ICCJ. Decizia nr. 1349/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1349/2005
Dosar nr. 10510/2004
Şedinţa de la 25 februarie 2005
Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, la 25 martie 2004, reclamanta SC R.C.G. SA, a chemat în judecată pe pârâta SC B.T.T. SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că părţile se găsesc şi în prezent în raportul de asociere, conform contractului din 29 decembrie 1994 şi a actelor adiţionale la contract şi a contractului din 8 septembrie 1994 şi a actelor adiţionale la contract ca urmare a declarării nulităţii contractului nr. 1904 din 14 mai 1998, prin sentinţa civilă nr. 8195 din 26 octombrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială şi să fie obligată pârâta la plata sumei de 768.127 dolari S.U.A., în echivalent lei, la data efectuării plăţii, sumă ce se compune din 622.339 dolari S.U.A., reprezentând sume achitate conform contractelor pentru spaţiile situate în Bucureşti, şi suma de 145.788 dolari S.U.A., reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă concretizată în chiria comercială, pe care ar fi încasat-o pentru spaţiile mai sus menţionate nepredate în termen calculate pentru perioada 30 martie 2001 – 4 noiembrie 2002.
Prin sentinţa comercială nr. 5077 din 20 aprilie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia comercială a anulat ca insuficient timbrată acţiunea reclamantei.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că cererea a fost timbrată la data înregistrării cu suma de 171.000 lei şi timbru judiciar 1.500 lei, iar prin rezoluţia judecătorului de serviciu s-a pus în vedere reclamantei să completeze taxa de timbru cu suma de 275.000.000 lei sub sancţiunea anulării cererii.
Reclamanta nu s-a conformat obligaţiei de completare a taxei de timbru până la termenul stabilit, astfel că în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, tribunalul a anulat cererea ca insuficient timbrată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel în termen, motivat şi legal timbrat SC R.C.G. SA criticile vizând nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei atacate.
În esenţă, apelanta susţine că prin neacordarea termenului pentru lipsă de apărare solicitat atât de reclamantă cât şi de pârâtă s-a încălcat dreptul la apărare garantat de Constituţie.
Arată apelanta şi că i s-a îngrădit dreptul la un proces echitabil câtă vreme s-a anulat direct şi imediat acţiunea deşi la dosar se afla şi o cerere de amânare /eşalonare a plăţii taxei de timbru care deşi era adresată M.F., în realitate era de competenţa instanţei să o rezolve prealabil luării, oricărei măsuri privind taxa de timbru.
Respingerea cererii de acordare a termenului pentru lipsă de apărare putea fi atenuată cel puţin prin acordarea unui termen pentru depunere de note scrise, caz în care reclamanta ar fi putut să-şi expună poziţia faţă de chestiunea timbrării într-un mod calificat sau ar fi putut inclusiv achita taxa de timbru, ceea ce ar fi dus, eventual, la repunerea pe rol a cauzei.
Susţine apelanta şi că rezoluţia judecătorului delegat nu a ajuns la cunoştinţa conducerii societăţii decât sub aspectul termenului de judecată acordat, întrucât persoana împuternicită să depună acţiunea nu avea cunoştinţe juridice caz în care devin aplicabile dispoziţiile art. 153 C. proc. civ., iar aducerea la cunoştinţa conducerii a cuantumului taxei de timbru şi obligaţiei depunerii ei până la termenul de judecată, trebuia făcută în scris de către instanţă.
În fine, apelanta arată că rezoluţia judecătorului delegat face vorbire şi de obligaţia reclamantei de a preciza în lei valoarea sumei pe care o pretinde astfel că, din acest punct de vedere, rezoluţia devine contradictorie şi inexecutabilă, fiindcă, pe de o parte se fixează taxa de timbru de plată dar pe de altă parte se cere precizarea valorii în lei a cererii.
Intimata SC B.T.T. SA, a depus întâmpinare solicitând respingerea apelului în raport de dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 şi art. 35 alin. (1) - (3) din Normele Metodologice pentru aplicarea legii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, prin Decizia comercială 403 din 23 septembrie 2004, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta – reclamantă SC R.C.G. SA Bucureşti, împotriva sentinţei comerciale 5077 din 20 aprilie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în contradictoriu cu intimata – pârâtă SC B.T.T. SA.
Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel a avut în vedere următoarele:
Instanţa de apel a apreciat că nu s-a încălcat dreptul la apărare prevăzut de Constituţie, în raport de dispoziţiile art. 156 alin. (1) C. proc. civ., text de lege care nu prevede obligativitatea pentru instanţă de a admite cererea pentru lipsă de apărare.
