ICCJ. Decizia nr. 2281/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin acțiune, A.P.A.P.S. București l-a chemat în judecată pe L.D.T. și a solicitat ca prin sentința care se va pronunța, pârâtul să fie obligat la executarea clauzei 8.7 asumată prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. TM 48 din 23 mai 2000 în sensul de "a asigura plata" datoriilor societății către F.P.S. (A.P.A.P.S.) constând în daune interese moratorii calculate pentru plata cu întârziere a dividendelor pe 1992 precum și obligarea la plata de daune cominatorii până la executarea obligației.
Reclamanta a motivat că s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni între fostul F.P.S. și L.D.T., pentru vânzarea pachetului de acțiuni reprezentând 64% din capitalul social al societății SC I. SA în scopul privatizării acestei societăți, și că pârâtul în calitate de cumpărător s-a obligat să asigure plata datoriilor societății către F.P.S., reprezentând daune moratorii calculate pentru anul 1992 în conformitate cu prevederile legale. în continuare, reclamanta a susținut că cererea formulată are natură comercială și că obligația din care s-a născut litigiul este de "a face" și nu de "a da", astfel că cererea sa nu este evaluabilă în bani.
în drept, pentru primul capăt de cerere reclamanta a invocat art. 43din O.U.G. nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999, precum și prevederile art. 67 alin. (2), art. 122 alin. (3) și art. 111 lit. a) din Legea nr. 31/1990, iar în justificarea pretențiilor pentru plata dobânzilor, a invocat prevederile art. 43 C. com., prin care s-a stipulat că datoriile lichide și plătibile în bani, cum este cazul dividendelor, produc dobândă de drept fără a fi necesară punerea în întârziere.
într-un prim ciclu procesual, prin sentința nr. 903 din 28 februarie 2003, a fost respinsă acțiunea pentru lipsa calității procesuale a pârâtului L.D.T., iar după casarea acestei sentințe Tribunalul Timiș, prin sentința nr. 4267 din 5 decembrie 2003 a respins cererea reclamantei ca prescrisă, cu motivarea că dreptul la acțiune s-a stins prin împlinirea termenului stabilit de lege pentru valorificarea drepturilor în justiție. în continuare s-a reținut, prin aceeași sentință că odată stins dreptul la acțiune privind un drept principal, s-a stins și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, respectiv dreptul de a pretinde daunele interese pentru plata cu întârziere a dividendelor.
Reclamanta A.P.A.P.S. (fostă F.P.S.) a declarat apel împotriva ultimei sentințe prin care a criticat confuzia pe care a făcut-o prima instanță în legătură cu clauza 8.7 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni între societatea privatizată și cumpărătorul chemat în judecată devenit acționar, care s-a obligat să asigure plata daunelor moratorii datorate de societate și a dividendelor restante. Față de această obligație, apelanta a apreciat că nu a operat prescripția, iar instanța de fond, potrivit susținerii apelantei, avea obligația să respecte convenția părților.
în soluționarea apelului, Curtea de Apel Timișoara a pronunțat decizia nr. 40 din 4 martie 2004 prin care apelul reclamantei a fost respins după ce instanța a calificat obiectul acțiunii ca fiind o asumare a obligației de plată de către pârât a daunelor interese moratorii în cuantum de 2.342.905 lei aferente dividendelor cuvenite F.P.S. pe anul 1992. Curtea s-a oprit apoi asupra excepției privind inadmisibilitatea acțiunii pentru nerespectarea prevederilor art. 7201C. proc. civ., referitoare la concilierea directă, procedură care se aplică proceselor și cererilor evaluabile în bani.
împotriva deciziei pronunțată în apel a declarat recurs, reclamanta A.P.A.P.S., prin care a invocat motivul prevăzut de art. 304 alin. (4) C. proc. civ., în argumentarea căruia a susținut, în esență, că au fost încălcate dispozițiile art. 295 alin. (1) și art. 296 C. proc. civ. și atribuțiile puterii judecătorești întrucât instanța de apel nu a examinat cererea de apel cu care a fost investită. în continuare a susținut că prin decizia pronunțată, Curtea a substituit motivarea, iar prin respingerea apelului, de fapt a menținut soluția primei instanțe deși din considerente rezultă că a fost analizată excepția inadmisibilității acțiunii ca urmare a lipsei dovezii privind efectuarea concilierii prealabile prevăzută de art. 7201C. proc. civ.
Pentru aceste motive, recurenta a solicitat casarea deciziei pronunțată în soluționarea apelului și trimiterea cauzei pentru rejudecare.
Recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304. în conformitate cu aceste dispoziții și ținând seama de criticile formulate, se reține spre analiză atât motivul prevăzut de art. 304 alin. (4) C. proc. civ., cât și motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ.
Prima critică ce vizează depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, Curtea reține că este neîntemeiată întrucât prin hotărârile pronunțate în soluționarea litigiului, care era de competența instanței, nu s-a produs nici o imixtiune în sfera de atribuții a autorității legislative sau executive. Faptul că s-au interpretat greșit dispozițiile legale, nu constituie o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, întrucât hotărârile sunt supuse controlului judecătoresc, tocmai pentru a fi înlăturate astfel de situații.
