ICCJ. Decizia nr. 1336/2005. Comercial
| Comentarii |
|
La data de 14 ianuarie 2003, creditoarea SC Ș.N. SA Constanța a solicitat ca, pe calea procedurii prevăzute de O.G. nr. 5/2001, instanța de judecată să emită somația de plată în scopul realizării sumei de 542.486 dolari S.U.A., reprezentând contravaloarea reparațiilor la nava P., împotriva debitoarei S.B.T.C. Grecia.
în motivarea cererii, creditoarea a arătat că, în data de 16 iulie 2002, a fost semnat un contract cu debitoarea menționată, având ca obiect lucrări de reparații la nava P.
Lucrările de reparații au fost efectuate, recepționate și acceptate. în consecință, creditoarea a emis facturile nr. 83 din 9 august 2002 și 85 din 15 august 2002, însumând 1.318.417 dolari S.U.A.
Din valoarea facturată, debitoarea a achitat suma de 775.931 dolari S.U.A., în trei tranșe, rămânând neachitată suma de 542.486 dolari S.U.A.
Creanța este certă, aceasta fiind constatată prin contractul de reparații din 16 iulie 2002, lichidă în sensul că este determinată prin facturile menționate și exigibilă, obligația de plată fiind ajunsă la scadență.
Drept urmare, în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de O.G. nr. 5/2001.
Creditoarea a mai arătat că, la data de 5 august 2002, debitoarea a semnat actul notarial intitulat "Angajament de plată", prin care s-a obligat irevocabil și necondiționat să plătească sumele datorate cu titlu de preț.
în dovedirea cererii creditoarea a depus contractul de reparații, procesele verbale de recepție a lucrărilor, extrase de cont, angajamentul de plată și scrisoarea de garanție emisă de A.B., filiala din Londra.
Susținând că datoria nu este certă și lichidă, debitoarea a solicitat respingerea cererii creditoarei.
Prin sentința nr. 250/ MF din 25 iunie 2003, Tribunalul Constanța, secția maritimă și fluvială, a admis cererea creditoarei SC Ș.N. SA Constanța și a somat debitoarea S.B.C. Grecia să plătească acesteia, în termen de 25 zile de la comunicare, suma de 542.486 dolari S.U.A. reprezentând contravaloarea reparațiilor la nava P., cu cheltuieli de judecată.
S-a reținut că, potrivit probelor administrate, creditoarea este titulara unei creanțe ce constă în obligația de plată a unei sume de bani, asumată prin înscris însușit de părți și care atestă drepturi și obligații privind executarea unui contract.
Drept urmare, sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 1 din O.G. nr. 5/2001 pentru admiterea cererii de emitere a somației de plată.
împotriva hotărârii primei instanțe debitoarea a formulat acțiune în anulare, criticile privind:
- pronunțarea sentinței cu încălcarea dispozițiilor art. 1 din O.G. nr. 5/2001 și art. 379 C. proc. civ.;
- aprecierea eronată a înscrisurilor depuse la dosarul cauzei;
- inadmisibilitatea cererii de emitere a somației de plată.
Curtea de Apel Constanța, secția maritim și fluvială, prin decizia nr. 1/ MF din 25 septembrie 2003, a respins acțiunea în anulare, ca nefondată.
în motivarea acestei hotărâri, instanța de control judiciar a reținut că înscrisurile depuse în susținerea cererii fac dovada caracterului cert, lichid și exigibil al creanței, așa încât în mod legal și temeinic prima instanță s-a pronunțat în sensul admiterii acesteia.
împotriva acestei din urmă hotărâri, debitoarea S.B.T. Grecia a declarat recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 5, 8, 9 și art. 3041C. proc. civ.
S-a susținut că instanța de control judiciar a calificat greșit contractul de reparații ca fiind un contract cadru. Astfel, contractul din 16 iulie 2002 are în fapt natura juridică a unui act adițional la contractul cadru de reparație navă încheiat prin corespondență, părțile înțelegând să reglementeze termenul și condițiile finalizării lucrărilor menționate în anexa nr. 4.
Ca o consecință a aprecierii eronate cu privire la natura juridică a înscrisului din 16 iulie 2002, instanța a statuat asupra caracterului cert, lichid și exigibil al creanței. în fapt, cu referire la natura acestui înscris (act adițional la contract), prețul putea fi determinat numai prin însumarea celor 29 de oferte de preț negociate de către părți.
Totodată, urmare a aceleiași aprecieri eronate a naturii juridice a înscrisului menționat, în mod greșit s-a stabilit că cele două facturi sunt aferente acestuia. în fapt, facturile trebuiau să își aibă izvorul în ofertele de preț negociate. Nefiind așa, facturile constituie numai stabilirea unilaterală, abuzivă a prețului de către creditoare.