A mai reţinut, instanţa de apel că în cauză nu erau aplicabile dispoziţiile art. 156 alin. (2) C. proc. civ., referitoare la situaţia amânării pronunţării în vederea depunerii de concluzii scrise în situaţia respingerii cererii pentru lipsă de apărare.
Totodată, se arată că admiterea cererii de amânare a judecăţii pentru lipsă de apărare este condiţionată de îndeplinirea, în prealabil a obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru.
Nici critica referitoare la îngrădirea dreptului la un proces echitabil ca urmare a anulării, cererii de chemare în judecată nu a fost găsită întemeiată în condiţiile în care cererea pentru amânare /eşalonare a plăţii taxei de timbru a fost adresată M.F. şi nu instanţei de judecată, astfel cum se prevede în art. 75 – 79 C. proc. civ., pentru a se putea pronunţa cu privire la aceasta.
Susţinerile apelantei privind lipsa de pregătire a împuternicitului său, care a depus cererea de chemare în judecată au fost înlăturate ca nefondate, întrucât acestei persoane, care a depus acţiunea şi a luat termenul în cunoştinţă, i s-a pus în vedere de către judecătorul de serviciu ca până la primul termen de judecată să plătească taxa judiciară de timbru, calculată la pretenţiile în valută convertibilă în raport de cursul leu /dolari S.U.A., la data introducerii acţiuni.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a formulat recurs reclamanta SC R.C.G. SA, apreciind-o ca fiind nelegală şi reprezintă rezultatul unei interpretări şi aplicări greşite a dispoziţiilor art. 29 şi art. 36 din Ordinul 760/1999, precum şi a dispoziţiilor art. 153 şi art. 1141 C. proc. civ.
În esenţă, recurenta susţine că indiferent cum a fost introdusă acţiunea (prin poştă, personal, sau prin reprezentant), instanţa de judecată comunică în scris debitorului obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru şi cuantumul acesteia.
Totodată, recurenta a arătat că art. 153 alin. (1) C. proc. civ., instituie o prezumţie legală potrivit căreia partea care a depus ea însăşi cererea sau a făcut acest lucru prin mandatar, este prezumată de lege că a luat numai termenul în cunoştinţă, nu şi alte elemente ale rezoluţiei judecătorului de serviciu.
De asemenea, reclamanta arată că instanţa de apel nu a avut rol activ, ignorând dispoziţiile art. 129 alin. (4) C. proc. civ.
Astfel, se arată că instanţa de apel greşit a apreciat că instanţa fondului a constatat că nu a fost investită cu soluţionarea cererii de amânare a plăţii taxei de timbru de vreme ce aceasta era depusă la dosar, chiar dacă era adresată M.F.
Ignorând dispoziţiile legii instanţele au adus o gravă atingere dreptului la apărare, încălcând dispoziţiile din Constituţia României, C.E.D.O.P.I.D.C.P., prin respingerea cererii pentru lipsă de apărare.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitoare la situaţia când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
În consecinţă, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului, anulării sentinţei de la fond şi rejudecării cauzei în fond.
Pârâta a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului.
Examinând Decizia pronunţată în apel prin prisma motivelor de fapt şi de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul formulat nu este fondat, hotărârea fiind legală şi temeinică.
Astfel, reclamanta SC R.C.G. SA, a chemat în judecată pe pârâta SC B.T.T. SA, solicitând instanţei, printre altele şi obligarea acesteia să-i plătească 768.127 dolari S.U.A., în echivalent lei, la cursul de schimb dolar S.U.A. /leu de la data efectuării plăţii /echivalentul a 214.964.127.500 lei la cursul de 32.500 lei /doar S.U.A. de la data introducerii acţiunii, 25 martie 2004.
În raport de aceste precizări ale reclamantei, judecătorul de serviciu a pus în vedere reprezentantului acesteia să completeze taxa judiciară de timbru cu 275.000.000 lei sub sancţiunea anulării cererii, până la primul termen de judecată, termen în cunoştinţa reclamantei.
La primul termen de judecată, reclamanta nu s-a prezentat depunând, prin serviciul registratură o cerere prin care a solicitat amânarea cauzei pentru lipsă de apărare.
Prima instanţă a respins cererea de lipsă de apărare formulată în scris şi constatând că reclamanta nu a îndeplinit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru stabilită prin rezoluţia judecătorului de serviciu, în raport de dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 146/1997, a anulat ca insuficient timbrată acţiunea formulată.