Din analiza criticii privind aplicarea greșită a legii, Curtea a reținut:
Conform art. 295 C. proc. civ., instanței de apel îi revenea obligația să verifice "în limitele cererii de apel stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță".
în lumina acestor dispoziții, curtea de apel avea de examinat criticile aduse sentinței în legătură cu aplicarea dispozițiilor art. 3 din decretul nr. 167/1958, în raport de data când s-a născut obligația "de a asigura plata" stipulată în convenția părților. Reclamanta a precizat încă o dată în susținerea motivelor de apel că obligația asumată de pârâtul intimat era de a asigura plata datoriilor și nu de a plăti datoriile societății SC I. SA, socotind că în acest din urmă caz nu ar fi fost necesară o clauză contractuală. Din aceste precizări rezultă că atât prin acțiunea introductivă cât și în apel reclamanta recurentă, potrivit principiului disponibilității, a stabilit obiectul acțiunii pe care l-a fundamentat pe o anume situație de fapt pe care a calificat-o juridic ca fiind obligație de "a face".
în soluționarea apelului, așa cum rezultă din considerentele deciziei recurate s-au ignorat dispozițiile mai sus citate în sensul că au fost modificate din oficiu împrejurările de fapt și de drept pe care reclamanta și-a întemeiat pretențiile, încălcându-se astfel principiul disponibilității.
Este adevărat că art. 84 C. proc. civ., stabilește dreptul și obligația instanței de a da o calificare corectă cererii independent de denumirea sa, dar această situație nu se regăsește în speță întrucât cauza cererii de chemare în judecată era fundamentată pe o situație de fapt stabilită de reclamant, iar aceasta nu putea fi modificată de instanță în virtutea rolului său activ care este limitat de principiul disponibilității.
în acest sens art. 129 alin. (4) C. proc. civ., permite judecătorului să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt sau de drept ale speței fără să-i dea dreptul să schimbe din oficiu, în lipsa unei dispoziții legale exprese, pretenția supusă judecății.
în cazul de față pretenția supusă judecății era de "a asigura plata", ceea ce prin voința și concepția reclamantei înseamnă obligație de "a face" și ca urmare instanța nu putea să schimbe cauza acestei cereri. în acest context instanța de apel avea obligația, atunci când a examinat criticile ce au fost aduse sentinței, să hotărască numai asupra obiectului cererii deduse judecății, așa cum dispune de altfel art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Neprocedând astfel, s-a încălcat dreptul reclamantei de a determina limitele procesului sub aspectul calificării obiectului cererii și de a dispune de mijloacele procedurale acordate de lege în acest scop.
Mai trebuie reținut că deși litigiul s-a aflat de mai multe ori în fața instanței de fond, din nici o lucrare a dosarelor nu rezultă că s-a pus în discuția părților schimbarea calificării juridice pe care reclamanta a dat-o cererii sale.
Prin urmare, în fața instanței de apel criticile se impuneau a fi examinate conform precizărilor de mai sus întrucât caracterul devolutiv al apelului nu poate să ducă la încălcarea dispozițiilor procedurale referitoare la judecata în apel. în conformitate cu art. 294 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată; ori, prin soluția pronunțată, prin care s-au aplicat prevederile art. 7201C. proc. civ., cu privire la concilierea prealabilă, instanța implicit a modificat obiectul cererii întrucât această procedură se referă numai la procesele și cererile comerciale evaluabile în bani.
Cu alte cuvinte, instanța de apel avea obligația să verifice în limitele cererii de apel, modul cum s-a stabilit situația de fapt și dacă s-a făcut o aplicare corectă a legii așa cum dispune art. 295 C. proc. civ. în aceste limite instanța mai avea de examinat dacă în raport de izvorul obligației, așa cum a fost determinat de recurenta reclamantă în cererea introductivă sunt aplicabile prevederile art. 1 din decretul nr. 167/1958 sau dispoziții speciale din Legea nr. 31/1990 modificată.
Recurenta a mai invocat și încălcarea dispozițiilor art. 296 C. proc. civ., în ce privește soluția pronunțată pe considerentul că instanța de fond a respins acțiunea ca prescrisă iar instanța de apel a respins apelul după ce a invocat din oficiu excepția inadmisibilității cererii suplinind motivarea. Și această critică este întemeiată întrucât art. 296 C. proc. civ., stabilește că instanța de apel poate păstra ori schimba în tot sau în parte hotărârea atacată fără ca părții să i se creeze în propria cale de atac o situație mai grea decât cea din hotărârea atacată, în afară de situațiile prevăzute de lege. în cazul de față prin aplicarea dispozițiilor art. 7201C. proc. civ., reclamantei apelante i s-a creat o situație mai grea în propria cale de atac întrucât acțiunea sa a fost apreciată ca fiind inadmisibilă și astfel nu i s-au examinat criticile care vizau aplicarea greșită a prevederilor privind prescripția extinctivă.
în consecință, întrucât decizia a fost dată cu aplicarea greșită a legii, potrivit art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recursul s-a admis în sensul dispozitivului.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2358/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2291/2005. Comercial → |
|---|
