ICCJ. Decizia nr. 2482/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 247, pronunțată în ședința publică din 16 martie 2004 de Judecătoria Slatina, a fost admisă în parte acțiunea reclamantei SC A. SA Slatina, cu sediul social în Slatina, împotriva pârâtei A.P. cu sediul în Slatina, având ca obiect pretenții comerciale, în sensul că a constatat prescris parțial dreptul material la acțiune al reclamantei, pentru penalitățile de întârziere cumulate pe perioada 2 martie 2000 - 31 decembrie 2000, inclusiv, cu excepția majorărilor pentru facturile de servicii emise la 30 iunie 2000 și achitată la 14 martie 2001 și cea emisă la 31 august 2000 și achitată la 16 august 2001, față de data introducerii acțiunii, 26 ianuarie 2004. De asemenea a mai fost obligată pârâta la plata sumei de 378.170.755 lei, reprezentând penalități de întârziere pe perioada 26 ianuarie 2001 - 25 aprilie 2002, inclusiv și a sumei de 2.646.253 lei, cu titlu de diferență cost servicii energie termică, conform facturilor emise la 30 ianuarie 2001, 28 februarie 2001 și 31 martie 2001. A mai fost admisă în parte cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată, prin obligarea pârâtei la plata sumei de 18.718.800 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că între părți au fost încheiate contracte comerciale, începând cu anul 1998, având ca obiect prestarea de servicii de gospodărie comunală, în conformitate cu cadrul legal în materie, iar în perioada 31 ianuarie 2000 - 5 martie 2002, deși pârâta a beneficiat de serviciile prestate de reclamantă și-a achitat obligația de plată cu întârziere. Referitor la energia termică furnizată în intervalul 31 ianuarie 2001 - 31 martie 2001, pârâta a făcut plăți parțiale și cu întârziere, impunându-se obligarea nu numai la plata sumei de 2.646.258 lei datorată ca diferență pentru costul serviciilor de care a beneficiat, dar și la majorări de întârziere cumulate pentru executarea plății cu întârziere, față de termenul scadent al obligației de plată. A fost apreciată ca întemeiată în parte cererea reclamantei, privind obligarea pârâtei la plata sumei de 560.578.364 lei, cu titlu de majorări legale de întârziere și obligată pârâta numai la cuantumul de 378.170.735 lei, cu motivarea că raportat la data introducerii acțiunii, 26 ianuarie 2004, dreptul material la acțiune al reclamantei având ca obiect penalitățile de întârziere cumulate pe perioada 2 martie 2000 - 31 decembrie 2000, inclusiv cu excepția majorărilor cumulate pentru facturile de servicii emise la 30 iunie 2000 și 31 august 2000 și achitate la 14 martie 2001 și respectiv 16 august 2001, s-a prescris. în acest sens a fost făcută aplicarea dispozițiilor art. 3 din decretul nr. 167/1958, privind prescripția extinctivă și a art. 12 conform căruia, pentru prestațiile cu executare succesivă, cum este cazul celor în speță, pentru fiecare prestație în parte curge un termen de 3 ani distinct. Au fost înlăturate susținerile reclamantei că prin introducerea unei cereri de somație de plată soluționată prin respingerea acesteia, ar fi operat o întrerupere a cursului prescripției, deoarece pentru a opera efectul întreruptiv al prescripției era necesară admiterea acțiunii promovate.
Curtea de Apel Craiova, secția comercială, prin decizia nr. 399 din 19 octombrie 2004, a respins apelul declarat de apelanta reclamantă SC A. SA Slatina, împotriva sentinței nr. 247 din 16 martie 2004, pronunțată de Judecătoria Slatina, în contradictoriu cu intimata pârâtă A.P., cu sediul în Slatina.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a stabilit că susținerile apelantei din motivele de apel sunt nedovedite, deci neîntemeiate, aspecte care conduc în baza art. 296 C. proc. civ., la respingerea apelului.
împotriva deciziei nr. 399 din 19 octombrie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială a declarat recurs reclamanta SC A. SA Slatina, care a criticat această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând modificarea în totalitate a deciziei atacate și pe fond obligarea pârâtei și la plata sumei de 182.407.609 lei, reprezentând contravaloarea facturilor de majorări legale de întârziere neacordate, precum și a cheltuielilor de judecată, deoarece greșit s-a reținut că este prescris parțial dreptul material la acțiune al reclamantei. De asemenea instanța de apel nu s-a pronunțat asupra documentelor administrate în susținerea căii de atac, în special asupra unui mijloc de probă important, respectiv situația plăților parțiale efectuate de pârâtă la toate facturile de debit prevăzute în centralizatorul aflat la dosar fond, invocând ca temei de drept al recursului dispozițiile art. 304 pct. 8, 9 și 10 C. proc. civ.
înalta Curte, analizând actele și lucrările dosarului, în raport de criticile formulate în cererea de recurs, constată că acestea sunt întemeiate, recursul promovat de reclamanta SC A. SA Slatina, urmând a fi admis pentru următoarele considerente.
Greșit a procedat instanța de apel atunci când a respins apelul declarat de apelanta reclamantă SC A. SA Slatina, fără a verifica, conform art. 295 C. proc. civ., întreaga situație de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. în faza procesuală a apelului, reclamanta, amplu motivat și documentat, a solicitat instanței să constate, urmare a examinării motivelor de apel, că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică. în considerentele deciziei, instanța de apel a enumerat criticile aduse de reclamantă sentinței atacate și anume că în mod greșit s-a apreciat că nu a fost exercitat dreptul la acțiune în termenul general de prescripție de 3 ani, fiind analizată cererea în raport de data emiterii facturilor și nu în raport de intervalul de timp în care acestea au fost calculate, că nu au fost avute în vedere prevederile art. 12 din decretul nr. 167/1958, că în ce privește facturile de debit de la 31 ianuarie 2000, până la 5 martie 2002, au existat plăți succesive, precum și aspectul că prin procesul verbal de conciliere directă din 19 iulie 2002, pârâta a recunoscut debitul pe care îl înregistra la data de 19 iulie 2002, această recunoaștere reprezentând un caz de întrerupere a termenului de prescripție, în conformitate cu art. 16 alin. (1) lit. a) din decretul nr. 167/1958.
Simpla argumentare a instanței de apel că susținerile reclamantei apelante sunt nedovedite, deci neîntemeiate, fără a examina sub toate aspectele fiecare motiv de apel, încalcă dispozițiile imperative cuprinse în art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care precizează că hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Inexistența motivării unei hotărâri judecătorești atrage casarea ei, atât doctrina cât și jurisprudența în mod constant considerând că o hotărâre care, în condițiile legii nu evocă rațiunile ei, este o dispoziție arbitrară, care anulează aproape toate principiile ce guvernează procesul civil. Astfel motivarea trebuie să fie pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare și accesibilă (V.M.C., Tratat teoretic și practic de procedură civilă și I.D., Tratat de procedură civilă).
Neprocedând astfel, instanța de apel a lipsit hotărârea pronunțată de un element care a ținut de esența sa, respectiv motivarea în fapt și în drept, considerente pentru care a fost dată o eficiență juridică maximă dispozițiilor art. 304 pct. 7, raportat la art. 312 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că a admis recursul promovat de reclamanta SC A. SA Slatina, împotriva deciziei nr. 399 din 13 octombrie 2004, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Craiova, secția comercială.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2542/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2474/2005. Comercial → |
|---|
