ICCJ. Decizia nr. 2467/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la data de 24 martie 2003, reclamanta SC F. SRL, a chemat în judecată pârâtul M.I.A. municipiului București, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată la plata sumei de 620.700.249 lei, actualizată de la începutul anului 2002 și până în momentul plății, precum și cheltuieli de judecată aferente.
în susținerea pretențiilor, reclamanta a arătat că în baza contractului nr. 4027 din 29 octombrie 1998 a executat o serie de lucrări la clădiri aparținând pârâtei, lucrări executate în perioada 1 noiembrie - 31 decembrie 1998, în valoare estimată la 148.710.414 lei.
Reclamanta a precizat că lucrările executate depășesc valorile prevăzute în convenția încheiată, însă în baza înțelegerii verbale cu reprezentanții pârâtei, au fost executate lucrări suplimentare, fără ca beneficiara să le achite.
Pârâtul a depus întâmpinare prin care a ridicat excepția prescripției dreptului la acțiune întrucât lucrările asumate de reclamantă prin contract trebuiau executate la 31 decembrie 1998, acțiunea acesteia fiind depusă după împlinirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 6 și 8 din decretul nr. 167/1958.
Tribunalul București, secția comercială, prin sentința civilă nr. 17051 din 22 decembrie 2003, a admis excepția invocată și a respins acțiunea ca prescrisă.
în motivarea soluției instanța de fond a reținut că lucrările contractate au fost executate și finalizate la data de 17 decembrie 1998, data încheierii procesului verbal de recepție, și că față de data introducerii acțiunii, 24 martie 2003, sunt aplicabile dispozițiile art. 3 din decretul nr. 167/1958.
De asemenea față de apărările și susținerile reclamantei, instanța de fond a reținut că în speță nu a intervenit nici o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, conform art. 16 alin. (2) din decretul nr. 167/1958, acțiunile formulate anterior fiind respinse irevocabil de instanțele de judecată, după cum nici notificările, corespondența sau încercările de rezolvare pe cale amiabilă a litigiului nu pot fi reținute ca bază pentru întreruperea sau suspendarea cursului prescripției.
Cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 19 din decretul nr. 167/1958, instanța de fond a reținut că promisiunile pârâtei că va achita debitul nu reprezintă cauze temeinic care să justifice depășirea termenului de prescripție.
împotriva acestei soluții a promovat apel reclamanta pe care o critică pentru netemeinicie și nelegalitate arătând că a solicitat intervenția accesorie a O.A.D.O., întrucât este privată de un simplu drept de acces la justiție printr-o interpretare greșită și mult prea riguroasă a dispozițiilor privind prescripția, ajungându-se ca prevederile art. 7201C. proc. civ., în unele cauze să fie o dispoziție pur formală.
Se susține că de abia în luna mai 2000 a avut certitudinea că pârâta - intimată nu va achita debitul și de la acea dată curge termenul general de prescripție în condițiile art. 8 din decretul nr. 167/1958.
Apelanta consideră că acțiunea în constatare și acțiunea în pretenții formulate anterior acestei cereri, deși respinse pot constitui cauze de întrerupere a cursului prescripției.
în subsidiar apelanta solicită, ca în baza prevederilor art. 19 din decretul nr. 167/1958, precum și a motivelor care au împiedicat-o să solicite repararea prejudiciului creat prin neplata lucrărilor efectuate, instanța să dispună din oficiu judecarea cauzei.
Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia civilă nr. 339 din 22 iunie 2004 a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut că nimeni nu se poate prevala de necunoașterea legii potrivit normelor de drept intern aplicabile pe teritoriul României, respectiv a decretului nr. 167/1958, privind prescripția extinctivă și a dispozițiilor art. 7201C. proc. civ., privind concilierea dintre părți, premergător formulării acțiunii în judecată.
Se precizează dincolo de orice manifestare sau promisiune a intimatei trebuia să acționeze în cadrul legal în termenul general de trei ani calculat de la data nașterii dreptului la acțiune născut în anul 1998 la terminarea lucrărilor, așa cum relevă procesul verbal încheiat la data de 17 decembrie.
De asemenea instanța de apel a motivat că demersurile reclamantei constând în notificări și alte corespondențe purtate cu pârâta - intimată nu constituie motive legale de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției de natură a proroga momentul nașterii dreptului la acțiune al apelantei în mai 2000, după cum nici noile oferte ale intimatei nu au legătură cu data la care se putea cere prețul respectiv terminarea lucrărilor.
întrucât acțiunile formulate anterior acestor cereri respinse irevocabil, nu pot constitui cauze de întrerupere a cursului prescripției.
S-a reținut de asemenea că instanța de fond nu a făcut decât să aplice legea așa cum a fost adoptată, neavând competența să facă interpretări în afara normelor legale aplicabile speței, fiind înlăturată și susținerea O.A.D.O., că prin soluția dată s-a încălcat accesul liber la justiție și judecata unui proces echitabil.