S-a mai susținut că facturile nu fac dovadă a însușirii de către debitoare, nefiind semnate de reprezentantul legal al acesteia, Granissiottis.
Pe de altă parte, în mod greșit s-a reținut achitarea parțială a facturilor, când plățile făcute reprezintă de fapt valoarea însumată a ofertelor de preț negociate de părți.
Pe de altă parte, angajamentul de plată confirmă buna credință a debitoarei, însă nu întrunește condițiile pentru a da caracter cer creanței al cărui cuantum nu era cunoscut la data semnării acestuia.
Acest caracter nu este dat nici de procesele verbale de recepție, care nu au fost semnate niciodată de către debitoare.
în fine, față de termenii de redactare a scrisorii de garanție, aceasta nu întrunește condițiile ce dau caracterul cert unei creanțe.
Pe de altă parte, exigibilitatea creanței nu a fost stabilită prin actul din 16 iulie 2002, iar cuantumul debitului restant nu a fost recunoscut prin telefax, așa cum au susținut instanțele.
Totodată, în mod greșit s-a respins cererea privind efectuarea unei expertize, complexitatea raporturilor contractuale existente între părți excedând procedurii necontencioase a somației de plată, așa încât cererea ar fi trebuit respinsă ca inadmisibilă.
A mai susținut recurenta că, în raport de existența unor pretenții reciproce aflate în curs de judecată, în dosare diferite, instanța trebuia să facă aplicația art. 244 alin. (2) C. proc. civ., să dea calificarea corectă înscrisului din 16 iulie 2002, să aprecieze corect înscrisurile aflate la dosar și, în consecință, să anuleze hotărârea primei instanțe, să constate că au fost încălcate dispozițiile art. 105 alin. (2) din același cod, și să anuleze și hotărârea pronunțată de prima instanță.
în fine, instanța sesizată cu acțiunea în anulare ar fi trebuit să interpreteze coroborat probele administrate și să constate că intimata nu are o creanță certă, lichidă și exigibilă. Totodată, trebuia să constate că aflarea adevărului, principiu fundamental al procesului civil, nu era posibilă în procedura somației de plată și să constate, și sub acest aspect, inadmisibilitatea cererii creditoarei.
în concluzie, debitoarea a solicitat admiterea recursului și anularea hotărârii recurate prin aplicarea art. 105 alin. (2), raportat la art. 244 alin. (2) C. proc. civ. în subsidiar, debitoarea a solicitat casarea hotărârilor pronunțate în cauză, iar, pe fond, să dispună în sensul respingerii cererii creditoarei.
Recursul este nefondat:
Prin O.G. nr. 5/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 295/2002, modificată prin O.U.G. nr. 142/2002 și, ulterior, prin art. IV din Legea nr. 195/2004 de aprobare a O.U.G. nr. 58/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură civilă, s-a dat eficiență principiului celerității și a fost reglementată o procedură specială pentru realizarea creanțelor, în scopul de a ușura situația celor care au executat deja servicii, lucrări sau prestații și a căror activitate ar putea fi afectată negativ de lipsa de lichidități.
în art. 1 alin. (1) din ordonanță, se face referire la condițiile de admisibilitate a cererii de emitere a somației de plată în sensul că "procedura somației de plată se desfășoară, la cererea creditorului, în scopul realizării de bunăvoie sau prin executare silită a creanțelor certe, lichide și exigibile ce reprezintă obligații de plată a unor sume de bani, asumate prin contract, constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau alt înscris, însușit de părți prin semnătură ori în alt mod admis de lege și care, atestă drepturi și obligații privind executarea anumitor servicii, lucrări sau alte prestații".
Din economia textului menționat rezultă că admiterea cererii și emiterea somației de plată este condiționată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:
1. - creanța să fie certă, lichidă și exigibilă;
2. - să fie vorba de obligații de plată a unor sume de bani;
3. - obligațiile să fie asumate prin act scris;
4. - înscrisul avut în vedere să ateste drepturi și obligații privind executarea anumitor servicii, lucrări sau orice alte prestații.
Sintetizând criticile formulate de debitoare în recurs, urmează a se constata că aceasta a invocat atât raționamente jurisdicționale eronate cât și neobservarea unor norme de procedură, legal prevăzute de Codul de procedură civilă, cu referire la desfășurarea procesului civil.
Sub primul aspect, debitoarea contestă caracterul cert, lichid și exigibil al creanței ce a făcut obiectul cererii de emitere a somației de plată.
O.G. nr. 5/2001 nu a definit certitudinea, lichiditatea și exigibilitatea creanței a cărei realizare se solicită a avea loc pe calea procedurii reglementată de acest act normativ.