Soluţia a fost menţinută şi de către instanţa de apel.
Înalta Curte constată că hotărârile pronunţate în cauză sunt legale şi temeinice, nefiind date cu încălcarea legii.
Potrivit art. 156 C. proc. civ., instanţa va putea acorda un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată, iar în cazul în care se referă amânarea judecăţii pentru acest motiv, va amâna, la cererea părţi, pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise.
Ori, în cauză, în raport de faptul că reclamanta a învederat „sec" că motivul cererii de amânare l-ar constitui „lipsa de apărare" instanţa de fond a apreciat corect, că cererea nu este temeinică şi a respins-o.
Mai mult decât atât, dispoziţia legală prevăzută de art. 156 alin. (1) C. proc. civ., este supletivă, nefiind obligatorie pentru instanţă.
Rezultă că instanţa nu este obligată să acorde în orice împrejurare un nou termen de judecare, acordarea termenului constituind o simplă facultate prevăzută de lege.
Alin. (2) al art. 156 C. proc. civ., nu este aplicabil în speţă. Procesul civil nu este guvernat de principiul oficialităţii, astfel că dacă partea care a solicitat acordarea unui termen nu este prezentă, instanţa nu poate să dispună amânarea pronunţării în vederea depunerii de concluzii scrise, fiind condiţionată de existenţa unei cereri din partea părţii.
Cum bine a reţinut şi instanţa de apel, admiterea cererii de amânare a judecăţii pentru lipsă de apărare este condiţionată de îndeplinirea, în prealabil, a obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru, obligaţie care se analizează cu prioritate.
Potrivit art. 20 din Legea nr. 146/1997, taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar dacă acestea nu au fost plătite în cuantumul legal, în momentul înregistrării acţiunii, instanţa va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen în judecată, sancţiunea neîndeplinirii acestei obligaţii fiind anularea cererii.
Ori, în speţă, reclamantei, prin persoana care a depus acţiunea judecătorul de serviciu odată cu acordarea termenului în cunoştinţă, conform art. 13 C. proc. civ., i-a pus în vedere să completeze taxa de timbru cu 275.000.000 lei, la valoarea pretenţiilor solicitate (obligaţie de altfel cunoscută şi de către reclamantă, după cum rezultă şi din cererea adresată M.F.).
Înalta Curte constată că hotărârile pronunţate în cauză nu au fost date nici cu încălcarea art. 129 alin. (4) C. proc. civ., a dispoziţiilor Constituţiei şi a reglementărilor internaţionale.
Procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii părţilor, care constă în posibilitatea acestora de a dispune de obiectul procesului şi de mijloacele procesuale de apărare a acestui drept.
Altfel spus, reclamantul fixează în cererea sa de chemare în judecată limitele şi obiectul acţiunii, iar instanţa nu poate depăşi limitele acţiunii fixate de reclamant.
Instanţa de fond nu se putea pronunţa pe cererea de amânare /eşalonare a plăţii taxei judiciare de timbru având în vedere că această cerere era distinctă de cea de chemare în judecată, fiind depusă în setul de înscrisuri anexate în dovedirea acţiunii, iar mai mult decât atât nu este adresată instanţei, ci M.F.
Rezultă că instanţa nu a fost investită cu această cerere şi nici nu se putea sesiza din oficiu cu soluţionarea acesteia.
Potrivit art. 21 din Legea nr. 146/1997, instanţa poate acorda scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru în condiţiile art. 74 – 81 C. proc. civ., însă condiţia pentru aceasta este existenţa unei astfel de cereri adresată instanţei şi nu unei alte instituţii.
De altfel, cererea de amânare /eşalonare a plăţii taxei judiciare de timbru adresată M.F. de către recurentă, reprezintă dovada împrejurări că aceasta a avut cunoştinţă de rezoluţia judecătorului de serviciu care i-a pus în vedere să completeze taxa de timbru cu suma de 275.000.000 lei, sumă pentru care aceasta a solicitat amânarea /eşalonarea plăţii, fiind contrară afirmaţiei acesteia că a luat cunoştinţă numai de termenul acordat.
În consecinţă, în raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că în cauză a fost corect aplicată legea, iar pe cale de consecinţă, recursul reclamantei conform art. 312 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SC R.C.G. SA Bucureşti, împotriva deciziei nr. 403 din 23 septembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 25 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1348/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1350/2005. Comercial → |
|---|