Cu petiția înregistrată la data de 27 iulie 2004 SC F. SRL a declarat recurs în termen și legal timbrat criticile vizând aspecte de nelegalitate și netemeinicie fiind invocate ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ.
Astfel se susține că lucrările a căror contravaloare le solicită s-au efectuat în afara contractului nr. 4027 din 29 octombrie 1998 și au fost finalizate la sfârșitul lunii august 1999.
De asemenea se arată că anterior formulării cererii, contravaloarea lucrărilor efectuate au mai făcut obiectul altor două acțiuni, una respinsă ca prematură pe considerentul nerespectării procedurii concilierii prealabile, în condițiile art. 7201C. proc. civ. și alta în constatare de asemenea respinsă ca nefondată, prin aceste intervenții recurenta considerând că a fost întrerupt cursul prescripției în condițiile art. 16 alin. (2) C. proc. civ.
întrucât pe tot acest interval, pârâtul intimat i-a făcut oferte pentru executarea și altor lucrări, recurenta susține că a fost de bună credință considerând că i se va achita suma datorată, și de abia la data de 12 martie 2003, în urma concilierii efectuate a realizat paguba pricinuită, sens în care face trimitere la dispozițiile art. 18 din decretul nr. 167/1958, privind prescripția extinctivă.
Recurenta critică respingerea cererii de repunere, în termen apreciind că s-a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 19 din decretul nr. 167/1958, făcând dovada că a depus toate diligențele ce stăteau în puterea sa pentru a-și valorifica drepturile.
O.A.D.O., în calitate de mandatar al recurentei, apreciind că a dobândit calitate procesuală activă în temeiul art. 22 alin. (1) și (2) din Legea nr. 48/2002, a depus note scrise invocând același temei legal solicitând admiterea recursului considerând că aceasta a fost lipsită de dreptul la un proces echitabil, astfel cum prevede art. 6 din C.E.D.O.
Prin precizările făcute la data de 26 noiembrie 2004, recurenta a arătat că prin notificarea nr. 66 din 11 ianuarie 2001, adresată intimatului i-a acordat un termen de grație în vederea achitării debitului, achitarea fiind supusă unui termen suspensiv, până la data de 30 ianuarie 2001, și că din punct de vedere juridic această dată reprezintă scadența obligației de plată.
în consecință, susține recurenta, termenul de prescripție al dreptului la acțiune a început la data de 30 ianuarie 2001, acțiunea fiind introdusă la data de 24 martie 2003.
Recursul este nefondat.
Prin contractul încheiat de părți la data de 29 octombrie 1998, reclamanta s-a obligat să execute în beneficiul pârâtei lucrări de reparații curente la corp de clădire D din incinta V.M.
Potrivit clauzelor stipulate în convenția intervenită, constructorul avea obligația să execute în întregime lucrările și să predea beneficiarului, complet terminate toate lucrările în conformitate cu graficul de eșalonare, iar beneficiarul la rândul său se obliga să semneze lunar, sau ori de câte ori este necesar situațiile de plată în funcție de execuția lucrărilor și să achite cu dispoziție de plată lucrările executate integral, conform situațiilor de plată înaintate.
De asemenea s-a stabilit de comun acord atât valoarea totală a lucrărilor cât și durate de execuție, respectiv 1 noiembrie 1998, până la data de 31 decembrie 1998.
Recurenta - reclamantă și-a îndeplinit obligațiile asumate, așa cum rezultă și din procesul verbal de recepție finală nr. 4576 din 17 decembrie 1998, semnat de părți fără obiecții, constatându-se că lucrările au fost executate, conform solicitărilor beneficiarului și că corespund cu situația de plată a constructorului.
De menționat că din cuprinsul contractului și a procesului verbal de recepție rezultă că în privința termenului de plată a contravalorii lucrărilor părțile au stabilit că beneficiarul, va achita cu dispoziție de plată lucrările executate integral, conform situațiilor de plată.
Constructorul a înaintat situațiile de lucrări la data de 23 noiembrie 1998 și 15 decembrie 1998, iar recepția finală, așa cum s-a arătat a avut loc la data de 17 decembrie 1998, deci față de clauzele stipulate dreptul reclamantei recurente de a solicita contravaloarea lucrărilor executate s-a născut la această dată.
Susținerile ulterioare ale recurentei - reclamante că suma solicitată reprezintă în realitate lucrări suplimentare finalizate în cursul lunii august 1999, conform înțelegerii verbale cu reprezentanții intimatei - pârâte nu au fost probate, criticile formulate pe acest aspect urmând a fi înlăturate, știut fiind că libertatea contractuală, principiu fundamental al obligațiilor comerciale, are drept corolar libertatea probei în litigiile comerciale.
