posibilitatea de a opta între a vinde sau nu activele solicitate, întrucât, dispoziţiile legale menţionate anterior (art. 12 din Legea nr. 133/1999) au tocmai rolul de a suplini consimţământul proprietarului în ceea ce priveşte transferarea activelor către reclamantă la cererea acesteia.
Ca atare, este irelevant dacă A.G.A. a pârâtei a aprobat sau nu încheierea unui contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă, prin negociere directă, cu preţul în rate a activului în discuţie, din moment ce prin dispoziţiile legale precitate, care au totodată şi caracter special şi deci sunt derogatorii de la cele din dreptul comun, s-a prevăzut obligaţia vânzării activelor, iar nerespectarea acestor obligaţii este sancţionată contravenţional.
Faptul că pârâta nu a procedat, conform art. 13 din legea precitată, în sensul de a declara activele în discuţie disponibile, nu putea conduce, aşa cum a apreciat greşit instanţa de apel, la respingerea cererii, în contextul în care, aşa cum rezultă din probele dosarului, acestea erau utilizate de reclamantă în temeiul contractelor încheiate cu pârâta şi deci erau disponibile în sensul legii.
Or, dacă s-ar da o altă interpretare dispoziţiilor legale menţionate (art. 13 din Legea nr. 133/1999), s-ar ajunge contrar scopului urmărit de legiuitor, tocmai în situaţia ca proprietarii activelor să refuze vânzarea acestora, pe motiv că nu sunt disponibile, întrucât fac obiectul fie al unor contracte de asociere fie al unor contracte de închiriere, încheiate tocmai cu societăţile care au solicitat cumpărarea activelor, ceea ce, în fapt, ar echivala cu recunoaşterea posibilităţii proprietarului spaţiului de a refuza în orice condiţii fie ele şi abuzive, vânzarea activelor către persoanele care erau îndreptăţite să formuleze asemenea cereri în baza Legii nr. 133/1999.
În sfârşit, faptul că reclamanta ar fi un rău platnic, întrucât ar fi înregistrat datorii faţă de pârâtă din derularea contractelor anterior anului 2000, este contrazis de probele de la dosar adresa nr. 20 din 27 ianuarie 2003, prin care pârâta atestă că reclamanta nu are debite faţă de SC B.T.T., sucursala Costineşti, situaţie care chiar dacă ar fi fost reală, nu putea constitui, în lipsa unor prevederi legale exprese, un motiv de respingere a cererii formulate de reclamantă, cerere care era întemeiată şi în raport de O.U.G nr. 32/1998, privind privatizarea societăţilor comerciale din turism.
În concluzie, bine instanţa fondului a reţinut, spre deosebire de instanţa de apel, că în speţă, erau întrunite toate condiţiile prevăzute de art. 12 şi următoarele din Legea nr. 133/1999 şi OUG nr. 32/1998, pentru admisibilitatea cererii reclamantei şi a considerat că refuzul pârâtei de a încheia un contract de vânzare-cumpărare cu plata preţului în rate, prin negociere directă a activului Pavilionul Copiilor Costineşti şi a terenului aferent, este nejustificat şi în consecinţă a admis acţiunea aşa cum a fost formulată.
Aşa fiind, urmează a se admite recursul reclamantei şi a se casa Decizia atacată, în sensul că respinge apelul declarat de pârâta, SC B.T.T. SA Bucureşti, împotriva sentinţei nr. 87 din 10 ianuarie 2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta, SC O.C. SRL Bucureşti, împotriva deciziei nr. 12 A din 6 martie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia VI-a, dosar nr. 568/2001.
Casează Decizia atacată, în sensul că respinge apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei nr. 87 din 10 ianuarie 2001, a Tribunalului Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 818/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 794/2004. Comercial → |
|---|