Drept urmare, cu referire la caracterul cert și lichid al creanței urmează a fi avute în vedere dispozițiile art. 379 C. proc. civ.
Prin contractul cadru pentru reparații nave CCRN/2002 din 16 iulie 2002, art. 1 "Obiectul contractului" pct. 1.2 alin. ultim, s-au convenit următoarele: "Clientul se angajează să accepte și să plătească Șantierului contravaloarea acestor lucrări".
Efectuarea lucrărilor de reparații convenite este probată prin notele de recepție semnate de prestator și beneficiar.
Drept urmare, în mod judicios prima instanță a apreciat cu privire la caracterul cert al creanței.
Totodată, facturile nr. 83 și nr. 85/2002 sunt însușite de debitoare, prețul a fost calculat corespunzător clauzei contractuale înscrise la art. 3 pct. 3.2 din contract, iar pentru diferența neachitată debitoarea s-a angajat necondiționat prin angajamentul de plată.
în fine, valoarea lucrărilor, cu titlu de preț, a fost recunoscută de debitoare.
în consecință, în raport de aceste înscrisuri, în mod judicios prima instanță a statuat asupra caracterului lichid al creanței.
în fine, exigibilitatea creanței este dată de împlinirea termenului de plată stabilit prin contract, art. 3, pct. 3.3 și prin angajamentul de plată, cu referire la art. 3 pct. 3.4 din același contract.
Ca atare, în mod judicios, corespunzător probatoriului administrat în cauză, prima instanță a apreciat asupra îndeplinirii caracterului exigibil al creanței.
Drept urmare, constatând îndeplinirea condițiilor art. 1 din ordonanță, celelalte cerințe nefiind contestate de debitoare sub aspectul îndeplinirii, prima instanță a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.
Menținând hotărârea primei instanțe, ca urmare a respingerii acțiunii în anulare declarată împotriva acesteia de către debitoare, instanța de control a pronunțat o hotărâre legală, nesusceptibilă de critică.
Potrivit art. 35 din Decretul nr. 31/1954, actele organele persoanei juridice obligă persoana juridică însăși, iar potrivit art. 36 din același act normativ, raporturile dintre persoana juridică și cei care alcătuiesc organele sale sunt supuse regulilor privind contractul de mandat.
Prin urmare, în mod legal instanța de control nu a examinat cauza sub aspectul criticilor privind însușirea facturilor de către o altă persoană decât reprezentantul legal al beneficiarei, așa încât recursul se constată a fi nefondat și sub aspectul acestor critici.
în fine, conform art. 942 C. civ., "contractul este acordul dintre două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânșii un raport juridic".
La data de 16 iulie 2002 a intervenit acordul de voință al părților, exprimat cu intenția de a se obliga juridicește, privind efectuarea reparațiilor de către prestatoare, creditoare în prezenta cauză și plata prețului de către beneficiară, debitoare în cauză.
Prin actul încheiat la data menționată, părțile au stabilit obiectul contractului, prețul sub aspectul modalității de determinare, condițiile executării obligațiilor asumate de către fiecare parte.
în raport de conținutul acestuia, cu referire la dispozițiile art. 942 C. civ., în mod legal instanțele au stabilit natura juridică de contract a înscrisului consemnând nașterea raportului juridic.
Drept urmare, în mod judicios instanțele au stabilit, cu referire la raporturile dintre părți, asupra naturii raporturilor dintre părți și a caracterului de contract a înscrisului menționat, care nu poate avea caracter de act adițional la corespondența precontractuală, așa încât recursul se constată a fi nefondat și sub aspectul acestor critici.
în fine, debitoarea a invocat nerespectarea unor dispoziții procedurale, legal prevăzute pentru desfășurarea procesului civil, cu referire la dispozițiile art. 244 alin. (2) și art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Sub un prim aspect, aceste critici nu pot fi examinate omisso medio, cu referire la hotărârea primei instanțe, nefiind invocate în acțiunea în anulare.
Sub un al doilea aspect, aceste critici nu pot fi primite în raport de caracterul facultativ al suspendării reglementate prin textul invocat de debitoare.
Pe de altă parte, în raport de caracterul procedurii speciale prevăzute de O.G. nr. 5/2001, nu poate fi reținută altă judecată ca putând face obiectul unei chestiuni prejudiciale.
De altfel, repunerea pe rol a cauzei, a avut loc după respingerea acțiunii la care făcea referire debitoarea.
Ca atare, recursul se constată a fi nefondat și sub aspectul acestor critici.
în consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea a respins recursul declarat de debitoare, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1479/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1492/2005. Comercial → |
|---|