Cu privire la modul în care s-au înlăturat susținerile, potrivit cărora în speță s-a produs o întrerupere a cursului prescripției se reține că art. 16 din decretul nr. 167/1958, stabilește expres la lit. b) că prescripția se întrerupe "prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească necompetentă".
S-a mai stabilit că "prescripția nu este întreruptă dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea.
Pentru ca cererea de chemare în judecată să producă efectul întreruptiv al prescripției, în condițiile arătate se impune ca acțiunea titularului dreptului subiectiv să fie admisă printr-o hotărâre definitivă condiția aceasta rezultă atât din aliniatul final al art. 16, care prevede că nu are loc întreruperea prescripției atunci când "cererea de chemare în judecată a fost respinsă, anulată (..)" cât și din art. 17 alin. final, care promite că efectul întreruptiv al cererii de chemare în judecată se produce și dacă cererea a fost introdusă la o instanță necompetentă.
în speță, cererile formulate în contradictoriu cu pârâta - intimată anterior prezentei acțiuni au fost respinse ca nefondate și ca prematur formulată fiind supuse controlului judiciar și rămase irevocabile.
Față de cele arătate, criticile formulate nu pot fi reținute, întrucât din economia textelor precizate rezultă că în situația în care acțiunea a fost respinsă se consideră că prescripția nu a fost nici un moment întreruptă și prin urmare, își urmează cursul ca și cum cererea nu ar fi fost introdusă, iar efectul încetării provizorii este înlăturat.
Susținerea recurentei că în speță s-ar aplica dispozițiile art. 8 din decretul nr. 167/1958, motivat de faptul că de abia în luna mai 2000 a avut percepția și convingerea că intimata beneficiară nu-și va respecta promisiunea de plată, nu poate fi reținută față de clauzele contractului, prin care s-a stabilit ca termen de plată data terminării lucrărilor, dată la care s-a născut și dreptul la acțiune, demersurile constând în notificări și alte corespondențe, contracte, negocieri privind alte lucrări neconstituind, așa cum a reținut și instanța de apel, cauze legale de întrerupere a cursului prescripției de natură să proroge momentul nașterii dreptului la acțiune la data de 20 mai 2000.
Pe aceleași considerente se va înlătura și susținerea potrivit căreia în speță s-ar aplica prevederile art. 7 alin. (3) din decretul nr. 167/1958, în raport de data de 30 ianuarie 2001, pe care o consideră data la care s-a încheiat termenul acordat debitoarei pentru achitarea sumei datorate, din nici un înscris nerezultând termenul suspensiv de care se face vorbire, acesta reprezentând o notificare ce cuprinde pretinsele debite rezultate din derularea raporturilor comerciale, începând cu anul 1998 cu referire la mai multe obiective.
în ce privește repunerea în termen se reține că art. 19 din decretul nr. 167/1958, reprezintă beneficiul acordat de lege titularului dreptului la acțiune care, din motive temeinice, nu a putut formula acțiune în justiție înăuntrul termenului de prescripție astfel că organul de justiție este îndreptățit să soluționeze, în fond, cererea de chemare în judecată, deși a fost introdusă după împlinirea termenului de prescripție.
Așa cum a reținut și instanța de apel, recurenta - reclamantă nu a demonstrat ce motive temeinice au împiedicat-o să formuleze acțiune în justiție, cu atât mai mult cu cât a procedat anterior în acest sens.
împrejurarea că cele două acțiuni au fost respinse nu are relevanță în cauza de față împrejurarea că a ales al gen de acțiune și anume în constatare și în pretenții cu nerespectarea prevederilor art. 7201C. proc. civ., ținând de principiul disponibilității părții.
Față de cele arătate, recurenta nu se poate prevala de necunoașterea prevederilor decretului nr. 167/1958, privind prescripția extinctivă, instanțele inferioare nefăcând decât să aplice legea reținând că, în conformitate cu art. 3 al textului precizat, raportat la data nașterii dreptului la acțiune și sesizarea instanței de judecată respectiv 17 decembrie 1998 și 24 martie 2003, pretențiile formulate sunt prescrise prin trecerea unui interval mai mare de trei ani.
Nu se pot reține susținerile O.A.D.O., potrivit cărora recurenta nu ar fi beneficiat de un proces echitabil, recunoscut oricărui justițiabil întrucât nimeni nu se poate prevala de necunoașterea legii, potrivit normelor de drept intern aplicabile pe teritoriul României, instanțele a căror hotărâri sunt criticate nefăcând decât să aplice legea, așa cum a fost adoptată neavând competența să facă interpretări în afara conținutului normelor legale aplicabile speței.
Față de cele arătate, s-au considerat dispozițiilor art. 312 C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2479/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2466/2005. Comercial → |
|---|
