ICCJ. Decizia nr. 2248/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a comercială, sub nr. 824 din 30 aprilie 2002, reclamanta SC E. SA a chemat în judecată pe pârâta SC C. SA și a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 14.213.471.759 lei, reprezentând contravaloare lucrări executate, costuri transport, chirii, telefoane, energie electrică, cost amplasament și pază efectuate de reclamantă, conform contractului nr. 2/1992.
Prin sentința nr. 70 din 11 iunie 2002, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, s-a respins ca prematur introdusă acțiunea, reținând că au fost încălcate prevederile art. 7201C. proc. civ., nefiind efectuată concilierea directă.
Prin decizia comercială nr. 1836 din 25 martie 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, s-a admis recursul formulat de reclamantă, s-a casat decizia și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe reținându-se că în cauză au fost respectate prevederile art. 7201C. proc. civ.
în fond după casare, prin sentința comercială nr. 731 din 5 decembrie 2003, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă și în consecință s-a respins acțiunea formulată de reclamantă.
Pentru a pronunța sentința instanța de fond a reținut că la data de 17 februarie 1997, prin O.M.T. nr. 681/ TB din 13 februarie 1997 și a Ordinului A.N.D. nr. 893 din 17 februarie 1997, lucrările prevăzute în contractul de bază au fost sistate, iar lucrările prevăzute din contractul nr. 2/1992 de subantrepriză care era supus prevederilor din contractul antreprenorului general, au fost sistate și acestea.
Pentru că întreruperea lucrărilor a durat mai mult de 3 luni, investitorul A.N.D. a reziliat contractul la 31 decembrie 1998, iar instanța de fond a apreciat că dreptul de a solicita în instanță pretenții rezultate din costurile rezilierii s-a născut la 31 decembrie 1998 data rezilierii, acțiunea fiind formulată de reclamantă la 30 aprilie 2002 deci cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din decretul 167/1958.
împotriva sentinței a formulat recurs reclamanta care a criticat-o pentru nelegalitate invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în motivarea recursului în esență se susține de recurentă că în mod greșit instanța de fond a apreciat că acțiunea formulată este prescrisă, aceasta fiind introdusă în termen în raport de prevederile art. 11.2-3 din condițiile speciale de contractare.
Critica formulată este fondată.
Ca urmare a rezilierii pe 31 decembrie 1998 de către investitorul A.N.D. a contractului principal făcut după modelul F.I.D.I.C. se impunea și rezilierea subcontractului subsecvent din 7 aprilie 1992, încheiat de pârâtă cu reclamanta.
Din contractul subsecvent conform art. 5 fac parte și condițiile generale și cele speciale de contractare.
Conform acestor condiții speciale, piesa nr. 4 capitolul plăți și mai ales prevederilor art. 11.2-3, debitoare pentru contravaloarea lucrărilor efectuate de recurentă inclusiv orice alte pretenții contractuale inerente la reziliere devenea pârâta, dacă și după ce, pretențiile respective erau confirmate de un consultant neutru desemnat de investitor, care verifica realitatea concretă a pretențiilor și calcularea contravalorii acestora, printr-o procedură specială pe faze și termeni sfârșind cu cel în care pârâta urma să efectueze plata, respectiv 30 de zile lucrătoare de la confirmare.
în speță investitorul a trimis pârâtei pe data de 26 martie 1999 lista activităților stabilite de consultant în seama pârâtei pentru a avea dreptul de a primi contravaloarea costurilor rezilierii, achitându-le, subsecvent și către reclamantă, acordându-i termen până la 29 martie 1999, ca să-și îndeplinească obligațiile contractuale ce-i reveneau, fapt pe care pârâta nu l-a făcut nici până la data de 5 martie 2002, așa cum rezultă din adresa investitorului nr. 95/1798 din 5 martie 2002.
La data de 7 aprilie 1999, urmare a procedurii contractuale de reziliere, consultantul a emis și confirmarea contractuală pentru cheltuielile făcute de reclamantă, detaliat pe capitole, până la reziliere.
Cu adresa nr. 1939 din 9 aprilie 1999, reclamanta a emis confirmarea pârâtei pentru plată însă aceasta nu a efectuat plata datorată.
Față de cele arătate mai sus se apreciază de instanța de recurs că termenul de 3 ani, prevăzut de art. 3 din decretul 167/1958, curge după expirarea termenului de 30 zile lucrătoare ulterior datei de 7-9 aprilie 1999 plus termenul de 7-10 zile necesar confirmărilor prevăzute de art. 11.2 aliniat ultim din condițiile speciale de contractare, deci acțiunea reclamantei se putea prescrie pe data de 14-19 mai 2002, iar acțiunea a fost introdusă la 30 aprilie 2002, deci în termen.
în consecință recursul formulat de reclamantă este fondat și urmează a fi admis.
Se va modifica sentința recurată în sensul că se va respinge excepția privind prescripția dreptului la acțiune al reclamantei recurente, ca nefondată.
S-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond la Tribunalul București, secția comercială, instanță competentă de a soluționa cauza, conform art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2249/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2255/2005. Comercial → |
|---|
